Un scriitor de Nobel revine în România: Mario Vargas Llosa va fi oaspete la Cluj

Publicat: 07.05.2013 18:51

Ultima actualizare: 08.08.2022 09:46

Scriitorul premiat cu Nobel în 2010, Mario Vargas Llosa, vine pe 19 mai în ţara noastră, de data aceasta la Cluj, după ce ne-a mai vizitat în 1995 şi 2005. Adevărul.ro vă prezintă, în exclusivitate, fragmente din piesa de teatru a lui Llosa, după poveştile Şerehezadei, care va fi, în premieră, într-un spectacol lectură de la Cluj.

"Dragostea mea pentru teatru n-a murit niciodată. La umbra romanelor, ea a dormitat mereu, tentant şi nostalgic, mai ales când vedeam câte o piesă care mă încânta“, spune Mario Vargas Llosa. Scriitorul -povestaş, în vârstă de 77 de ani, a continuat ficţiunea Şeherezadei, scriind piesa de teatru „O mie şi una de nopţi“, care va putea fi auzită, în premieră, duminică, 19 mai, ora 19.00, în Sala Mare a Teatrului Naţional din Cluj-Napoca, într-un spectacol-lectură, regizat de Andreea Iacob.

„În istoria literaturii nu există o parabolă mai simplă şi mai luminoasă decât aceea a Şeherezadei şi a lui Şahriar spre a explica rolul poveştii în viaţa oamenilor”, subliniază Llosa. Volumul cu piesa de teatru va fi lansat de Editura Humanitas, în seria de autor dedicată lui Mario Vargas Llosa, la Târgul de Carte Bookfest (29 mai - 2 iunie, în Complexul Romexpo, Bucureşti).

Căsătorit cu mătuşa Julia

Llosa, născut în 1936 la Arequipa, în Peru, este continuatorul marii serii de scriitori sud-americani care au propus realismul magic. A copilărit în Bolivia, împreună cu mama şi bunicii materni, închipuindu-şi că tatăl lui murise şi că fusese un erou. În realitate, tatăl, la cinci luni după căsătorie, îşi părăsise soţia însărcinată.

Până în 1952, Mario a urmat cursurile unei şcoli militare din Lima, experienţă pe care a descris-o în primul roman, „Oraşul şi câinii“.

În 1955 s-a căsătorit cu o mătuşă, Julia Urquidi, provocând un mare scandal în familie. A divorţat în 1964, pentru ca, un an mai târziu, să ia de soţie o verişoară, Patricia. Inspirat de experienţa primei căsnicii, a scris „Mătuşa Julia şi condeierul“ (1977), dedicat Juliei Urquidi Illanes, unul dintre cele mai savuroase romane din literatura sud-americană.

După o tinereţe în care se apropiase de comunism, a luat distanţă faţă de Fidel Castro, ba chiar l-a acuzat pe Gabriel García Márquez, odinioară prieten, de servilism. Mai mult, s-a scris, spre savoarea ziarelor de scandal, că Llosa i-ar fi învineţit un ochi lui Márquez în 1976, când rivalul său în literatură i-ar fi consolat soţia, pe Patricia, într-un moment dificil al relaţiei lor.

A scris despre„Casa lui Ceauşescu“

Llosa, renumit pentru romanele „Războiul sfârşitului lumii“ şi „Conversaţie la Catedrala“, a venit pentru prima dată la Bucureşti în 1995, cu ocazia lansării volumului autobiografic „Peştele în apă“.

Cartea a fost scrisă de Llosa in 1990, imediat după ce acesta a pierdut în faţa lui Alberto Fujimori alegerile prezidenţiale din Peru. La şase zile de la plecarea din România, pe 22 octombrie 1995, Llosa publica în cotidianul „El Pais“, din Spania, un editorial intitulat „Casa lui Ceauşescu“, în care critica megalomania lui Ceauşescu în ceea ce priveşte Casa Poporului, precum şi xenofobia din ţara noastră.

De asemenea, Llosa se întreabă cum de un personaj ca Ion Iliescu a ajuns preşedinte. Una dintre concluziile editorialului era că „pe Ceauşeşti i-au mâncat viermii, dar poporului român îi vor trebui timp, muncă şi imaginaţie pentru a se debarasa de moştenirea pe care această pereche i-a lăsat-o“.

Llosa a revenit în România în 2005. Filosoful Gabriel Liiceanu a publicat dialogul său cu Mario Vargas Llosa purtat la Romexpo, în timpul acestei vizite, în volumul apărut la Humanitas, „Chipuri ale răului în lumea de astăzi“.

