Zaraza a-nviat cu cofeină şi tutun

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Impardonabil de tânăr exponent al scriitorimii române, Andrei Ruse, cunoscut pentru titluri ca „Dilăr pentru o zi“ sau „Soni“, e din nou pe val, după ce şi-a lansat oficial,  la începutul acestei luni, romanul „Zaraza“. Îi reţinusem un vers (din volumul de poezii „Black Job“), „Viaţa asta e o zi de luni“, şi îi răsfoisem, fără să apuc să le şi citesc, romanele, fiindcă ziua asta de luni are atât de puţine ore!

Vâlva făcută în jurul „Zarazei“ m-a determinat să-l abordez. L-am felicitat pentru acribia, demnă de un jurnalist de investigaţie respectabil, cu care s-a documentat pentru această nouă carte care învie o legendă, un personaj, o epocă. Şi i-am adresat trei întrebări mari şi late, cât să vă stârnească pofta de a parcurge o apariţie-eveniment. Spicuiesc din descrierea cărţii, înainte de a-i da cuvântul autorului:

„O seară banală a toamnei lui 1928 se transformă pentru un tânăr student la Conservator în momentul de graţie când acesta urcă pentru prima oară pe scenă. Trei ani mai târziu, la Berlin, va înregistra poate cea mai frumoasă piesă de dragoste a epocii, Zaraza, devenind repede cel mai iubit dizeur timpului său, Cristian Vasile. Povestea lui, de la glorie la decădere, într-o altă seară banală din 1947, este pusă în scenă bucată cu bucată, după mai bine de doi ani de documentare şi investigaţie continuă a autorului, care s-a terminat odată cu găsirea mormântului uitat, fără nume şi cruce, al personajului său principal. O călătorie fascinantă în Bucureştiul agitat şi efervescent al interbelicului, presărată cu poveşti de dragoste, de prietenie, trădare şi loialitate în vremuri tot mai tulburi, rezistenţă şi devotament pentru artă şi libertate, o aventură aproape nebună a împlinirii visului de a deveni nemuritor. O perioadă de aur a unei ţări, dar şi o perioadă cu tensiuni politice violente, război şi moarte, unde alături de Cristian Vasile, Ion Prigeabu, Ionel Fernic, Jean Moscopol, Zavaidoc, Titi Botez, Gion, Maria Tănase, Gică Petrescu, Mihail Sebastian sau Mircea Eliade sunt doar câteva dintre personalităţile readuse la viaţă într-o lume care s-a vrut a fi ştearsă şi uitată pe nedrept, dar care încă nu şi-a spus ultimul cuvânt.“

În vâltoarea lansării, ai apucat să te gândeşti la următorul tău proiect? Bunăoară, ce alta figură a boemei ţi-ar plăcea să mai „dezgropi“ ca la carte?

După terminarea cărţii, acum în plină perioadă de evenimente, interviuri şi apariţii, numai la alte proiecte nu îmi stă gândul. De altfel, oricum, am obiceiul ca după ce termin un proiect, mai ales aşa de amplu cum a fost acesta, care a necesitat doi ani per total, atât de scris, cât mai ales de documentare, să iau o pauză. Nu poţi trece dintr-una-n alta fără să-ţi laşi mintea să se aerisească. Cât despre boemă şi dezgrobat alţi eroi, cred că odată cu povestea lui Cristian Vasile lucrurile s-au terminat pentru mine. Nu mă văd mergând pe acest gen de cărţi şi mai departe; a fost o experienţă extraordinară, dar unică. Idei am multe pentru viitoare proiecte, important este, repet, să mă recreez, să ies din ultimul meu roman uşor-uşor (ca voce narativă, ca tehnică, ca abordare, dimensiunile personajulor şamd) şi apoi să simt cu toată fiinţa mea următorul subiect. Să spun, fără nici cel mai mic dubiu: ăsta e! Aşa funcţionează la mine alegerile.

Ai contribuit la nemurirea lui Cristian Vasile bătând cimitirele. Ce idee şi-ar putea face despre tine un viitor cercetător cotrobăindu-ţi prin Facebook?

Sper că am contribuit măcar cu o parte la redescoperirea lui Cristian Vasile şi nu doar a lui, a epocii interbelicului în sine, a acelui sistem de valori care, cred eu, trebuie recuperat măcar ca reper istoric. Mai departe depinde de public, cititorii îi vor da cărţii (şi automat şi lui Cristian Vasile şi celorlalte personaje importante, cum ar fi Pribeagu sau Fernic) statutul de nemuritor. Cât despre mine, cred că un potenţial viitor cercetător va afla multe de pe Facebook. Nu glumesc. La fel ca la mulţi alţii, o bună parte a vieţii mele se regăseşte acolo, de la simple gânduri, stări, la cele mai importante proiecte, detalii ale lor, evenimente şi tot felul de întâmplări. Ce m-aş fi bucurat să fi avut şi Cristian Vasile un Facebook, cât m-ar fi scutit de atâtea căutări. Sau măcar un jurnal. Altă epocă însă… Viitorii cercetători vor avea în faţă un alt tip de istorie pentru orice subiect, vor apela direct la sursă.

Nichita zicea că alcoolul intră în metabolismul creativităţii. În cazul tău, ce rol au jucat ţigările în conceperea „Zarazei“?

Eu nu pot să gândesc fără să fumez – nu cred că asta este o chestie pozitivă neapărat, dar aşa sunt. Fără două – trei pachete pe masă, nici nu mă apuc de scris, nu deschid pagina de Word. Pentru că atunci încep să consum enorm tutun. Am făcut chiar un calcul, cred că la fiecare opt – zece pagini ale cărţii se află în spate un pachet fumat până la filtru. Cel puţin.  Dar nu cred că tutunul ar intra în metabolismul creativităţii, cât mai mult ţine de o dependenţă. Şi sunt un tip dependent de felul meu, îmi plac viciile. Sigur că ele intră în personalitatea mea şi mă transformă, accelerându-mi poate şi anumite stări „creative“, să le numim. Deşi atunci când scriu, eu unul, trebuie să fiu perfect treaz şi rece. Să deţin controlul poveştii. A personajelor. A timpurilor şi locurilor, a conflictelor şi planurilor. De aceea nu beau când scriu, nu fumez şi alte mătrăgune când scriu, ci caut tocmai o stare perfectă, trează, care să-mi permită să nu mă pierd pe parcursul „meditaţiilor“. Cofeina şi tutunul, asta e baza prozei mele, pentru că proza îţi cere şi altceva, spre deosebire de poezie, cum a fost cazul lui Nichita, unde alcoolul e chiar binevenit.



Andrei Ruse e scriitor român, fondator şi director executiv la Hyperliteratura

image

Acest material a fost publicat şi pe blogul personal

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite