Scrisoare cu gutuie. Poveste de toamnă

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Foto Octav Negrea
Foto Octav Negrea

Toamna pe uliţă. Pe aici se împletesc două anotimpuri, primăvara târzie şi toamna prematură, alcătuind împreună o „vară indiană“, dar în stil nordic, cu zile un pic friguroase, dar cu perioade atât de luminoase şi de calme încât pare că s-a întors vara.

Dacă ar fi venit mai pe larg. Încă se mai poate face baie, dacă ştii să alegi momentele potrivite. Zilele sunt mai scurte, dar luminile apusului sunt mai colorate ca oricând, pentru că au nori pe care să se reflecte. Nori de ploaie care încă sunt prea leneşi să se pună pe treabă.

Va începe în câteva zile sezonul fructelor de mare, vântul va bate din ce în ce mai tare, dar momente însorite vor mai fi până la sfârşitul anului. Şuviţe de vară caldă printre fuioare înceţoşate. Apoi va urma sezonul ploilor gri şi triste, dar mai este până atunci.

Mă gândesc la tine, ca întotdeauna în acest sezon. Poate nu este drept, dar eu te-am păstrat tânără, din ce în ce mai tânără pentru privirea mea de acum. Pe bulevardul nostru fermecat, plin de castane care ni se aşezau printre paşi. Gutuile tale coapte, cu miere şi stafide. Nu ştiu dacă le şi mâncam, dar mirosul lor nu o să îl uit nicidată.

Aşa se încheia scrisoarea lui. Ca întotdeauna, fără nici o promisiune, fără nici un gând clar. În fiecare toamnă, primea de la el un mic tablou în proză. Scris frumos de mână, fără semnătură. Un tablou în care se simţea mereu tânără şi frumoasă, dar într-un decor nou. Nu îi scria niciodată despre el, nu îi cerea niciodată nimic. 

Da, toamna pe uliţă. Şi aici se împletesc uneori într-o singură zi chiar trei anotimpuri. Primăvară însorită la prânz, toamnă supărată şi plângăcioasă după-amiaza şi iarnă prematură la amurg şi în primele ore ale dimineţii. Seara, după o ploaie torenţială transformată brusc de o furtună de proporţii într-un cer al căror nori negri ne sperie, ne lăsăm surprinşi de un curcubeu imens ce îşi întinde capetele colorate peste un oraş întreg. Cei mai puţin obosiţi şi pregătiţi să se umple de frumuseţe ies fericiţi la balcon să fotografieze culorile ce le invadează spaţiul. Vântul se opreşte. Aerul miroase încă a ploaie, vrăbiile şi porumbeii îşi reiau zborul sub arcul de lumină colorată ce le umple golul din suflet. Iar toamna ne umple coşul cu fructele copilăriei.

Gutui la geam. Seară şi frig. Ne pregătim pentru iarna de noapte. Temperatura va scădea până aproape de îngheţ după miezul nopţii. Închidem balconul. Mâine la prânz ne vom bucura iarăşi de soare.

 Ea nu era scriitoare. Când era tânără publicase prima şi ultima ei carte de poezie. Apoi se îndreptase către literatură critic, nu creativ. Se simţea mult mai bine printre analizele ei literare. Poate nici el nu mai era scriitorul de altă dată. Îi răspundea de fiecare dată aproape stingherită, mai mult ca un comentariu la ceea ce scria el. Îi păreau aproape vetuste propriile formulări, iar alte epistole nu avea cui trimite.

Câteodată i-ar fi scris mai mult, scrisorile lui o făceau să se oprească din alergatul zilei, să stea pe balcon şi să privească intens culorile cerului.

Şi-l amintea destul de vag. Nu uitase însă povestea lor. Dar nici nu dorea să vorbească nimănui despre ea. Îi trebuia doar un semn să se scuture de tot ce uitase şi să zâmbească ca o puştoaică.

Da, gutuile cu mirosul lor, aşa este. Reciti începutul scrisorii. Nu, nu despre curcubeu voia să scrie. Nu de data asta. Ar fi vrut să îl cheme să rătăcească din nou pe vechiul bulevard. Să râdă împreună sub soarele blând de toamnă. Să alerge printre castani. Şi să găsească chiar unul înflorit, de parcă uitase ce anotimp este. Iar florile să îi cadă în păr, scuturate fiind de un vânt ce anunţa o furtună, iar el să i le culeagă una câte una, mângâind-o pe păr, să îi facă un bucheţel alb şi să i-l pună în braţe, să-i spună cât de frumoasă e. Apoi să vină ploaia şi să se ascundă împreună într-o cafenea. Să se uite unul la altul fără să spună o vorbă.

Vino, vino.

Nu, nu, nu îi plăcea, suna prea mult ca un récit scris de Blanchot. Viens, viens. El niciodată nu răspundea la chemarea ei.

Şterse ultimul rând cu un corector şi copie încă o dată ultima propoziţie: Mâine la prânz ne vom bucura iarăşi de soare, ca să camufleze imperativele pierdute. Oare se mai vedea ce scrisese? Se uită atent, mai reveni cu cerneala deasupra cuvintelor ,,mâine” şi ,,la” ca să nu se vadă nimic. Mulţumită de rezultat, împături scrisoarea. O puse în plic la geam, lângă gutui. Fără semnătură. Dacă va sta plicul între gutui o zi-două, poate va căpăta mirosul lor de toamnă. Iar el va şti de unde vine. Zâmbi mulţumită.

Parcă ar fi fost Eveline. La geam, dreaptă, tăcută, nostalgică, dar nu în spatele unei draperii mirosind a vechi. Ci în spatele unei furtuni de toamnă risipită de seara tomnatică. Le explicase studenţilor acea stare a frumoasei Eveline. A state of paralysis, aşa o numise Joyce. Vino, şopti din nou. Dar nu o să-l cheme. Nu acum.

Când ridică ochii, văzu că în lumina difuză a serii curcubeul îşi adusese un ajutor. Două cercuri de lumină colorată se arcuiau peste oraş. Şi peste povestea lor din toamna asta.

Citiţi şi:

Vinul cu gând bun şi scorţişoară. Poveste de iarnă

Cafeaua cu zâmbete. Poveste de primăvară


Poveste scrisă la patru mâini, împreună cu Arleen Ionescu, profesor de literatură engleză şi teoria critcii la UPG Ploieşti. Firul narativ s-a împletit străbătând, electronic, drumul dintre Republica Franceză şi cea de la Ploieşti.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite