Scriitorul Teodor Hossu-Longin: „Românii au uitat mult prea repede vremea comunismului“

Fiul Luciei Hossu-Longin, Teodor, autor al romanului „Mortua Est“, spune că, la aproape trei decenii după Revoluţie, ne confruntăm cu spectrul „partidului unic“ şi cu dictatura hoţiei, prostiei şi a incompetenţei, semn că lumea nu mai are memoria trecutului recent.

Romanul „Mortua Est“, semnat de Teodor Hossu-Longin (46 de ani) şi publicat la Cartea Românească, descrie ultimii ani ai ceauşismului. Autorul, fiu al jurnalistei Lucia Hossu-Longin şi al scriitorului Valentin Hossu-Longin, are o perspectivă lucidă şi uşor sarcastică, când rememorează amintiri despre comunism. După ce este bătut crunt la Mineriadă, personajul principal al romanului, Mircea, înţelege că nu-l mai leagă nimic de această ţară, România, „încremenită în prostie şi ură, drept pentru care decide că trebuie să aleagă singurul câştig adevărat al Revoluţiei: libertatea de-a emigra“.

„Weekend Adevărul“: Scrieţi în „Mortua Est“ despre comunism, păstrându-vă o privire lucidă. De ce aţi ales această temă?

Teodor Hossu-Longin: Pentru că am trăit până aproape de majorat în acea perioadă sinistră şi am simţit foarte acut tot calvarul prin care am trecut, mai ales la finalul anilor ’80. Eram adolescent şi o vedeam pe mama cum se chinuia singură – tatăl meu divorţase şi plecase de acasă – să ne asigure mie şi fratelui meu mai mare, Emil, traiul de zi cu zi. Totul se procura extrem de greu, de la mâncare la haine, de la obiecte de uz casnic la cosmetice. 

Vieţuiam – pentru că nu pot spune că trăiam – la etajul 10, într-un bloc din Drumul Taberei unde vara erau 35 de grade ziua şi 25 noaptea. Ţin minte că ne înveleam cu cearşafuri ude ca să putem adormi şi că vânam ţânţari până spre dimineaţă. Iar iarna, la maximum 10 grade, ne culcam cu două pulovere pe noi, pantaloni de trening, ciorapi de lână şi căciulă pe cap.

Alături de tată, Valentin Hossu-Longin,si de fratele Emilian

În camera mea, care avea doi pereţi exteriori, lăsam geamul deschis chiar şi când era îngheţ, ca să se mai usuce din igrasia ce „înflorise“ pe toate zidurile. Sunt multe de povestit, o parte din această supravieţuire am povestit-o în roman, alte momente le ţin pentru mine sau pentru o viitoare carte.

La zece ani de la Revoluţie, când m-am apucat să scriu „Mortua Est“, am realizat că românii au uitat mult prea repede ce s-a întâmplat pe vremea comunismului. Mai mult, apăruseră o sumedenie de opinii care deja îl scuzau pe Ceauşescu, că nu ar fi ştiut ce se întâmplă, că el iubea poporul şi alte asemenea aberaţii. Aşa am decis să includ în carte pasaje dedicate acelor vremuri, care să le reamintească oamenilor ce cancer a mâncat această ţară, iar tinerilor să le prezinte o realitate despre care părinţii lor nu le spuseseră mare lucru.

 Care sunt semnificaţiile titlului?

„Mortua Est“ înseamnă „Est mort“. Consider că este un titlu extraordinar şi se potriveşte perfect romanului, mai ales în actuala perioadă.

La aproape 30 de ani de la momentul „decembrie 1989“, ne confruntăm aici cu spectrul „partidului unic“, cu dictatura hoţiei, prostiei şi a incompetenţei, cu demonstraţii de adeziune, cu mase populare aduse la mitinguri cu autobuzele, exact ca în anii ’50.

Apropierea de Rusia se manifestă plenar în Ungaria şi Polonia, libertăţile individuale sunt din ce în ce mai îngrădite... Şi atunci cum să nu realizăm că ne zbatem într-un „Est mort“? 

