Volumul „Istoria popoarelor arabe“ explică problemele actuale din lumea arabo-musulmană

Volumul "Istoria popoarelor arabe" explică criza din Irak şi redeschiderea conflictului dintre israelieni şi palestinieni

Cartea "Istoria popoarelor arabe" e o lectură esenţială pentru înţelegerea evenimentelor contemporane din lumea arabă. Devenită bestseller imediat după publicarea sa în 1991, această istorie s-a impus în timp ca o lucrare clasică. Autorul Albert Hourani are o privire panoramică o întreagă civilizaţie, cu oamenii şi conjuncturile care au modelat-o.

Devenită bestseller imediat după publicarea sa în 1991, "Istoria popoarelor arabe" s-a impus în timp ca o lucrare clasică. Hourani cuprinde într-o privire panoramică o întreagă civilizaţie, cu oamenii şi conjuncturile care au modelat-o. Expunerea sa porneşte de la cristalizarea şi expansiunea islamului şi viaţa de zi cu zi în societăţile arabo-musulmane, urmăreşte ascensiunea şi decăderea Imperiului Otoman, pentru a ajunge la dominaţia europeană şi formarea culturilor naţionale. Noua ediţie aduce informaţiile la zi, analizînd evenimente esenţiale pentru înţelegerea lumii arabe, ca schimbarea liderilor în Siria, Maroc şi Iordania, atacurile teroriste din Statele Unite, criza din Irak sau redeschiderea conflictului dintre israelieni şi palestinieni.

„Această carte scrisă de unul dintre cei mai respectaţi specialişti în lumea arabă şi Orientul Mijlociu este o lectură utilă deopotrivă pentru începătorii în domeniu şi pentru experţi. Este istorie în stil mare. Ea contribuie la o mai bună înţelegere a arabilor, atît din trecut, cît şi din prezent.” (New York Times Book Review)

„O lucrare excelentă, poate chiar una de referinţă. Hourani explică sintetic aspecte extrem de complicate care trebuie înţelese pentru ca evenimentele contemporane să aibă sens. O carte complexă şi captivantă.” (Washington Post Book World) „O prezentare fascinantă a unei civilizaţii vechi de 14 secole.” (Independent on Sunday)

Din cuprins:

O nouă putere într-o lume veche • Formarea unui imperiu • Lumea arabo-musulmană • Zona rurală • Viaţa oraşelor • Căi ale islamului • Cultura de la palat şi cultura populară • Imperiul Otoman • Epoca imperiilor europene (1800-1939) • Cultura naţională • Apogeul arabismului • Unitatea şi dezbinarea arabă 

 
Autorul Albert Hourani (1915-1993) s-a născut la Manchester din părinţi de origine libaneză, a urmat studii de filosofie, politică şi economie la Oxford, a fost profesor la Universitatea Americană din Beirut, analist politic la Cairo şi a activat ca expert pentru Anglo American Committee of Inquiry on Palestine. După înfiinţarea statului Israel, în 1948, s a întors la Oxford, la Magdalen College, unde se înfiinţase pentru el catedra de Istorie modernă a Orientului Apropiat. În 1958 devine primul director al Centrului Orientului Mijlociu de la St Antony’s College, care va face din Oxford unul dintre principalele centre de studiu al Orientului Mijlociu. A condus acest centru pînă în 1979, fiind în acelaşi timp profesor invitat la importante universităţi europene, americane şi din lumea arabă. Prin activitatea profesorală şi publicistică a adus o contribuţie importantă la înţelegerea naţionalismului arab şi a relaţiilor complexe dintre lumea islamică şi cea occidentală. A fost coordonatorul mai multor volume şi autorul a numeroase articole de specialitate. Dintre lucrările publicate amintim: Syria and Lebanon (1946), Minorities in the Arab World (1947) şi Arabic Thought in the Liberal Age 1789 1939 (1962).

FRAGMENT

"Din secolul al X lea, istoria politică a ţărilor unde conducătorii şi o parte tot mai mare a populaţiei erau musulmani avea să constea dintr o serie de isto¬rii regionale, cu ascensiuni şi prăbuşiri ale unor dinastii a căror putere radia dinspre capitale spre frontierele în general vag definite.

