Scriitorul Andrei Mihăilescu, despre romanul „Om bun la centru”: „Câteva cazuri izolate s-au supărat că defăimez, chipurile, experimentul comunist”

În 1981, Andrei Mihăilescu părăsea ţara alături de familie, fiind rupt total de România până la căderea regimului lui Ceauşescu, în 1989, când relua legăturile cu cei dragi, revenind de atunci, periodic în ţară. În 2015, a scris „Om bun la centru”, apărut la editura Curtea Veche în acest an, un roman despre societatea românească din timpul regimului comunist şi despre destinul unui jurnalist idealist.

Andrei Mihăilescu lucrează în Elveţia, în IT, iar în 2015 a debutat ca scriitor cu ”Guter Mann im Mittelfeld”, pentru care a primit premiul Cantonului Zurich. Tradus la noi sub titlul „Om bun la centru”, romanul lui Mihăilescu captează spiritul Epocii de Aur, făcând o radiografie a societăţii româneşti de atunci. 

Protagonistul romanului este Ştefan Irimescu, un jurnalist în vârstă de 38 de ani, care îşi face meseria la ziarul „Vocea socialismului”, eludând osanalele pentru dictator. Va ajunge însă în conflict cu Securitatea. 

Într-un interviu pentru „Adevărul” scriitorul explică ce anume l-a determinat să scrie un roman despre comunism, invocând pe de o parte, dificultatea de a le explica străinilor sau tinerilor ce „făcea acea orânduire odioasă”, iar pe de altă parte, faptul că „mulţi autori români traduşi nu erau înţeleşi în zona germanofonă”. Mihăilescu a avut în familie pe cineva care a simţit în mod direct sistemul represiv, dar a ales ca acest lucru să nu influenţeze cum va construi romanul, considerând că „a scrie despre o rudă, un om drag, are dezavantajul de a încărca naraţiunea cu un balast emoţional prea personal, în loc să lase loc pentru exact aspectele esenţiale pentru efectul de imersiune”. 

„Adevărul”: Aţi părăsit ţara, împreună cu familia, în 1981. Cum aţi reuşit să plecaţi şi ce aţi înţeles la momentul respectiv din această plecare?

Andrei Mihăilescu: A fost un caz comun de plecat în vizită la rude (o matuşă locuia în Germania) şi evitat întoarcerea. La 16 ani eram fireşte entuziasmat. Romania era un stat trist, închis, peste care domnea teama şi duplicitatea.

„Om bun la centru” este primul dumneavoastră roman. Sunteţi stabilit în Elveţia de atâţia ani, într-un fel sunteţi rupt total de societatea românească, aşa că de unde imboldul scrierii unei astfel de cărţi?

Rupt total am fost până în decembrie 1989, dar curând după aceea am revenit, periodic, şi mi-am actualizat contactele şi cunoştinţele. Am reîntâlnit colegii de liceu, rudele, mi-am făcut prieteni noi. Am început să citesc presă românească, apoi a apărut internetul. Dar mă întrebaţi de imboldul de a scrie. Prin 2008 s-au întâlnit în mintea mea două imbolduri. 

În primul rând îmi era greu să explic celor care nu trăiseră perioada lui Ceauşescu în România (străini şi oameni tineri) exact ce făcea acea orânduire odioasă. În al doilea rând am observat că mulţi autori români traduşi nu erau înţeleşi în zona germanofonă. 

Cititorilor de acolo le lipseau cunoştinţele pentru a înţelege aluzii, situaţii şi motivaţii. Succes aveau doar autorii care narau departe de realitatea recentă. Pornind de aici am dezvoltat un proiect literar specific, o carte care să permită o imersiune în epoca Ceauşescu.

Romanul abundă în detalii, de la pasajele care descriu Bucureştiul cenuşiu în regimul dictatorial, până la „tratamentele” la care este supus Ştefan Irimescu, protagonistul cărţii. Cum a fost procesul de cercetare pentru roman? De unde aţi început?

Am copilărit în acea zonă a oraşului, am avut vecini, am stat la cozi în apropiere. 

Pentru tot ce ţine de şantier, de industria construcţiilor mi-au fost de mare ajutor părinţii, care lucraseră toată viaţa în domeniu. Pentru aparatul represiv am profitat de publicistica bogată care a apărut după 1989 despre sistemul carceral comunist. Academia Civică şi Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului m-au sprijinit cu multă amabilitate. Pentru câteva aspecte izolate am căutat oameni care trăiseră situaţii asemănătoare. Pare un efort mare când enumăr acum, dar au fost întâlniri şi lecturi deosebit de interesante, şi s-au înşirat de-a lungul unei lungi perioade.

Din experienţa de până la plecarea din ţară, ce aspect al regimului şi-a pus cel mai puternic amprenta asupra dumneavoastră, în sensul de a vă rămâne impregnat puternic în memorie?

Eu am prins exact perioada sfârşitului anilor ’70 când condiţiile de viaţă se deteriorau, iar „munca de propagandă” devenea tot mai masivă şi mai absurdă de la an la an. Fuga lui Ion Pacepa în 1978 a dat un impuls suplimentar paranoiei sistemului. De această evoluţie îmi aduc cel mai bine aminte, ca de o lentă degenerescenţă fără scăpare. Pentru omul de rând care nu avea cum să se sustragă, cum să se apere, era un lucru foarte umilitor.

Cum aţi ales ce aspecte ale comunismului să  prezentaţi în roman? Pe ce criterii aţi ales temele, sau mai întâi a fost  povestea jurnalistului Irimescu, iar de acolo s-au desprins?