De ce e important să rememorăm acea perioadă?

Răspunsul e simplu: pentru ca nimeni să nu mai treacă prin ce am trecut noi şi părinţii noştri. Până când nu am devenit şi eu tată – am doi copii, o fată de 16 ani, Lucia, şi un băiat de 11 ani, Teodor – nu am realizat dimensiunea nebuniei pe care o trăiau zilnic părinţii mei, ca să pună ceva de mâncare pe masă.

Nu ştiu ce m-aş face dacă juniorii mi-ar spune „ne este foame“ şi eu nu aş avea nimic în frigider şi nici nu s-ar găsi ceva de cumpărat. Sentimentul ăsta criminal, avut zi de zi fără nici măcar o speranţă că se va schimba ceva, este cumplit.

Lucia Hossu-Longin, alături de fiii săi, Teodor si Emilian, şi de nepotţca Lucia, tiza ei

Cei mai mulţi dintre adolescenţii de azi habar nu au ce a însemnat comunismul. La şcoală li se comunică doar nişte date istorice, iar acasă nimeni din familie nu s-a mai obosit să le povestească, doar ca să-i protejeze sau, pur şi simplu, de lene. Situaţia a devenit cu adevărat gravă în ultima perioadă, când dramele s-au estompat şi au rămas doar amintirile pozitive, dacă le pot spune aşa. Discursul pe care tinerii îl aud acum este ceva de genul: „Era bine, era siguranţă, toată lumea avea bani, serviciu, nu erau droguri, violuri, lumea avea respect şi până la urmă n-a murit nimeni de foame, toţi se descurcau“. Fals! Au murit oameni şi de foame, femei care avortau pe masa din sufragerie, copii în orfelinatele transformate în lagăre de exterminare, zeci de mii de intelectuali în puşcării. Aceste adevăruri trebuie spuse, trebuie repetate, pentru că altfel ajungem să asistăm pasiv la reîntoarcerea către totalitarism.

Ce perspectivă nouă, legată de comunism, aduceţi prin acest roman?

Începând romanul acum două decenii, când aveam 25 de ani, am reuşit să judec şi să descriu acea perioadă cu mintea şi energia tânărului. Poate în carte se simte partizanatul, dar asta am şi dorit. Adolescenţii sunt direcţi, nu ştiu să poleiască realitatea, îşi exprimă făţiş sentimentele şi părerile. Dau cu bâta-n blide, vorba lui tata, însă există aici şi o parte pozitivă. Spun exact ce simt. Asta am făcut şi eu în „Mortua Est“.

Personajul Mircea scrie la persoana întâi despre ce i se întâmplă. De ce a ales acesta să plece în Germania? Cum se raportează el la România?

Mircea este un personaj colectiv care chiar a trăit experienţele din carte. Mulţi dintre prietenii mei din cartier au fugit în Germania după Mineriadă. Oameni de mare calitate, cu studii superioare făcute pe bune, tineri intelectuali au ales Occidentul deoarece au refuzat să trăiască într-o ţară unde renăscuse comunismul atât de repede. Unii poate nu ştiu, dar în primii ani după 1990, îţi trebuia viză pentru a intra în ţările vestice şi era aproape imposibil de obţinut.

De aceea, cei care au plecat au trecut graniţa fraudulos şi au ajuns în lagărele de emigranţi. Germania părea raiul – pentru că era bogăţie, stabilitate, curăţenie, se respectau legile – dar nu a fost pentru toţi stupul plin de miere. Nu primeau drept de muncă, nu aveau bani, nu ştiau limba, lucrau la negru, trăiau zilnic teroarea că sunt prinşi de poliţie şi vor fi trimişi înapoi în România. Cum s-a şi întâmplat cu mulţi dintre ei.