La Neptun, la Festivalul „Zile şi Nopţi de Literatură“ din 2005, după ce i s-a decernat Premiul „Ovidius“, în valoare de 10.000 de euro, Llosa vorbea despre importanţa literaturii: „Intri într-o ficţiune, în adevărul acestei minciuni, şi uiţi de viaţa reală, de condiţia noastră mizeră, mediocră, la care suntem condamnaţi“.

Fragment din O mie şi una de nopţi, de Mario Vargas Llosa

„În istoria literaturii nu există o parabolă mai simplă şi mai luminoasă decât aceea a Şeherezadei şi a lui Şahriar spre a explica rolul poveştii în viaţa oamenilor şi felul în care ea a contribuit la îndepărtarea de acele origini obscure din istoria lor, când se confundau cu patrupedele şi cu fiarele sălbatice. Iată de ce Şeherezada e nemuritoare, fiind unul dintre cele mai seducătoare personaje literare din toate limbile şi culturile.

De felul în care ţine trează atenţia regelui prin poveştile ei depinde viaţa sau moartea Şeherezadei. Dacă Şahriar îşi pierde interesul şi se plictiseşte de plăsmuirile ei, va ajunge pe mâna călăului odată cu ivirea zorilor. Această primejdie de moarte îi stârneşte Şeherezadei imaginaţia şi îi perfecţionează metoda, descoperind, fără voia ei, că toate poveştile sunt de fapt una singură, iar toţi protagoniştii şi aventurile nenumărate au aceleaşi tainice origini, lumea ficţiunii fiind de fapt o lume diversă şi nealterată, aidoma lumii reale.
Pe animalul care o ascultă şi se lasă purtat de ea în labirinturile vieţii imaginare – al cărei fericit prizonier va fi o mie şi una de nopţi, cu o sarabandă de poveşti – Şeherezada îl învaţă că în realitatea violentă – a crimelor, vânătorilor, plăcerilor viscerale şi cuceririlor, în care a trăit până acum – se poate ivi şi o altă realitate, izvodind din imaginaţie şi cuvinte, o lume impalpabilă şi subtilă, dar ademenitoare ca o noapte cu lună în deşert ori ca o muzică desă vârşită.

Omul cunoaşte atunci aventuri extraordinare şi are sute de destine diferite: trăieşte fapte de vitejie, pasiuni şi minuni nemaiauzite, iubeşte cele mai frumoase femei, îndură cele mai crude farmece, întâlneşte cei mai versaţi înţelepţi, străbate cele mai exotice ţinuturi. Când regele Şahriar îşi cruţă soţia – de fapt, el îşi cere iertare şi se căieşte pentru crimele comise – e deja un ins civilizat, sensibil şi visător, un om transformat de poveşti.“

Programul de la Cluj

- Duminică, 19 mai, ora 19.00, în Sala Mare a Teatrului Naţional din Cluj-Napoca, premiera spectacolului lectură „O mie şi una de nopţi“ regizat de Andreea Iacob.

- Luni, 20 mai, ora 11.00, în Aula Magna a Universităţii „Babeş-Bolyai“ va avea loc ceremonia de decernare a titlului de Doctor Honoris Causa al Universităţii „Babeş-Bolyai“.

- Marţi, 21 mai, ora 12.00, în sala „Mihai Eminescu“ a Facultăţii de Litere a Universităţii „Babeş-Bolyai“, este programat dialogul cu Gabriel Liiceanu, „Am putea trăi fără să evadăm în ficţiune?“, urmat de o sesiune de autografe.

Fragment din Călătoria către ficţiune

„Amuzament, magie, joc, exorcism, recompensă,semne de nonconformism şi revoltă, dorinţa de libertate şi plăcere, plăcere imensă, ficţiunea înseamnă multe lucruri deodată şi, fără îndoială, este o trăsătură esenţială şi exclusivă a omenirii, cea care exprimă şi defineşte cel mai bine condiţia noastră de fiinţe privilegiate, unice pe această planetă şi, cel puţin până acum, în universul cunoscut, capabile să ia în răspăr limitele fireşti ale condiţiei noastre, care ne condamnă să avem o singură viaţă, un singur destin, o singură oportunitate, mulţumită acestei arme ingenioase: ficţiunea.

