Televiziunea Română şi istoriile sale
0
Alexandru Matei şi-a utilizat competenţele de filolog dublate de acelea de posesor al unui titlu de master în cercetarea imaginarului, dar şi de cele de istoric, toate completate cu lecturi dintre cele mai serioase din alte, felurite domenii (îndeosebi sociologie şi psihologie) pentru a scrie o carte înainte de orice extrem de utilă.
Se numeşte O tribună captivantă, are subtitlul Televiziune, ideologie, societate în România socialistă -1965-1983) şi a apărut în 2013 în colecţia Istoria timpului prezent a editurii bucureştene Curtea veche.
Televiziunea Română a fost admirată, iubită, adorată, mai cu seamă în anii maximei sale înfloriri. Aceştia s-ar situa în intervalul de timp dintre 1968-1972, poate chiar 1973, atunci când îşi pierde autonomia instituţională. A fost privită tot mai mefient şi indiferent de marele public telespectator până prin 1983, atunci când a fost condamnată la o supravieţuire simbolică, determinată exclusiv de comandamentele propagandistice specifice epocii. A fost regăsită cu entuziasm în decembrie 1989, dar a fost repede şi deloc fără motiv contestată, uneori chiar violent. Câteodată a fost chiar devastată la propriu, în condiţii ce îşi mai aşteaptă clarificarea. Incapabilă azi să redobândească încrederea ori simpatia telespectatorilor, dar şi să se manifeste cu o voce proprie, incapabilă sau doar nelăsată de un politic care, indiferent de culoarea lui, nu vrea cu nici un preţ să o lase din mână, Televiziunea Română merita, orice s-ar spune, o cercetare de minuţia şi probitatea ştiinţifică a celei datorate lui Alexandru Matei.
Cartea umple un gol. Nu o face oricum. Nu este o istorie oarecare. Nu este o istorie de tip factologic. Nu înregistrează indiferent, temeinic, gospodăreşte dar rece etape, evenimente, emisiuni, nume de realizatori, ş.a.m.d.
„O tribună captivantă” este o carte în care istoria Televiziunii Române e privită ca parte a comunismului românesc.
A fost creată în 1955, deci la puţină vreme după moartea lui Stalin, dar nu s-ar putea spune că a fost privită cu prea mult interes de decidenţii politici din epoca Gheorghe Gheorghiu-Dej. Poate că despre un anume interes se poate vorbi din 1962 încolo, dar acesta a fost, oricum, departe de a se impune ca unul constant şi de prim rang. Lucrurile se schimbă în 1965, când Televiziunea Română devine un mijloc audiovizual de masă. Când televizorul e tot mai uşor de găsit în casele românilor. De aici, din acel moment începe adevărata istorie a TVR. O istorie care e, în realitate, istoria raporturilor dintre însuşirile sau aspiraţiile sale de instituţie publică tot mai atenuate în favoarea condiţiei de instituţie politică.
Parte a istoriei comunismului românesc, istoria Televziunii Române e, pe cale de consecinţă, parte a istoriei regimului lui Nicolae Ceauşescu. Nu se suprapune riguros cu aceasta, dar o însoţeşte, chiar dacă uneori cu un oarecare retard. Un retard adesea condamnat de secretarul general al PCR care, frecvent, prin intervenţii directe, la vedere şi fără menajamente, îi impune “recuperări”.
Foarte adesea, studiile asupra unor fenomene de “suprastructură”, cad victimă unor simplificări dintre cele mai pernicioase. Simplificări îndatorate momentului 1971. Fără doar şi poate, celebrele Teze din iulie 1971, reiterate în noiembrie acelaşi an (atunci, de fapt, oamenii de cultură români au înţeles că Ceauşescu nu glumeşte şi că noaptea ideologică se lasă peste ţară şi le va ameninţa creaţia) au avut semnificaţia lor. Numai că ele nu au venit din senin şi nici nu şi-au făcut imediat efectul devastator. Ceva s-a schimbat în România încă din 1968, adică încă din anul de maximă glorie al lui Nicolae Ceauşescu, iar acel ceva se va preciza şi amplifica până prin 1973. Acelaşi ceva va exploda şi se va cuantifica în supremaţia politicului, ideologicului şi a cultului personalităţii, tot mai hidos pronunţat după aceea.
E premisa de la care pleacă cercetarea lui Alexandru Matei. E ipoteza ce îl justifică în demersul lui de a împărţi istoria TVR până în 1989, o istorie scrisă din perspectivă antropologică şi politică, în trei etape.
Prima etapă e aceea a unei autonomii instituţionale ce se manifestă astfel, cu toate specificităţile de relativizare intrinseci comunismului. Se consumă între anii 1965 şi 1973, anii “ştiinţei, teatrului, Reflectorului”, dar şi ai “sportului şi music-hall-ului. ”
Urmează intervalul 1973-1983, anii “utopiei” şi “trăirii ideologice”.
În fine, după 1983 încolo, atunci când intervin ciuntirile de ore de emisie, când fără preaviz, de azi pe mâine, programele se tot reduc până la celebrele două ore (în 1989, TVR avea, totuşi, în medie, 3 ore de program, cu un plus sâmbăta şi duminica), explicaţia fiind necesarele economii de energie, TVR e doar instrument de propagandă.
Cartea lui Alexandru Matei detaliază felul, metodele, mutaţiile stilistice şi de concepţie din intimitatea unor genuri publicistice, evoluţii ce certifică supremaţia, victoria propagandei. Pentru reuşita demersului său, Alexandru Matei a scotocit şi cercetat mai tot ceea ce putea fi scotocit şi cercetat. Neprietenoasa şi incompleta arhivă de emisiuni la care nu se ajunge tocmai uşor şi chiar dacă se ajunge, lucrul e permis doar contra cost, printre altele şi din cauze tehnice ce ţin de sistemul de stocare şi înregistrare a emisiunilor. A citit cronicile tv, atâta vreme cât ele au existat, dispariţia lor treptată aflându-şi explicaţia în chiar schimbarea brutală a “misiunii” TVR din perspectiva conducerii de partid, a lui Nicolae Ceauşescu personal. A vorbit cu teleaştii de odinioară. Le-a citit “lucrările de perfecţionare” de la Academia de partid “Ştefan Gheorghiu”, din momentul în care au fost obligaţi să întocmească astfel de “opere”. A vrut să afle de ce a apărut (în 1968) şi de ce a dispărut (în 1971) Cerbul de Aur. De ce a apărut, înflorit, iar apoi s-a rărit Reflectorul şi ce mutaţii de concepţie a suferit el. Dar şi ce s-a întâmplat cu anchetele tv. Cum şi pe ce criterii s-au stabilit temele, subiectele şi cum au fost identificaţi “vinovaţii” pentru relele reale ori dezvăluite cu “voie de la poliţie” şi în funcţii de campanii comandate.
Televiziunea Română din perioada comunistă a fost, dincolo de cenuşiul din ultimii ani ai existenţei ei, “ o tribună captivantă.” Captivantă e şi cartea ce îi scrie istoria.
Alexandru Matei- O TRIBUNĂ CAPTIVANTĂ- Televiziune, ideologie, societate în România socialistă (1965-1983);
Editura Curtea veche, Bucureşti, 2013
Se încarcă comentariile...
