Writing is the only way of life

N-am citit noul roman al lui Lucian Dan Teodorovici imediat după apariţie, prin luna mai, parcă, ci abia acum, în perioada vacanţei, iar să scriu despre el, chiar nu-mi propusesem. Nu sunt critic literar, aria mea de interes artistic e teatrul, iar pe această secvenţă creativă m-am intersectat de mai multe ori cu prozatorul.

Lansării volumului Cel care cheamă câinii i-a urmat o maree de recenzii şi cronici, un efect perfect de aşteptat de vreme ce LDT este una dintre vocile narative cele mai autentice de la noi. Sunt fană declarată cu surle şi trâmbiţe a lui Matei Brunul, o lucrare excepţională, solidă în toate punctele, ca temă, dezvoltare, material literar, aşa că, după cinci ani de la publicarea lui, era musai să citesc şi noul titlu. Cum ziceam, iniţial nu intenţionam să scriu despre noul roman, dar nici n-am vrut să citesc articolele de comentariu critic, aşa cum fac când am în plan să scriu despre câte-un spectacol şi evit deliberat să urmăresc reacţiile colegilor. Le citesc după. Şi dacă tot am ajuns la teatru, să precizez că relaţiile mele de amiciţie (suntem prieteni pe Facebook, deci pot să afirm că suntem amici, nu!?) cu LDT izvorăsc din pasiune comună pentru arta scenică. Pasiunea o împărtăşim, dar avem, totuşi, viziuni foarte diferite despre text şi spectacol, de unde au răsărit şi câteva polemici (private), şi ele perfect fireşti între un creator şi-un critic. Pentru LDT, care a venit în teatru dinspre literatură, teatrul este în primul rând un mediu literar. Pentru mine, care vin din sfera teatrologiei, teatrul este în principal spectacol, un mediu hibrid, impur, în sensul bun al termenului, în care artele se întâlnesc şi se recompun în forme noi. Iar formele acestea noi mă fascinează pe mine şi pe ele le urmăresc şi evidenţiez. Dar la ideile acestea o să revin.

Aşa că, în plină vacanţă, m-am apucat să citesc Cel care cheamă câinii. Ştiam că e un roman autobiografic, realizat în timpul unei experienţe dificile - tratamentul oncologic pentru limfom Hodgkin – făcând din scris o modalitate de rezolvare culturală a unei răspântii existenţiale. Nu e un jurnal, e amestec de biografie şi ficţiune dispuse într-o structură bine gândită, în care a aşezat poveşti adevărate şi imaginare, în timp real sau post-real. Coregrafa Mădălina Dan, diagnosticată cu ani în urmă cu cancer limfatic, a uzat şi ea de dimensiunea catarctică a creaţiei în Hematopoesis – maraton de 12 ore de mişcare (2012), exprimând prin dans raportarea la boală, la propriul corp, la propria materialitate pusă de natură la grele încercări, reuşind să învingă. La LDT, raportarea s-a făcut prin scris!

Lucian Dan Teodorovici

LDT e autor de piese (Elefanţi roz. Elefanţi galbeni. Şi oameni, în Antologia dramatIS, Cartea românească, 2008, pe care am coordonat-o, în sumar stând alături de Dan Lungu şi Cătălin Mihuleac; Unu+Unu+(Unu). Nişte comedii, Cartea românească, 2014; şi prima şi cea care dă titlul celei de-a doua le-am promovat în spectacole-lectură), dar e şi regizor, iar în această postură creativă l-am criticat, subliniind tocmai legătura ombilicală între literatura şi teatrul său. La capătul matern fiind literatura. Observaţiile mele vizau ancorarea prea puternică a scrierilor şi spectacolelor sale în literar, în defavoarea teatralităţii. Că literatura se poate „odihni pe-o mulţime de pagini“, cum zice în Cel care cheamă câinii, în timp ce în teatru cuvântul trebuie să fie performativ. Dar nu asta e relevant acum. Ci faptul că în Cel care cheamă câinii această dublă natură a autorului, de romancier şi dramaturg/regizor, se reafirmă prin câteva referinţe speciale la lumea teatrului. Exact asta m-a determinat să scriu articolul.

Undeva pe la mijlocul cărţii, într-o poveste bizară cu un bolnav din clinica clujeană, căreia LDT i-a strecurat voit câţiva intensificatori de efect, există o afirmaţie pe care o consider revelatoare pentru întreaga construcţie romanescă: „despre ce înseamnă dramaticul încotoşmănat în comedie“. E, din punctul meu de vedere de cititor, cheia de lectură a acestei suite cu vagi arome diaristice, plombată cu amintiri din diverse etape ale vieţii, animată de personaje apropiate sau străine, dar care au amprentat perioada la care se referă cartea (septembrie 2016-ianuarie 2017). Ironia, nu sarcasmul, ironia subtilă, inteligentă anvelopează această incursiune într-un episod declanşat de o maladie cumplită, parşivă - care ne-ar înspăimânta neîndoielnic pe oricare dintre noi. Fac o paranteză: la lansarea lui Matei Brunul, când Dan Lungu, bunul prieten al lui LDT, a spus că romanul e lipsit de umor, eu am avut un răspuns impulsiv, precipitându-mă să îl contrazic cu argumente. Umorul lui LDT e unul… serios, un umor grav, elaborat. E la fel şi-acum: fără melodramă, fără tragism, cu sinceritate, căci sunt cauze întemeiate de îngrijorare, panică, depresie ţinute-n frâu, contrabalansate eficient cu stropi de comic. Detaşarea prin ironie e strategia de „tratare“ în Cel care cheamă câinii!