Aşa că nu e impropriu să spunem că fără ficţiune libertatea nu ar exista şi că fără ea aventura umană ar fi fost la fel de insipidă şi monotonă ca viaţa unui animal. A visa vieţi diferite de cea pe care o avem e un mod îndrăzneţ de a ne comporta, un mijloc simbolic de a ne arăta nemulţumiţi de ceea ce suntem şi de ceea ce facem şi înseamnă, implicit, introducerea în existenţa noastră a două componente sediţioase: neliniştea şi iluzia. A vrea să fii altul, alţii, chiar dacă în modul indirect în care ne dedicăm scamatoriilor şi măştilor ficţiunii, înseamnă a întreprinde o călătorie fără în toarcere către locuri necunoscute, un act de eroism intelectual care conţine, în potenţialitate, toată uimitoarea aventură umană înscrisă în istorie.“ (Călătoria către ficţiune, Editura Humanitas, 2012)

Gabriel Liiceanu: "Frumuseţea zeului în crepuscul"

În anii '80 citisem, ca mulţi din generaţia mea, „Războiul sfârşitului lumii", în româna superbă a lui Mihai Cantuniari. A fost prima mea întâlnire cu Vargas Llosa. (...) Dar ce mă tulburase cu adevărat în cazul Sfârşitului lumii era că autorul ei nu era mort, aşa cum se întâmpla îndeobşte cu semizeii tradiţionali pe care îi numeam „clasici". Straniu era să descopăr că un asemenea personaj, făcut pe alt tipar decât al nostru, putea să aibă calitatea cu totul nedivină de a fi contemporanul meu, de a avea cu doar şase ani mai mult decât mine. (...)

Apoi, pe măsură ce-i citeam cărţile, altele şi altele, care veneau peste mine ca un şuvoi a cărui forţă părea că se amplifică neîncetat, senzaţia aceasta stranie că sunt contemporan cu cineva de la care, prin cine ştie ce întâmplare miraculoasă, întâlnindu-l şi chestionându-l, aş fi putut smulge cheia divinului mister se preciza şi mă neliniştea mai tare cu fiecare carte nou deschisă. „Lituma în Anzi", pe care o citisem cu două-trei luni înainte de revenirea autorului ei în România, îmi provocase, prin perfecţiunea ei, o ultimă criză de admiraţie şi de umilinţă.

Şi apoi Vargas Llosa sosise pe neaşteptate, părând că se întruchipase din însăşi neliniştea primei mele lecturi. Apariţia lui avea ceva din frumuseţea unui „dieu en crepuscule", cum mi-a venit să-i spun când l-am văzut la aeroport.

„Zeul în crepuscul" era ajutat de un post autohton de televiziune, două seri mai târziu, „să treacă ecranul" ca adorator al Shakirei. Asta era, pentru jurnaliştii noştri şi pentru o nouă generaţie de necititori, Vargas Llosa. La conferinţa de presă de la Institutul Cultural Român, cea mai bună întrebare pe care cei din sală au reuşit să i-o pună a fost „ce crede maestrul despre jocul de fotbal?". Niciuna dintre întrebări nu a avut nici o legătură cu vreuna dintre cărţile lui. (...)

Dineu final, cu câţiva apropiaţi. Spectacolul sejurului lui Vargas Llosa la Bucureşti s-a terminat. Mă aflu în dreapta lui şi îl văd din profil. E frumos, la cei 69 de ani ai săi. Stă uşor răsturnat pe spătarul scaunului, cu ochii închişi, şi ţine în mână cupa evazată a paharului cu vin roşu. Simt nevoia să-i mulţumesc, altfel decât printr-o simplă formulă, că a venit. „V-am privit în toate zilele astea. Cred că aveţi tot ce îşi poate dori un om". Şi apoi îi spun ce mi-a trecut prin minte atunci când l-am văzut la aeroport, povestea cu frumuseţea zeului în crepuscul.

(Fragment din argumentul cărţii „Chipuri ale răului în lumea de astăzi - Mario Vargas Llosa în dialog cu Gabriel Liiceanu", Humanitas, 2006).

La Editura Humanitas au apărut: Oraşul şi câinii (1992), Povestaşul (1992), Mătuşa Julia şi condeierul (2000), Cine l-a ucis pe Palomino Molero? (2003), Elogiu mamei vitrege (2003), Scrisori către un tânăr romancier (2003), Paradisul de după colţ (2004), Adevărul minciunilor (2005), Lituma în Anzi (2005), Peştele în apă (2005), Tentaţia imposibilului (2005), Caietele lui don Rigoberto (2006), Casa Verde (2006), Chipuri ale răului în lumea de astăzi. Mario Vargas Llosa în dialog cu Gabriel Liiceanu (2006), Rătăcirile fetei nesăbuite (2007), Pantaleón şi vizitatoarele (2008), Băieţii şi alte povestiri (2009), Visul celtului (2011), Călătoria către ficţiune (2012).