Volumul „Popas în amintiri“, de  Petru Vignili, lansat, duminică, la Bookfest

Scrise cu vervă şi cu un real talent, memoriile lui Petru Vignali, redactate în România în anii ’60-’70, sunt literatură de sertar.  Duminică, 5 iunie,  de la 14.30, la Cafeneaua literară Bastion,  din Pavilionul C1 de la Romexpo, va fi lansat volumul "Popas în amintiri", de Petru Vignali, publicat de Editura Vremea. Editorul Silvia Colfescu va prezenta, duminică, acest volum, din care vă redăm câteva fragmente, precum şi o parte din prefaţă.

"Petru Vignali a fost unul dintre fiii lui Iginio Vignali, arhitect venit în România la începutul secolului XX şi căsătorit cu o fată din familia Tuduri, boieri moldoveni înrudiţi cu familiile Gane şi Negruzzi. Numele arhitectului Iginio Vignali nu este necunoscut celor care iubesc Bucureştii.

Antrepriza de construcţii pe care Vignali a fondat-o împreună cu conaţionalul său Enrico Gambara a ridicat multe clădiri în Capitala României. Unele dintre ele mai dăinuiesc şi astăzi, obosite şi părăginite, altele au fost demolate de posteritatea nepăsătoare, dar amintirea lor nu poate fi ştearsă din mintea şi din inima celor care preţuiesc frumosul şi farmecul istoriei.

Printre cele care se păstrează, casa familiei, ridicată de arhitectul Vignali în 1914, monument istoric cu nr. B-II-m-B-18717, poate fi văzută şi astăzi, înecată în verdeaţă, cu pictura exterioară întrucâtva jupuită.

Un bloc imens construit în spatele ei – în pofida legii care spune că nu se poate construi la o distanţă mai mică de 100 m de un monument istoric – întruchipează nepăsarea cu care vremurile noi trec peste filigranele delicate lăsate moştenire istoriei oraşului de artiştii generaţiilor trecute. Fabrica de materiale de construcţie Vignali şi Gambara din Bucureşti figurează la nr. 41 al listei întreprinderilor producătoare de materiale de construcţie naţionalizate în 1948.

Urmaşii arhitectului s-au risipit prin lume. Amintirile au rămas.

Petru, dăruit cu harul scrisului, a lăsat posterităţii mărturia unui bucureştean de stirpe italiană, care a iubit patria tatălui său – unde şi-a făcut o parte din studii, trăind alături de familia italiană – dar şi mai mult a iubit ţara în care s-a născut, România. Aici şi-a petrecut copilăria, în Bucureştii în care a văzut lumina zilei şi în peisajul idilic al Moldovei, printre rudele din partea mamei, spune Silvia Colfescu, în Cuvântului înainte al volumului.

"Adolescenţa la liceul Mihai Viteazul şi studiile la facultatea de Drept l-au pus în contact cu elita generaţiei sale. Ideile timpului l-au marcat şi i-au format opinii care, chiar dacă nu au fost validate de istorie, rămân semne distinctive ale unei epoci.

Curajul şi patriotismul l-au făcut pe Petru Vignali să lupte în aviaţia României în timpul celui de al Doilea Război Mondial. Dragostea de patrie l-a determinat să nu părăsească ţara după instaurarea comunismului, ci să îndure pierderile, umilinţele şi greutăţile inerente. Abia la vârsta senectuţii şi-a urmat copiii, care aleseseră între timp libertatea.

Memoriile şi le-a scris în ani, probabil cu conştiinţa faptului că nu vor vedea niciodată lumina tiparului. Ar fi fost o pierdere, pentru că ele se constituie într-o frescă a unei Românii aşa cum a fost şi aşa cum este bine să fim conştienţi că a fost, pentru a preţui părţile bune ale istoriei noastre şi a le amenda pe celelalte.

Mai mult, pe lângă talentul cu care autorul evocă timpuri idilice, scăldate în lumina copilăriei, pe lângă calitatea de mărturie asupra unor vremuri contestate, insuficient cunoscute şi incomplet analizate, pe lângă privirea pătrunzătoare pe care Petru Vignali o aruncă asupra destinului dramatic al României despuiate de învingătorii în cel de al Doilea Război Mondial, farmecul scriiturii face din lectura acestor amintiri o bucurie – lucru rar în zilele noastre", apreciază Silvia Colfescu, directorul Editurii Vremea, în Cuvântul înainte.

Vignali, Popas în amintiri

Trei fragmente din carte

…clasa întâia am făcut-o la o şcoală de fete. Dimineaţa, împreună cu mama, luam din Piaţa Victoriei tramvaiul cu cai care, prin Banu Manta şi Gara de Nord, ne ducea până în faţa şcolii. Cred că în primul an nu am strălucit, fetele erau mai isteţe decât mine, apoi erau şi mai mari, fiindcă pe atunci şcolarizarea începea la şapte ani iar eu aveam şase; fusesem primit cu dispensă de vârstă pe motivul că eram băiat deştept, că mama era institutoare şi că Ela Negruzzi, vară cu mama, se avea bine cu ministrul învăţământului. De altfel Ela Negruzzi, care arăta ca un jandarm călare, se avea bine cu mai toţi miniştrii, când aceştia erau conservatori, fiindcă miniştrii din acele vremuri erau boieri, iar boierii moldoveni erau toţi mai mult sau mai puţin rude între ei, de unde a rămas şi vorba „cousins de Iassy” (...).

Domnul Goga a vrut să cunoască această generaţie scriitoare, gânditoare şi mistică. Şi în acest scop a dat o masă la restaurantul Enescu, în separeu. Am avut astfel plăcerea să am sub ochi, simetric aşezat pe două rânduri, aproape tot ceea ce-i mai reprezentativ în noua generaţie (bucureşteană), adică pe toţi cei despre care se presupune că sunt meniţi să devină cineva şi, într-un viitor nu prea îndepărtat, să se suduie reciproc de pe băncile parlamentare sau din vârful peniţei. Dl. Goga a prezidat masa între două antiteze spirituale: între Sandu Tudor şi Stelian Mateescu, adică între duh şi creier. Figurau mai departe: Mircea Manolescu, preşedintele studenţilor în drept; C. Enescu, viitor mare economist; Cotaru, monografist, monografist, şi încă o dată monografist; Mircea Vulcănescu, despre care se spune că e un mistic şi o sclipitoare inteligenţă; Mişu Polihroniade, minte subţire care vrea să ajungă... S-au discutat câte în lună şi în soare şi s-au pus în evidenţă numai doi tineri: Mircea Vulcănescu şi Octavian Goga (...).

La Pavia erau foarte respectate tradiţiile universitare. Una din acestea era giorno della matricola, cum s-ar zice ziua înmatriculării, care cădea prin noiembrie, după sfârşitul examenelor. În acea zi cursurile erau suspendate, studenţii erau stăpânii universităţii şi ai oraşului, făceau ce voiau, beau, cântau şi petreceau şi aveau dreptul să-i tutuiască pe profesori. Ei căpătau o diplomă – care se cumpăra la librărie – care, într-o latinească hazlie zisă macaronica, atesta că studentul cutărică a fost promovat de la starea de puzzolente fagiolo (fasole puturoasă) la gradul de matricola şi ca atare beneficiază de prerogativele studenţeşti, ceea ce însemnează că este autorizat să bea, să facă l'amore şi, eventual, să înveţe. (Fragmente din "Popas în amintiri", de Petru Vignili, Copyright Editura Vremea)