La teatru revine LDT atunci când rememorează secvenţe ludice din copilărie, relatând inegalabilele poveşti de seară ale bunicului, „comedia cu un singur spectator“, tehnica lui de-a improviza ca un actor - „venea mereu cu alte cuvinte demne de chicote, invenţii lexicale pentru care nu căuta vreun drept de autor, mulţumindu-se doar cu reacţiile mele.“ Şi tot despre actori e vorba, de fapt despre raporturile dintre regizor şi actori, amintind de repetiţiile pentru montarea unui text de-al său, când fiind şi director de scenă trebuia să ştie mai multe, totul despre un banal joc de noroc, barbut, jucat câteva secunde de două personaje. Ca regizor, verosimilitatea vine şi din documentare, dar şi din „felul în care controlezi textul“, spune LDT, iar faţă de interpreţi, „nu prea ai voie să le arăţi […] că bâjbâi, că nu ştii un lucru sau altul. Chiar şi atunci când n-ai idei, iar ca regizor se-ntâmplă să fii golit de idei de foarte multe ori de-a lungul repetiţiilor, trebuie să dai senzaţia că ştii ce spui.“ Fragmentul e mai amplu, augmentat de un vis în care Thomas Hodgkin, naşul cancerului limfatic, vine la Polirom să publice un Mic tratat despre barbut, în ultimul moment, pentru Târgul de carte Gaudeamus. Vă las plăcerea să-l descoperiţi singuri!

Avansând în paginile romanului, dai peste Estragon şi Vladimir, Bobcinski, dar rafinată e ştiinţa lui LDT de-a recurge la metafore, extinzându-le până-n prag de alegorie. La una dintre ele revine după Matei Brunul, unde eroul era un marionetist, iar teza era existenţa unui păpuşar suprem, care manevrează toate firele lumii, gestionându-ne istoria. Acum, scrie la un moment dat că „undeva, prin înălţimi, există un mare amator de spectacole. Care nu se mulţumeşte doar să stea în lojă şi să privească, ci le face diverse farse actorilor de pe scenă, pentru a-şi satisface pofta de hohote. Nu-l acuz în vreun fel pe acest spectator implicat, până la urmă el a inventat show-ul, aşa că-şi permite să-l modifice după cheful propriu. Dimpotrivă, îl admir pentru asta, mi-e foarte simpatic. Până la urmă, e bine să-l ştii plin de umor, ludic, pus pe şotii, decât să ţi-l închipui mereu încruntat, gata oricând să te trăsnească dacă-i ieşi din cuvânt.“

LDT e un neoclasic. Vede lumea shakespearian, ca o imensă scenă, cu oamenii actori şi-un regizor volatil, dar prezent. Lucrează organizat, stabilindu-şi forme prealabile; culege diverse întâmplări, alege personaje, creează altele; le notează în carneţele; are un folder unde arhivează fragmentele şi ideile care i se par eşuate. Nu prea lasă lucrurile în seama muzelor. E metodic, ca orice bucovinean şi, ca orice creator, trăieşte „acceptându-ne singura viaţă, dar o facem numai pentru a aduna în ea cât mai multe ale vieţi posibile“. Îmi amintesc că un alt bucovinean, la fel de sistematic, Matei Vişniec, îmi povestea că are o „bază de date“ cu scene şi personaje pe care le aşază riguros în computer imediat ce le întâlneşte pe stradă, în metrou, la RFI, în concediu ori în propria imaginaţie, iar pe măsură ce lucrează o nouă piesă revine la ele şi le integrează dramaturgic. 

O altă metaforă controlată vine dintr-o carte a lui George Banu, Trilogia îndepărtării, referitoare la faptul că în timpul reprezentaţiei cei de pe scenă nu văd, din cauza luminilor, chipurile celor din sală, nu-i identifică. Pentru ei sunt, cum zice George Banu, „o adunare de spectre […] o masă informă, incoloră, anonimă, […] o uriaşă umbră pitită în obscuritate“, iar astfel actorul „eliberat de orice constrângeri“ întruchipează personajele. Într-un asemenea context s-a aflat prozatorul cu Cel care cheamă câinii, având curajul să se expună, prin scris, în faţa „adunării de spectre“ care-i va citi acest roman atât de personal.

Writing is the only way of life erau cuvintele scrise cu mov pe fond negru pe o pancartă aruncată la gunoi, de care-a dat cu ochii LDT în prima zi petrecută la Cluj din motive de limfom Hodgkin. Întâmplarea a devenit premisa unei cărţi pe care-o parcurgi pe nerăsuflate, în plină vacanţă, pentru că e despre un subiect sensibil abordat elegant, despre umanitate pusă de hazard, sau ce-o fi el, într-un punct de limită.