Cei care au trăit asemenea experienţe mi le-au povestit în serile în care beam bere pe terasele apărute precum ciupercile în Drumul Taberei, iar aceste fapte s-au împletit cu ceea ce am descoperit eu în perioadele cât am stat în Germania între 1991 şi 1993. Pe Mircea l-a trădat România. Pe Mircea l-au trădat minerii, oamenii care au aplaudat şi aprobat măcelul din Piaţa Universităţii, politicienii comunişti care au preluat prin crimă destinele acestei ţări. Nu trebuia să fii un geniu ca să pricepi că teroriştii nu au existat şi toată mascarada în care au murit peste 1.000 de nevinovaţi s-a făcut ca lumea să-l privească pe Iliescu ca pe un salvator al naţiunii. După ce este bătut crunt la mineriadă, Mircea înţelege că nu-l mai leagă nimic de această ţară încremenită în prostie şi ură, drept pentru care decide că trebuie să aleagă singurul câştig adevărat al Revoluţiei: libertatea de-a emigra.

Aţi luat premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din România pentru volumul de proză scurtă, „Crima şi alte povestiri“. Cum a fost trecerea de la proză scurtă la roman?

Sunt un tip repezit, coleric, agitat, nervos, atât în viaţa de zi cu zi, cât şi în scris. Vreau mereu să obţin finalitatea cât mai repede, imediat dacă se poate. Ca atare, mă reprezintă proza scurtă. Îmi place, deoarece găsesc un subiect, îl creionez pe hârtie – adică pe calculator, evident – şi mă apuc imediat să-l dezvolt. Scriu repede, torn frază după frază şi caut să închei într-o perioadă cât mai scurtă. Printez şi recitesc.

Evident, modific mult, uneori chiar şi ideea iniţială se transformă, dar fac asta cu liniştea că nuvela e finalizată. „Mortua Est“ pare o însăilare de proze scurte, aparent fără legătură între ele, dar care se leagă într-un tot unitar la final. Prefer să nu mă integrez în vreun curent literar – îi las pe critici, dacă vor, să o facă – dar sunt convins că acurateţea limbajului, vivacitatea dialogului, sugestivitatea descrierilor vin din experienţa pe care am dobândit-o în presa scrisă. ;

V-au încurajat părinţii să va apucaţi de scris? V-a fost tatăl, Valentin Hossu- Longin, un model literar?

Atât mama, cât şi tata m-au încurajat şi susţinut să devin scriitor. Cu tata am avut chiar şi certuri destul de dure pe această temă. Îmi zicea mereu că premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din România nu este o culme, ci doar un început.

Eram tânăr, aveam o carieră fantastică în presă – între 1998 şi 2000 am fost redactor-şef adjunct şi şeful Departamentului Sport la cotidianul „Ziua“, după care, până în 2011, am condus secţia Sport a postului B1TV şi am realizat emisiunea auto „La limită“ – aveam cu fratele meu un pub şi nu-mi mai stătea gândul la scris. Poate că am greşit, poate că nu, mi-e greu să dau un verdict. Tata a fost unul dintre părinţii reportajului literar modern şi asta nu o spun eu, ci colegii lui de generaţie. Deocamdată există o asemănare, pentru că şi el a scris un singur roman, „Cel căzut“, serios autobiografic, dar lucrurile se opresc aici. Nu mi-a fost un model literar, fiindcă nu abordăm acelaşi tip de literatură.

Mama dumeavoastră, Lucia Hossu-Longin, celebră pentru serialul „Memorialul durerii“, are în palmares şi un premiu pentru obiectivitate şi curaj în promovarea adevărului prin jurnalism. V-a îndrumat mama să vă faceţi jurnalist?

În 1990, după terminarea liceului, nu-mi stătea în cap decât să plec din ţară, aşa încât nu m-am ostenit să dau examen de admitere la facultate. Lunile treceau, nu reuşeam să obţin viza de Germania şi trebuia să mă angajez, pentru că nu ne ajungeam cu banii. 

Tata m-a îndrumat spre un curs de tehnoredactor/secretar de redacţie, pentru că eram destul de bun la desen tehnic şi aveam imaginaţie vizuală.

