Scriitorul Andrei Codrescu, la ceas aniversar: 69 de ani şi o viaţă pentru poezie
0
Poet, romancier si eseist, Andrei Codrescu s‑a născut pe 20 decembrie in 1946, la Sibiu. În 1966, emigreaza in Statele Unite. Este Distinguished Professor of English la Louisiana State University din Baton Rouge. Comentariile sale, difuzate periodic de National Public Radio, l‑au transformat intr‑una dintre cele mai apreciate „voci” ale radioului american.
În 1989, Andrei Codrescu venea în România pentru a le relata în direct americanilor căderea comunismului. În 1997 făcea o incursiune în Cuba pentru a mai cunoaşte o dictatură şi un sistem agonizant. După ce a publicat în Statele Unite, în 1999, cartea „Ay, Cuba! O călătorie socio-erotică“, scriitorul a ajuns pe lista neagră a Securităţii cubaneze. A venit timpul ca această călătorie socio-erotică să fie publicată şi în România, la Editura Curtea Veche, iar Andrei Codrescu să acorde în exclusivitate pentru „Weekend Adevărul“ un interviu în care nu-şi dezminte umorul şi stilul direct de a spune lucrurilor pe nume. Scriitorul, care are rădăcini evreieşti şi este stabilit în SUA de la 19 ani, scrie acum despre traficanţii, prostituatele ori preoţii santeria din Cuba. Inventiv, obiectiv, lipsit de prejudecăţi şi permanent cu umorul la el, scriitorul nu a ratat nicio pătură socială, a explorat, a intervievat, a testat, a gustat, a pipăit, a luat-o la sănătoasa atunci când a fost cazul şi ne-a transmis integral experienţa sa cubaneză.
Interviu de Dana Musceleanu
„Adevărul“: Aţi scris „Ay, Cuba!“ în contextul sosirii istorice a Papei Ioan Paul în Cuba. S-au scurs 14 ani de atunci şi iată că Fidel Castro s-a întâlnit şi cu Papa Benedict. Aţi mai fost la Havana între timp? Cu ce aţi completa cartea acum?
Andrei Codrescu: M-aş fi întors în Cuba, dar cartea a fost tradusă în spaniolă şi publicată serial în „El Tiempo“ – serviciul secret cubanez m-a pus pe lista neagră. O situaţie familiară. Adevărul e că nu mă simt normal dacă nu-s pe-o listă neagră undeva. Ce aud din Cuba e că lucrurile-s mai grele şi că „El Caudillo“ (n.r. – Conducătorul) refuză să moară – cred că-i vampir. Între timp, am propus să facem schimb de nume, să numim Cuba Florida şi Florida Cuba; în acest fel am evita ideologiile şi am rezolva totul. Dacă nu, poate că Orlando „El Duke“ Hernandez, marele jucător de baseball care a câştigat 50 de milioane de dolari de când l-am intervievat eu, poate să cumpere insula şi s-o transforme în teren de joacă.
Cum a primit America această carte?
Cu mare interes. Am ţinut o conferinţă pentru adunarea imensă a American Library Association (ALA), în care i-am mustrat pe bibliotecari, deoarece nu au condamnat arestarea de către poliţie şi sentinţele date unor bibliotecari cubanezi pentru că au dat „cărţi interzise“ – de genul „1984“ şi „Ferma animalelor“ de Orwell. A fost mare scandal pentru că bibliotecarii care intervin de fiecare dată când e caz de „libertatea cuvântului“ în America nu au avut reacţie la situaţia cubaneză. Conducerea a fost schimbată şi troţkiştii care controlau ALA m-au ponegrit prin ziare. A fost grozav de bine! Cred că Securitatea cubaneză a adăugat o steluţă după numele meu pe lista neagră.
Religia secolului XXI: „tot ce se omoară se mănâncă“
În „Ay, Cuba!“, relataţi un ritual santeria (voodoo) căruia v-aţi supus ca parte a documentării despre această ţară. A avut vreun efect? Aţi putut cuantifica în vreun fel acea experienţă?
Da, a fost mişcător şi caraghios simultan. Preotul („babalao“) a ucis un cocoş şi m-a împroşcat cu sânge. Lucrul bun e că eu am plătit pentru cocoş care a ajuns imediat în supă şi a hrănit familia preotului. Lucrul rău e că m-a zgâriat cocoşul – că era speriat, săracul! – şi ne-am amestecat sângele. În plus, era extrem de cald, 112 grade Fahrenheit (n.r. – aproximativ 44 de grade Celsius) şi mi-a curs sudoarea sărată prin sânge şi m-a usturat groaznic trei zile. Experienţa a fost cât de mistică cu putinţă şi am decis că santeria o să fie religia secolului XXI, că tot ce se omoară se mănâncă. Ce bine-ar fi fost dacă această religie ar fi fost adoptată în secolul XX. Vedeţi aceasta în fotografiile din carte, eram cam gras atunci, acum sunt subţire şi am muşchi de oţel.