O asemenea alegere a trebuit să fac, fireste. O carte de debut nu poate fi nesfârşit de lungă. A scrie pentru un cititor fără cunoştinţe prealabile înseamnă că fiecare temă trebuie construită narativ si trebuie să se sprijine pe elemente universal cunoscute. „Om bun la centru” începe cu o staţie de autobuz, apoi cu un şantier, cum puteau exista în orice ţară de la începutul secolului al XX-lea încoace. 

Ceea ce face România acelor ani „altfel”’’ nu sunt neapărat elementele de care ne aducem aminte noi, cei care le-am trăit. De exemplu limba: oamenii foloseau o limbă aluzivă, plină de „ştii tu ce” şi „cum am vorbit”. Era apoi o societate foarte împărţită pe axe urban-rural, profitor-victimă-opozant, regional, tineri-bătrâni, cu facultate-fără etc., între care exista multă suspiciune şi uneori dispreţ. 

Personajele mele provin din medii diferite şi se comportă corespunzător. Abia peste acest substrat am plasat temele mai cunoscute ale comunismului. Am ales pe acelea care mi s-au părut să fi afectat mai mulţi oameni, să fi fost mai tipice perioadei.

Felul în care Ştefan pătimeşte are o veridicitate aparte. Dumneavoastră aţi avut în familie pe cineva care a avut o „întâlnire” mai violentă cu dictatura?

Am avut, dar a avut o influenţă neînsemnată asupra cărţii. Proiectul romanului a fost din start de a prezenta situaţii tipice, nu un caz aparte, al unei rude sau cunoscut. De aceea m-am inspirat din cazuri istorice: Vasile Paraschiv, Radu Filipescu, Petre Mihai Băcanu etc. A scrie despre o rudă, un om drag, are dezavantajul de a încărca naraţiunea cu un balast emoţional prea personal, în loc să lase loc pentru exact aspectele esenţiale pentru efectul de imersiune.

Aţi scris romanul în germană, l-aţi lansat în Elveţia. Ce fel de reacţii au avut oamenii, ei cum văd acest episod major din istoria României?

Au fost reacţii foarte diferite. 

Ecoul în presă a fost masiv, m-a surprins. Altfel Ceauşescu a fost un mic lider local despre care nu se mai ştie mare lucru şi nu mai interesează pe nimeni. Dar perioada lui, explicată în acest fel, cred că a interesat pe mulţi. 

Recenziile au preluat elemente din carte care nu erau doar strict literare. Unii au avut o dificultate cu intensitatea emoţională, cu senzaţia de opresiune. Câteva cazuri izolate s-au supărat că defăimez, chipurile, experimentul comunist, de a cărui corectitudine erau convinşi orbeşte. Cred însă că în ansamblu, romanul şi-a atins scopul. A familiarizat câteva mii de cititori cu un loc şi o epocă despre care nu aveau o imagine precisă.                                                       Coperta romanului în germană                                                                                                                   (Foto: .hanser-literaturverlage.de)

Povestea de dragoste din roman, dintre Raluca şi Ştefan, este sortită eşecului din start, din pricina cadrului social în care se înfiripă. Ce rol i-aţi văzut aceasteia la nivelul naraţiunii?

Ilie şi Ştefan sunt personaje diametral opuse. Îi despart atât caracterul şi educaţia cât mai ales felul cum au fost socializaţi. Lăsaţi singuri, unica lor relaţie putea fi una conflictuală. Pentru proiectul meu aveam nevoie de o plasă relaţională mai complexă. 

Raluca face legătura între cei doi. Provine dintr-un oraş mijlociu, Târgovişte, poate comunica cu Ilie, care este dintr-un mic sat, dar şi cu Ştefan. Ea migrează sentimental, fizic şi cu convingerile de la unul la celălalt. O face într-un mod lent, reţinut, chibzuit, lăsând cititorului timp să vadă, să cântărească fiecare pas. Pe parcurs descoperă multe lucruri din viaţa omului de rând, pe care ca nomenclaturistă nu le ştia înainte. Ca să răspund întrebării, în jurul poveştii de dragoste se întămplă multe lucruri. 

Miza nu este succesul sau eşecul ei, ci ce se întâmplă pe parcurs.

Ce părere aveţi de faptul că în România nu se prea scrie literatură despre comunism? Sunt publicate studii de memoralistică, dar nu literatură.

Unele lucrări autobiografice le-am citit şi le-am apreciat. Cred că sunt mărturii valoroase în sine. S-au scris şi cărţi splendide despre comunism, „Sertarul cu aplauze” al Anei Blandiana, „Dimineaţa pierdută” al Gabrielei Adameşteanu, şi aş putea continua. 

Cunosc personal foarte puţini autori români, nu sunt un „insider”, dar aşa ca ipoteză cred că viaţa de după 1989 a fost atât de palpitantă, grea şi tulburătoare, încât a oferit permanent teme mai suculente decât perioada Ceauşescu. Cred că ăsta e motivul.

De ce este Ştefan Irimescu un „om bun la centru”?

Este un model la care Ştefan ajunge după ce dizidenţa lui de unul singur se termină prost. În planul real au existat dizidenţi foarte curajoşi şi admirabili, dar puţină dizidenţă de grup. Nu fac nimănui nici un reproş. Solidarizarea cu Doina Cornea, cu Radu Filipescu, cu alţii ca ei, a fost modestă, din cauze pe care le cunoaştem. 

Regimul s-a prăbuşit însă exact când această solidarizare a funcţionat, la Timişoara, a rezistat câteva zile, o săptămână. În faţa fricii mulţi au gândit „ce mă bag eu?” sau „cine sunt eu să mă dau în spectacol, să-mi pun familia în pericol?”. Romanul meu este şi o meditaţie asupra acestui tip de reacţie.