Vedetizarea istoriei

Am citit în cursul week-endului încheiat cartea „Umbre pe ecranul tranziţiei”, apărută zilele trecute la editura Humanitas. Un volum între copertele căruia Cezar Paul-Bădescu a reunit nu ştiu dacă toate, oricum o bună şi semnificativă parte dintre cronicile sale de televiziune, publicate în ultimii zece ani în Dilema veche, dar şi în Dilema încă şi mai veche.

Volumul e important şi dă seama despre operaţiunea de igienizare a televizualului românesc, operaţiune la care s-a angajat jurnalistul, la sugestia regretatei Magdalena Boiangiu.

Nu intenţionez acum o recenzie a cărţii, îmi rezerv dreptul să o fac într-un comentariu viitor. Mă mulţumesc pentru moment doar să îl asigur pe autor că, în ceea ce mă priveşte, a izbutit comunicarea despre care face referire în prefaţa intitulată Poziţia ingrată a unui cronicar tv.

Televiziunile noastre de ştiri dedică în continuare interminabile ore unor false dezbateri politice, dezbateri transformate în cancan politic

Dacă am făcut acum şi aici referire la această nouă apariţie editorială e fiindcă am găsit sau, mă rog, regăsit în cuprinsul ei un text intitulat Vedetizarea politicii. Cronica în cauză, datând din anul 2008, nu şi-a pierdut nicidecum actualitatea. Dimpotrivă. Televiziunile noastre de ştiri dedică în continuare interminabile ore unor false dezbateri politice, dezbateri transformate în cancan politic, după cum bine observa Cezar Paul-Bădescu, şi asta în pofida faptului că mai toate sondajele de opinie subliniază dezinteresul tot mai accentuat al telespectatorilor pentru subiectele de această factură.

La drept vorbind, mie personal, aceste sondaje îmi sunt complet inutile. Fiind înainte de orice profesor, discutând aproape zilnic cu studenţii, încercând să le aflu preocupările, pot oricând depune mărturie despre cât de puţin interesaţi dar şi dezgustaţi sunt ei de viaţa politică românească, de coregrafiile ei dizgraţioase, de evoluţiile şi de jocul reevaluărilor de circumstanţă şi de dragul impactului mediatic, de actoria de slabă calitate a politicienilor.

Citind Vedetizarea politicii, m-am dus cu gândul la un alt fenomen de vedetizare. Acela al istoriei. La fel de fals, la fel de afectat de inadecvare, la fel de în contratimp cu realitatea.

Toată lumea trăieşte clipa, ştiind că viitorul e nesigur.

Într- o carte apărută acum mai bine de zece ani (cf. Focul ascuns în piatră. Despre istorie, memorie şi alte vanităţi contemporane, Editura Polirom, Iaşi, 2002), istoricul Adrian Cioroianu deplângea precara condiţie a istoriei, adică a acelei discipline menită să dea o imagine despre trecut, în ansamblul societăţii româneşti contemporane, dar şi în curricula din învăţământul liceal românesc. Nimeni nu mai e interesat de trecut, nimeni nu mai vrea să afle ce a fost odinioară. Toată lumea trăieşte clipa, ştiind că viitorul e nesigur.

Nu am ştiinţă ca lucrurile să se fi schimbat, să se fi ameliorat substanţial de atunci. Ba din contră, dacă informaţiile mele sunt corecte, în programele de studii la nivel naţional, Istoriei nu îi e rezervată mai mult decât o oră pe săptămână. Nu ştiu să fi crescut nici apetitul românilor pentru aflarea a tot felul de detalii din trecutul mai îndepărtat sau mai apropiat.