În februarie 1991 m-a luat de mână şi m-a dus la „Curierul naţional“, unde director era Horia Alexandrescu. Am intrat în biroul lui, unde mirosea superb a Kent, s-a uitat la mine şi mi-a zis: „Eu sunt prieten cu taică-tu şi merg pe mâna lui, dar dacă nu faci treabă serioasă, te dau afară instantaneu“. Aşa am debutat în presă.

Împreună cu tatăl său, Valentin Hossu-Longin

Din acel moment, toţi paşii i-am făcut singur, fără niciun ajutor din partea părinţilor. Mai mult, după ce la cotidianul „Ultimul cuvânt“ am scris pentru secţia Cultură, mama a fost total împotrivă să mă angajez la „Ziua“ la Sport. Dar deja aveam 22 de ani şi opiniile părinţilor apropo de slujbă nu prea mai contau pentru mine.

În ce mod vă obligă numele de familie pe care îl purtaţi? Cum v-au influenţat părinţii  parcursul?

Când moşteneşti numele şi rezultatele muncii părinţilor tăi e dificil să-ţi naşti o identitate proprie, mai ales dacă alegi acelaşi domeniu de activitate. Presupun că dacă eram fizician sau constructor nu mi-ar fi spus nimeni că m-am angajat la Măgurele sau pe şantierul nu ştiu care pentru că mi-au pus pile părinţii, deşi... Ca idee, când m-a adus Eugen Ovidiu Chirovici la B1TV, în 2000, cineva de la „Academia Caţavencu“ – nu ştiu cine, nu a semnat nimeni „ştirea“ – a scris că mama măreşte „clanul Hossu-Longin“ la Televiziunea Română. Ce să fac, să dau drept la replică? Cui i-ar fi păsat? Oricum, suntem conştienţi că indiferent de ce am făcut şi vom mai face eu şi Emil, vor fi oameni care ne vor explica realizările doar prin intervenţia părinţilor şi însemnătatea numelui. Personal nu mă deranjează, pentru că eu ştiu care este adevărul.

Tocmai pentru că nu am văzut finalul, m-am chinuit 20 de ani cu romanul „Mortua Est“. Nu-l simţeam, pur şi simplu. Cu cât scriam mai mult, cu atât mi se părea că mă îndepărtez. Am lucrat destul, după care am abandonat proiectul. În vara anului 2016, când tatălui meu, destul de bolnav, i s-a făcut rău la Casa Scriitorilor de la Olimp, unde se afla în concediu, m-am dus să-l iau cu maşina şi să-l aduc la Bucureşti pentru internare. Pe drum am realizat că este într-o situaţie foarte gravă şi asta a declanşat în mine o dorinţă uriaşă de-a termina cartea. Tata a fost cel care m-a bătut încontinuu la cap să scriu, pentru că am talent, şi m-am simţit dator să public romanul cât timp trăieşte. Am tăiat aproape trei sferturi din ce era deja scris şi m-am pus pe treabă într-un ritm infernal. Din păcate, tata s-a stins în noiembrie, cartea intrând în lucru la editura Cartea Românească anul următor, 2017, în primăvară.

Nu am multe amintiri cu tata mare, cum îi spuneam bunicului. Era o persoană marcată de puşcăria politică pe care o făcuse la minele de plumb de la Cavnic, în urma celebrului „Proces al Canalului“. Taciturn, serios, aspru şi mână de fier în familie.

Valentin Hossu-Longin, alături de fiii săi, Theodor şi Emilian

La mesele pe care le luam acolo duminica nu vorbea nimeni, doar dacă cerea sare, piper sau o porţie în plus. Pentru mine, copil fiind, era o corvoadă. Gătea excelent, ţin minte că iepurele cu măsline era fantastic şi făcea mereu vin de smochine, dulce şi parfumat, şi vişinată, de unde pescuiam şi mâncam fructele îmbibate în alcool. Avea tot timpul în buzunar un portmoneu de piele din care îmi dădea din când în când câte o fisă de 3 sau 5 lei. După ce am citit cartea „Canalul morţii“, scrisă de tata, am înţeles, măcar puţin, prin ce calvar a trecut bunicul meu. 