Nu vom încerca să prezentăm aici în detaliu istoria tuturor acestor dinastii, ci mai curînd să clarificăm caracteristicile generale comune ale evenimentelor. Pentru aceasta, lumea islamică poate fi împărţită în trei regiuni principale, fiecare cu propriul centru de putere. Prima dintre acestea cuprindea Iranul, ţinutul de dincolo de Oxus şi sudul Irakului; pentru o anumită perioadă, după secolul al X lea, principalul centru de putere al acestei regiuni a rămas Bagdadul, situat într o fertilă zonă agricolă şi la intersecţia unor drumuri comerciale, beneficiind de influenţa şi prestigiul acumulate de a lungul secolelor de domnie a califilor ‘abbasizi. A doua regiune includea Egiptul, Siria şi vestul Arabiei; centrul său de putere se afla la Cairo, oraşul construit de fatimizi în mijlocul unei întinse zone rurale fertile şi a unei reţele comerciale care lega Oceanul Indian de Marea Mediterană. Cea de a treia cuprindea Maghrebul şi regiunile musulmane ale Spaniei, cunoscute sub numele de Andaluzia; în această regiune nu exista un centru predominant de putere, ci mai multe, situate în zone cu întinse terenuri cultivabile şi în puncte de unde putea fi controlat comerţul dintre Africa şi diferitele regiuni ale lumii mediteraneene.

Simplificînd oarecum lucrurile, istoria politică a tuturor acestor trei regiuni poate fi împărţită în mai multe perioade. Prima este cea a secolelor XI XII. În această perioadă, zona estică a fost dominată de selgiukizi, o dinastie turcă susţinută de o armată turcă şi adeptă a islamului sunnit. Selgiukizii s au stabilit la Bagdad în 1055 ca domnitori efectivi sub suzeranitatea ‘abbasizilor, au stăpînit Iranul, Irakul şi cea mai mare parte a Siriei, iar de la împăratul bizantin au cucerit unele regiuni din Anatolia (1038 1194). Ei nu au avut pretenţia de a fi califi. Dintre termenii utilizaţi în legătură cu această dinastie şi cu cele ulterioare, cel mai potrivit ar fi acela de „sultan”, care ar putea fi tradus ca „deţinător al puterii”.

În Egipt, fatimizii şi au continuat domnia pînă în 1171, fiind apoi înlocuiţi de Salah al Din (Saladin, 1169 1193), un comandant militar de origine kurdă. Schimbarea conducătorilor a determinat şi o schimbare a alianţei religioase. Fatimizii aparţinuseră ramurii isma‘ilite a şiiţilor, dar Salah al Din era sunnit şi putea mobiliza forţa şi fervoarea religioasă a musulmanilor egipteni şi sirieni pentru a i înfrînge pe cruciaţii europeni care, la sfîrşitul secolului al XI lea, creaseră state creştine în Palestina şi pe ţărmurile Siriei. Dinastia întemeiată de Salah al Din, cea a ayyubizilor, a domnit în Egipt din 1169 pînă în 1252, în Siria pînă în 1262, iar într o zonă a Arabiei de Vest pînă în 1229.

În regiunea de vest, califatul umayyad de Cordoba s a fărîmiţat în primii ani ai secolului al XI lea în mai multe regate mici, iar acest lucru a făcut posibilă începerea expansiunii spre sud a statelor creştine care supravieţuiseră în nordul Spaniei. Dar expansiunea lor s a confruntat la un moment dat cu ascensiunea succesivă a două dinastii, care şi au întemeiat puterea pe ideea unei reforme religioase, urmate de forţa popoarelor berbere din mediul rural marocan: mai întîi almoravizii, veniţi de la marginile deşertului din sudul Marocului (1056 1147), apoi almohazii, suţinuţi de berberii din Munţii Atlas, al căror imperiu aflat la apogeu cuprindea Marocul, Algeria, Tunisia şi zona musulmană a Spaniei (1130 1269).

A doua perioadă este cea care durează aproximativ din secolul al XIII lea, pînă în cel de al XIV lea. În secolul al XIII lea, regiunea estică a fost devastată în urma invadării lumii musulmane de către o dinastie mongolă nemusulmană din estul Asiei, cu o armată formată din triburi mongole şi turceşti provenite din stepele Asiei Centrale. Ei au cucerit Iranul şi Irakul şi au pus capăt califatului ‘abbasid de la Bagdad în 1258. O ramură a familiei domnitoare şi a exercitat autoritatea asupra Iranului şi Irakului timp de aproape un secol (1256 1336), iar în acest timp s a convertit la islam. Încercarea de înaintare a mongolilor spre vest a fost împiedicată în Siria de o armată din Egipt, formată din sclavi militari (mamluk), care fuseseră aduşi în ţară de către ayyubizi. Comandanţii acestei armate i au înlăturat pe ayyubizi şi au format o elită militară perpetuată endemic şi provenită din Caucaz şi Asia Centrală, care a continuat să conducă Egiptul timp de peste două secole (mamelucii, 1250 1517); de asemenea, a domnit în Siria din 1260 şi a deţinut controlul oraşelor sfinte din vestul Arabiei. În regiunea vestică, dinastia almohadă a fost înlocuită de o serie de state, printre care cel al marinizilor din Maroc (1196 1462) şi al hafsizilor, care şi au avut capitala la Tunis (1228 1574). (Fragment din "Istoria popoarelor arabe", de Albert Hourani, Copyright Editura Polirom)