Cu toate acestea, în programul de week-end al multora dintre televiziunile de ştiri din România istoria a devenit vedetă mediatică. Ţine loc de Oana Zăvoranu sau de Gabriela Cristea. Adică a devenit subiect de bârfe, zvonuri, ipoteze şi mondenizare retroactivă. Se discută ore şi ore, obsesiv şi din păcate cât se poate de neprofesionist dar şi de pernicios despre anii lumină şi despre dictatura lui Nicolae Ceauşescu. Moderatorul e îndeobşte diletant, indiferent de postul de televiziune pentru care lucrează, subiectele se repetă obsesiv (succesiunea lui Gheorghiu-Dej şi ascensiunea lui Nicolae Ceauşescu, relaţiile complexe dintre acesta şi soţia lui, Elena, cu subtema viaţa sexuală a fostei familii domnitoare, luxul ori, din contră, asceza din viaţa dictatorilor, existenţa ori inexistenţa conturilor secrete ale familiei, disidenţa ceauşistă în fostul Bloc comunist).

Invitaţii sunt de felurite profesii, numai istorici profesionişti nu. Se perindă prin studiourile România tv, mereu şi mereu, avocata Paula Iacob, nedezminţit dedicată procesului de reabilitare a foştilor dictatori, politicieni de mâna a doua şi a treia de tipul Aurelian Pavelescu şi Marinescu-Bideu, ambii perfect paraleli cu subiectul, competenţi să vorbească numai despre stilistica grotescă a traseismului politic televizat în care pot obţine fără nicio suspiciune de plagiat titlul de doctori docenţi. Mai sunt consultate telefonic, din când în când, pentru felurite arii de coloratură arhitecta Anca Petrescu şi nepoata năzdrăvană Mihaela Ceauşescu-Moraru. Sunt urmărite şi comentate, aşa, ca la şezătoare, filmuleţe ale căror staruri sunt, de acum, repauzatul procurist Camil Roguski care, pe vremea când era încă în viaţă, mai mult ne-a intoxicat, amuzat şi enervat cu falsele lui mărturii manipulatoare decât ne-a lămurit în vreo privinţă şi care, iată, îşi desăvârşeşte opera chiar şi după moarte, ori foste bucătărese ale cuplului preferenţial. Acestea ne încredinţează că mâncarea preferată a Ceauşeştilor era brânza cu roşii.

Cu ceva vreme în urmă, la B1tv, un moderator la fel de nepriceput în domeniu ca şi confratele lui de la România tv, i-a convocat pentru mărturii umanizatoare, aşa ca de la suflet la suflet, dar şi pentru cântece de viaţă lungă despre fantomele afone ale dictatorilor pe guriştii Gabi Luncă şi Ghiţă Turda, acesta din urmă cunoscut şi pentru latura galonat-epoletizată a activităţii sale. Larry Watts, fals istoric, format la şcoala hagiografică a lui Ilie Ceauşescu, a fost transferat, în interesul dezinformării, de la TVR la Antena 3, loc în care vorbeşte cu zel despre Ceauşescu, sfidările şi antisovietismul lui, antisovietism despre care astăzi ştim că a fost unul reglat cu termostatul, în funcţie de interesele de moment.

E vorba, în cel mai bun caz, despre martori de plan secund, mai mult sau mai puţin autentici, al căror rost e să vorbească şi să se lustruiască, reîmbălsămând în acelaşi timp cadavre fetide. Despre indivizi care, revedetizându-i pe Elena şi pe Nicolae Ceauşescu şi vedetizându-se zgomotos pe ei însuşi, nu fac decât să dovedească cât de nociv poate fi uneori rolul unor astfel de personaje în scrierea istoriei şi câtă dreptate avea în această privinţă Tzvetan Todorov (cf. Memoria răului, ispita binelui. O analiză a secolului, Editura Curtea veche, Bucureşti, 2002).

Reînviind sub o altă formă istoria de parastas denunţată de istoricul Vlad Georgescu (cf. Politică şi istorie. Cazul comuniştilor români, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991), respectivii martori de weekend reuşesc, din păcate, prin litaniile lor decalibrate, să alimenteze dăunătoare nostalgii comuniste. Ceea ce numai bine nu e.