Romanul dumneavoastră e catalogat ca fiind socio-erotic. Aţi simţit în Cuba, mai mult decât în altă parte, legătura dintre Eros şi Thanatos?
M-am îndrăgostit de o tânără doctoriţă care nu era plătită destul să supravieţuiască, aşa că făcea niţel de prostituţie la sfârşitul săptămânii. Când i-am zis, în pat, ce frumoase-s femeile cubaneze, mi-a răspuns: „Sigur că suntem frumoase. Arătăm ca modelele pentru că murim de foame!“.
„Am inventat o idee de român“
Cât de des veniţi în România? Ce vă mai leagă de aceste meleaguri?
După prima mea întoarcere, la sfârşitul anului 1989, în calitate de gropar, am revenit în fiecare an până prin 2000, de fiecare dată când mi s-a tradus o carte. După 2000 am revenit mai rar, nu din răutate, dar pentru că zborul e greu şi detest aeroporturi, controale, grăniceri, copoi şi câini poliţişti. De România mă leagă sfertul din viaţă petrecut la Sibiu, poezia română pe care o iubesc şi prietenii regăsiţi şi noi. La un moment dat, m-am gândit la un un sejur de un an, dar m-a convins circulaţia din Piaţa Romană c-ar fi o prostie.
Aţi emigrat în 1965. De ce aţi preferat să fiţi „român în America“, deşi declaraţi că v-ar fi fost mai uşor să fiţi „evreu în America“?
Am preferat să fiu „român“ în America fiindcă nimeni nu avea nicio idee ce-i un român (situaţie corectată de Dracula şi Nadia Comăneci), şi mie-mi place să explic şi să inventez. Am inventat o idee de „român“. Din păcate, acum sunt mulţi şi există multe definiţii. În America, „evreu“ e ceva comun, un soi de minoritate, parte din care se duce la o biserică la fel ca toate celelalte (mai puţin bizară decât cea mormonă). Nu-i nimic inedit despre gen şi n-aş fi avut şansa să inventez un tip uman nou-nouţ. Pentru curioşi, invenţiile mele au fost pozitive. Dacă le-aş fi zis tot ce ştiam, ar fi fost mai pregătiţi oamenii pentru vâna teatrală a românilor şi „loviluţia“ din 1989. Mea culpa!
„Femeile-s frumoase şi fac armată, în Israel“
Aţi vizitat Israelul? V-a impresionat cu ceva această cultură căreia într-o anume măsură îi aparţineţi?
Am rude în Israel şi mi-a plăcut enorm ţara, e tânără, agresivă, zgomotoasă! Femeile-s frumoase şi fac armată. Am scris „Mesi@“, o carte bazată pe experienţele mele în Ierusalim; jumătate din roman se petrece în New Orleans, cealalată jumătate în Ierusalim. Nu „aparţin“ Israelului, cum nu „aparţin“ nici României sau Americii. Am iluzia că-s liber.
Pe tărâmul spiritual păreţi a fi un explorator indecis. Personal, aţi ajuns la un numitor comun în ceea ce priveşte credinţa?
Am auzit că numai Papa e explorator decis, şi numai fostul Papă. Am ajuns la o credinţă după multe expediţii pe tărâmurile celelalte: se cheamă OT, sau, pe engleză – „Occupational Therapy“. În română ar fi „Lecuire prin acţiune“, va să zică – cum zice Biblia – „Idle hands are the Devil’s work“. Mâinile leneşe-s unealta satanei. Ideea acestei credinţe este să faci multe şi să nu faci rău, în fiecare zi, la fiecare oră. Tradiţiile religioase mă interesează pentru modurile artistice în care şi-au exprimat exploratorii viziunile.
„Nu am nostalgii“
Ce nostalgii pot da târcoale unui artist retras în casa sa de pe munte?
Nostalgiile-s maligne. Eu nu le am şi nici retras nu sunt. Scriu o carte nouă, două sunt în curs de apariţie, am un atelier de tâmplărie şi construiesc o căsuţă din cărţi pe care le-am prefăcut în cărămizi cu un lipici special patentat. După ce termin căsuţa cu cărămizile livreşti, o să construiesc socialismul cu ce-mi rămâne din bibliotecă.
Aţi ajuns la liniştea dorită sau încă mai călătoriţi foarte mult?