Ati crescut într-un mediu literar, aţi cunoscut multi scriitori şi jurnalişti încă din copilărie. Ce amintiri pastrati din acea perioadă?

Da, din acest punct de vedere sunt un privilegiat. Mi-am petrecut copilăria printre oameni de mare valoare, iar amintirile de la vila scriitorilor „Zaharia Stancu” de la Olimp sunt nepreţuite. Acolo am descoperit frumuseţea pescuitului, alături de Mircea Sântimbreanu.

Aveam şapte-opt ani şi mă trimitea în fiecare dimineaţă pe ultimul dig ca să sap în substratul mocirlos pentru a aduna râme de mare sau să râcâi cu găletuşa pe sub pietre în căutarea garizilor. Pe urmă mergeam pe stabilopozi şi prindeam guvizi la băţ de alun, pe care îi curăţam şi îi congelam până adunam un kilogram ca să facem o masă de peşte. Fănuş Neagu ne spunea mereu să-i furăm ardei iuţi sau roşii din grădina de legume pe care administratorul Axin o păzea ca pe ochii din cap.

Stăteam la mare câte 15 zile şi la finalul fiecărei serii făceam baluri cu tombole, premii, diplome, noi cântam, ne costumam, spuneam poezii, era superb. Am şi acum acasă câteva dintre diplomele făcute de tata, unde se regăsesc semnăturile giganţilor literaturii române din acea vreme. Din păcate, atmosfera aceea boemă a dispărut după 1990, din cauza politicii.

Între presa scrisă şi televiziune, care rămâne marea dumneavoastră pasiune? Care rămân marile dumneavoastră prietenii si cand s-au nascut aceastea?

Iubesc televiziunea! De când am descoperit-o, m-am îndrăgostit iremediabil de ea. Chiar şi acum, când viaţa m-a îndepărtat de presă, am păstrat proiectul intitulat Mincinoşii”, o emisiune de pescuit, turism şi artă culinară pe care o realizez în regie proprie pentru postul Travel Mix TV. Din păcate, pescuitul se practică serios doar o jumătate de an, iar din turism nu reuşesc să adun un buget care să-mi permită să trec iarna, astfel încât sezonul “mincinoşilor” ţine doar din martie/aprilie până la finalul lui septembrie.

Am o sumedenie de prieteni în presă şi n-ar fi corect faţă de ei dacă i-aş nominaliza doar pe unii. Mă doare sufletul, însă, că pe drumul vieţii unii dintre ei, foarte talentaţi, s-au pierdut, în special din cauza alcoolului.  
 

Aţi făcut inclusiv jurnalism cultural. Ce mai înseamnă presa astazi? Mai poate fi presa din România salvată de imixtiunile şi presiunile politice, economice, patronale? Care ar fi marile dumneavoastră dezamăgiri legate de mass-media din România postrevoluţionară?

Presa astăzi aproape nu mai există în ţara noastră. Pe hârtie se mai „târâie” câteva ziare, iar revistele se trag în tiraje de maxim câteva mii de exemplare. Există o simbioză a dezastrului. În perioada de boom economic de după 2000 s-a întâmplat ceva extrem de ciudat, caracteristic pentru gândirea antreprenorială neaoşă.

Pentru că publicitatea arunca în piaţă bani cu nemiluita, patronii/directorii trusturilor de presă au considerat că nu mai este oportună angajarea/ţinerea în posturi a jurnaliştilor de valoare. Ce sens avea să îi dai unui profesionist o mie de euro pe lună, când un puşti făcea aproximativ acelaşi lucru cu maxim două-trei sute? Era bătaie pe spaţiul publicitar, încasările mergeau pe bandă rulantă, deci venise momentul să se scape de cheltuielile mari. Mai ales că vedetele astea făceau scandal, voiau toţi banii pe cartea de muncă, fără nimic în plic, mofturi. Deci, out! 

