10 ani de la moartea papei Ioan Paul al II lea (II)

Căderea comunismului în Estul european, produsă în toamna-iarna anului 1989, a reprezentat un moment de cotitură nu doar în istoria acestei zone mult încercată a Lumii, o zonă ce se suprapune aproape perfect cu ceea ce istoricul Timothy Snyder desemnează sub numele „tărâmul morţii” şi în istoria Lumii întregi.

Ci şi în istoria Bisericilor din Europa centrală şi de Est fiindcă, pe lângă eliminarea relelor produse de ateismul dorit de comunişti, şi lor, Bisericilor, le revenea misiunea de a şterge frontierele dintre ele şi dintre credincioşi, frontiere trasate dur şi artificial de religia seculară comunistă.

România era, uneori, din păcate, mai este şi azi o astfel de ţară. Duritatea, absolutismul regimului comunist, a cărui instaurare, sub presiunea tancurilor sovietice, a oamenilor Moscovei şi a cozilor lor de topor din România a început cu mult înainte de 30 decembrie 1947. Atunci când Regele Mihai a fost silit să abdice şi apoi să îşi părăsească ţara comunizarea ţării începuse demult, încă din 1945, iar faptul acesta a avut urmări numeroase şi asupra vieţii religioase din ţara noastră. Printre acestea se numără decizia samavolnică de scoatere în afara legii a Bisericii Române Unite cu Roma, prigonirea credincioşilor şi a ierarhilor acesteia, confiscarea proprietăţilor şi a lăcaşelor de cult ale celor a căror istorie se confundă cu cea a afirmării latinităţii limbii şi a poporului român. Intoleranţa propovăduită de regimul comunist s-a manifestat vreme îndelungată şi după abolirea comunismului în relaţia dintre cele două Biserici surori, dobândind în unele locuri şi în anumite cazuri aspecte contondente. Faptele acestea nu puteau să rămână fără urmări decontate în relaţia ţării cu Sfântul Scaun.

A fost nevoie de multă diplomaţie românească, dar şi de şi mai multă înţelepciune, generozitatea şi bunătate din partea Capului Bisericii Catolice pentru ca Sfântul Părinte să vină în România, în ceea ce a fost prima vizită a Suveranului Pontif într-o ţară majoritar ortodoxă. Totul s-a petrecut între 9 şi 11 mai 1999. Un papă vârstnic, bolnav, al cărui trup era deja marcat şi împuţinat de boală, a făcut în acele zile în faţa noastră, a românilor, indiferent de confesiune, o demonstraţie de ceea ce înseamnă să îţi învingi neputinţa trupului întru îndeplinirea lucrării creştine ce Papei Ioan Paul al II lea i-a fost scop şi vocaţie pentru întreaga viaţă.

Învingându-şi suferinţa, Sanctitatea Sa a rostit atunci, în faţa milioanelor de români, în limba română, un discurs de 18 minute, din care citez:

„Cu mare bucurie sosesc, astăzi, în România, naţiune mult dragă mie şi pe care de multă vreme doream să o vizitez. Cu multă emoţie i-am sărutat pământul, recunoscător înainte de toate lui Dumnezeu cel atotputernic care, în prevăzătoarea Sa bunăvoinţă, mi-a hărăzit să văd realizat acest gând… Am încredere că vizita mea va contribui la cicatrizarea rănilor produse între Bisericile noastre în timpul celor 50 de ani care s-au scurs şi va deschide un anotimp de colaborare reciprocă plin de încredere”.

În cartea O tranziţie mai lungă decât veacul. România după Ceauşescu, profesorul Vladimir Tismăneanu a văzut în vizita Suveranului Pontif la Bucureşti „încă o formă a noului ecumenism sau a noului evanghelism…care nu este o tentativă de prozelitism. Nu e vorba despre dorinţa de a-i transforma pe ortodocşii români în catolici…Este vorba de un mesaj spiritual care a ajuns într-o parte mai puţin vizitată de valorile euroatlantice decât Cehia, Polonia sau Ungaria. Vizita face parte din întărirea şi permanentizarea unui circuit spiritual pentru care Ioan Paul al II lea a devenit principalul simbol”.

Papa Ioan Paul al II lea a încetat din viaţă acum 10 ani, pe data de 2 aprilie 2005, la 22.37 de minute, ora Bucureştiului. Cu puţină vreme înainte de a pleca la cele veşnice, Suveranul Pontif i-a dictat secretarului său particular următoarele cuvinte: „Sunt fericit, fiţi şi voi la fel! Nu vreau lacrimi! Să ne rugăm împreună cu satisfacţie. Fericit să mă încredinţez Fecioarei!”.

Cu mai bine de 2000 de ani în urmă, despre aceeaşi fericire vorbea Iisus Hristos. La fericirea Lui, la cea a Papei Ioan Paul al II lea, s-ar cuveni să reflectăm în această săptămână de dinaintea naşterii Domnului. Căci dacă sărbătorile religioase au vreun rost, atunci acela constă în a ne reaminti tuturor că, în urmă cu mai mult de 2000 de ani unul dintre noi, şi apoi alţii care i-au înţeles cel mai bine şi lucrarea, şi învăţătura s-au sacrificat pentru noi.

Iar dacă le vom înţelege mai bine sacrificiul, dacă ne-am gândi mai mult, mai des şi mai profund la exemplul lor poate că şi problemele lumii de azi s-ar dovedi ceva mai uşor de rezolvat.