Călătoresc pentru că trebuie să-mi câştig banii pentru lipiciul de cărţi, dar nu-mi place şi nu vreau. Linişte am când nu latră Lula, căţeluşa mea blondă şi desfrânată care nu învaţă nimic de la sora ei Sally sau de la fratele ei Gulliver, care-s foarte discreţi, cuminţi şi tăcuţi.
Aţi avut posibilitatea să experimentaţi traiul în socialism, dar şi în capitalism. Sunteţi un observator cu un deosebit simţ al detaliului, dar şi al umorului... Ce amendamente sociale aţi aduce lumii contemporane?
Aş aboli moartea, statul, birocraţia, politicienii şi produsele făcute din petrol.
„Întoarcerea fascismului în europa estică“
Vi s-a spus „groparul României“, după ce aţi relatat „revoluţia“ din 1989 de la Bucureşti. Cum aţi relata acum ceea ce se întâmplă în ţară?
Mi-ar plăcea mult să îngrop administraţia curentă, care taie ferfeniţă legea, dar nu mă plăteşte nimeni să ajung în România să descriu pe viu. Fără sprijin de la un ziar sau altă media, n-am mijloacele să cumpăr o lopată îndeajuns de mare. Era mai uşor să fii gropar pe vremea războiului rece, acum nu-i pasă nimănui în America de întoarcerea fascismului în Europa estică.
Când veţi face următoarea vizită în România?
Când dispar fasciştii.
"Ay, Cuba!"
10 zile în inima descompusă a unui sistem totalitar
Cuba. Un sistem în descompunere care îşi tot amână momentul morţii, ca şi liderul său – Fidel Castro. Sărăcie, corupţie, cenzură, prostituţie, superstiţie. Eros şi Thanatos. Trestie de zahăr şi el tabaco. Îndoctrinare şi îndobitocire. Sincretisme forţate.
La finalul anului 1997, timp de 10 zile, Andrei Codrescu a vizitat Cuba pentru a sonda pe viu atmosfera de dinaintea vizitei istorice a Papei Ioan Paul al II-lea. Sub pretextul participării la Festivalul de Film de la Havana, autorul, însoţit de fotograful David Graham şi producătorul Art Silverman, iar mai apoi de traducătoarea Ariel Pena, fostă luptătoare de gherilă, reuşesc să se insinueze prin capitala Cubei în căutarea adevăratelor chipuri şi poveşti.
De la traficanţi, prostituate ori preoţi santeria la membri marcanţi ai nomenclaturii şi culturii cubaneze, Andrei Codrescu nu a ratat nicio pătură socială. Inventiv, obiectiv, lipsit de prejudecăţi şi permanent cu umorul la el, scriitorul a explorat, a intervievat, a testat, a gustat, a pipăit, a luat-o la sănătoasa atunci când a fost cazul... şi ne-a transmis apoi integral experienţa sa cubaneză. Cartea, apărută în America în 1999, a fost lansată în acest an în România de Editura Curtea Veche, în traducerea Ioanei Avădănei.
A scris despre prăbuşirea comunismului
Numele: Andrei Codrescu
Data şi locul naşterii:
20 decembrie 1946, Sibiu
Starea civilă:
este căsătorit şi are doi fii
Cariera:
Romancier, poet şi eseist, Andrei Codrescu este unul din cei mai cunoscuţi scriitori de origine română din Statele Unite ale Americii. Evreu după tată, a trăit în România până la vârsta de 19 ani.
În 1989 a revenit în ţară pentru a relata evenimentele din decembrie, ocazie care ulterior i-a adus denumirea de „groparul comunismului”. Experienţa acelor zile a fost redată în cartea „Gaura din steag“, declarată de „The New York Times“ „Notable Book of the Year“ (1991).
Eseurile sale despre prăbuşirea sistemului comunist au apărut într-o serie de volume, inclusiv în „The Disappearance of the Outside“ (1991), „Zombification“ (1994) şi „The Dog with a Chip in His Neck“ (1996).
Andrei Codrescu este comentator la „National Public Radio“, fondator al publicaţiei „Exquisite Corpse: A Journal of Books & Ideas“ şi a predat literatura la Louisiana State University în Baton Rouge.
În România i-au fost traduse şi publicate mai multe volume, printre care: „Domnul Teste în America“ (1993), „Prinţesa sângeroasă“ (1999), „Mesi@“ (1999, 2006), „Casanova în Boemia“ (2005).
La Curtea Veche Publishing, în seria „Andrei Codrescu“, au fost publicate până în prezent „Prof pe drum“ (2008), „Gaura din steag. Povestea unei reveniri şi a unei revoluţii“ (2008), „Ghid Dada pentru postumani – Tzara şi Lenin joacă şah“ (2009).
Locuieşte în New Orleans.
Se încarcă comentariile...