Lucia Hossu-Longin, la o lansare, alături de fiul ei, Teodor

Valorile s-au văzut disponibilizate, drept pentru care şi-au găsit de lucru în alte părţi, au plecat din zona ziaristicii. Dar au venit criza şi ofensiva internetului şi lumea nu mai avea nevoie de actualitate în presa scrisă, cât timp toate noutăţile se află la un click distanţă. Însă acum cu cine să mai faci jurnalism de calitate? Cine mai ştie ce înseamnă un reportaj, cum se abordează o anchetă socială, cum se construieşte un interviu?

Eternul circ politic are şi el rolul său în alungarea cititorilor şi privitorilor. Am o sumedenie de cunoştinţe care din cauza porcăriilor vehiculate încontinuu, nu mai folosesc televizorul, decât legat la platformele de filme on-line. Plus că imbecilizarea cotidiană a dus la dispariţia unui obicei nobil: cititul. Suntem ultimii consumatori de carte din Europa. Ultimii! De fapt, acelaşi loc umilitor îl stăpânim cu mândrie proletară şi când vine vorba de consumul de săpun, şampon, pastă de dinţi... Nu mai contează nimic, în afară de, vorba cântecului, „ce-am băut, ce-am mâncat şi ce am mai strâns în braţeeeee”.

Mai dau un exemplu, pentru că îl cunosc personal. Vine aici de 10 ani prinţul Charles şi promovează turismul românesc, şi-a cumpărat casă în Ardeal, vorbeşte la superlativ de ţara asta, englezii găsesc fonduri şi fac filme despre ce bogăţii avem şi ne batem joc de ele. Excelent!

Finanţează vreun mare afacerist român sau vreun trust de presă vreo emisiune de turism? Nu! Ungaria are cinci televiziuni de turism, pescuit, vânătoare, artă culinară, tradiţii, la noi există doar Travel Mix TV – ideea nebunului frumos pe numele său Laurenţiu Megelea – care reuneşte proiecte independente. Ce ar mai fi de zis?

Povestiţi-mi despre cele mai frumoase etape din perioada jurnalismului sportiv. Vă e dor de presa scrisă?

Îmi este cumplit de dor de atmosfera de la „Ziua”. De gaşca condusă de Sorin Satmari şi Ioan „Puiu” Novac – Dumnezeu să-i odihnească! – de bătaia pe subiecte la şedinţele de sumar, de bucuria fiecărui material publicat, de deplasările în străinătate unde mă mândream că eram cu minim 15 ani mai tânăr decât orice alt jurnalist din jurul meu. 

Am participat la o sumedenie de competiţii de prim rang, de la Olimpiadă, la campionate mondiale şi europene, dar am trăit un moment care le depăşeşte pe toate. În februarie 1997 am plecat în SUA pentru “All Star Game”, meciul vedetelor din NBA. Ofiţerul de presă responsabil de Europa m-a întrebat dacă nu doresc să fac un interviu cu David Stern, un fel „director general” al Ligii Profesioniste de Baschet. Am acceptat imediat şi m-a rugat să-i trimit prin fax cinci întrebări, pentru că timpul era limitat şi domnul Stern dorea să fie la curent cu subiectele pe care urma să le discutăm. Le-am trimis, am ajuns la New York şi m-am prezentat la biroul boss-ului cu câteva minute înainte de ora fixată.

Secretara m-a rugat să aştept puţin, ca să termine cei dinaintea mea şi mi-a reamintit că întâlnirea urma să dureze exact 10 minute. Am intrat, ne-am strâns mâinile şi am dat să încep interviul. M-a întrerupt şi m-a întrebat câţi ani am – “24” i-am răspuns – s-a lăsat pe spătarul scaunului şi mi-a răspuns scurt „extraordinar, exact cât aveam şi eu când am început să lucrez pentru NBA, felicitări”. Au urmat subiectele care mă interesau, Ghiţă Mureşan, revenirea lui Michael Jordan, Dennis Rodman la Chicago Bulls şi scandalurile generate.

La un moment dat s-a auzit o sonerie şi prin interfon secretara anunţa că a trecut aproape o jumătate de oră şi în anticameră aşteaptă delegaţia Chinei, formată din 20 de jurnalişti. Ne-am ridicat, ne-am strâns mâinile şi am ieşit. Tocmai îl intervievasem pe unul dintre cei mai puternici oameni ai planetei!

                                                                                            Alături de mama sa, Lucia Hossu-Longin

Este presa un microb fără de care nu se poate trăi? Care sunt valorile care v-au animat în această profesie?

În mod normal, fără presa de calitate nu se poate trăi. Realitatea românească actuală spune altceva, dar eu sper că este doar un moment trecător în istoria noastră. Până când nu vor fi proiecte serioase în care să se implice oameni puternici financiar, care nu doresc neapărat înavuţirea din orice investiţie, nu prea avem ce face. Fiecare iniţiativă contează, însă aşa cum prostirea ţine de aproape 80 de ani şi a devenit politică de stat, drumul către normalitate va fi cel puţin la fel de lung, dacă nu apar entităţi dispuse să investească în cultură şi în jurnalismul de top.

Care ar fi graniţa dintre presă scrisă şi literatură?  La ce proiecte lucrati in prezent? Ce proiecte literare aveţi în continuare?

Pe scurt, presa scrisă prezintă realitatea sub forma informaţiei pure, eventual comentată şi disecată în funcţie de genul jurnalistic abordat, literatura înseamnă ficţiune, sentiment, trăire, imaginaţie.

Proiectul cel mai drag se numeşte „Cu cartea prin liceu”, este ideea mea, venită după ce am văzut laboratorul de literatură de la liceul „Ion Luca Caragiale” din Bucureşti.

Suntem câţiva scriitori tineri, care dorim să promovăm literatura română contemporană în rândul adolescenţilor şi ne întâlnim cu ei pentru a discuta despre cărţi, scris, filme, teatru, pasiuni legate de cultură. Am găsit până acum elevi extraordinari la „Caragiale”, unde am fost de trei ori, la „Grigore Moisil” şi „Nicolae Kretzulescu”, în Capitală, dar şi la liceul „Constantin Dobrescu"  sau şcoala generală nr.4 „Mircea Cel Batran", din Curtea de Argeş. Aşa cum îmi imaginam, n-am găsit înţelegere la nicio firmă mare ca să ne ajute financiar cu acest proiect. N-are sens să spun la câte uşi am bătut... în opinia tuturor, investiţia în cultură şi educaţie nu se merită. Nu vreau să comentez.

Am finalizat un nou volum de proză scurtă, intitulat „13, cu noroc”, care va conţine, pe lângă 13 nuvele noi, şi prozele reunite acum 20 de ani în volumul „Crima şi alte povestiri”. Cartea mea de debut merită o reeditare, iar punerea faţă în faţă a scrierilor după o aşa perioadă lungă de timp va fi cel puţin interesantă. Cu siguranţă, „13, cu noroc” va fi lansată la începutul anului viitor.

De la presă la literatură

Numele: Teodor Hossu-Longin

Data şi locul naşterii: 5 iulie 1972, Bucureşti

Starea civilă: Căsătorit, are doi copii

Studiile şi cariera:

A absolvit Şcoala Superioară de Jurnalism în 1996.

A publicat în 1998 povestirea „Iluzia“, în revista „Luceafărul“. În acelaşi an, a semnat volumul de proză scurtă „Crimă şi alte povestiri“, care a şi primit premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România.

A debutat în presă în 1991, la „Curierul Naţional“, iar în 1994 s-a alăturat echipei cotidianului „Ziua“, ca jurnalist sportiv, până la începutul anului 2000, când a devenit publicist comentator la „Evenimentul zilei“.