„Ruta subterană“, lansată la Gaudeamus

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Sâmbătă, 25 noiembrie, de la ora 13.30, în standul Editurii Humanitas, va fi lansat volumul "Ruta subterană", publicat în Raftul Denisei de la Editura Humanitas Fiction. La lansare  vor participa Radu Paraschivescu, Cristian Pătrăşconiu, Denisa Comănescu

Romanul "Ruta subterană" (The Underground Railroad) este considerat cea mai bună carte americană de ficţiune a anului 2016. Mărturie stau prestigioasele premii şi distincţii primite, printre care National Book Award 2016, Pulitzer Prize 2017, Arthur C. Clarke Award 2017 şi Andrew Carnegie Medal for Excellence 2017.

A atins primul loc în cele mai importante to¬puri de vânzare de carte americane: bestseller New York Times, Washington Post, Publishers Weekly, Barnes & Noble, Amazon.com —„Best Book of the Year 2016“, The New York Times Book Review —„Best Novel of 2016“. Publicaţia USA Today l-a ales pe Colson Whitehead auto¬rul anului 2016. Amazon Studios a cumpărat drepturile de ecranizare pentru un serial TV în regia lui Barry Jenkins. Ruta subterană a apărut sau se află în curs de publicare în peste 40 de ţări.

„Descoperirea Americii“ —aşa s-ar mai fi putut numi acest roman, o odisee programatică în căutarea unei ţari care se dovedeşte iluzorie. Cora, protagonista cărţii, este o tânără sclavă evadată, care, visând să ajungă în Nord, străbate mare parte din Statele Unite într-o călătorie iniţia¬tică. Autorul îmbină adevărul istoric şi fantezia pentru a pune în lumină, într-o amplă metaforă, nu doar obsesiile Americii, ci şi avatarurile naturii umane şi, mai ales, relaţiile dintre oameni într-o societate dominată de injustiţie şi varii inginerii sociale.

„Un roman puternic, halucinatoriu, cu o perspectivă devastatoare asupra costului uman al sclaviei. Înzestrat cu forţa necruţatoare a naraţiunilor scrise de sclavii fugari înşişi, cu ecouri din Toni Morrison, Victor Hugo şi Ralph Ellison şi cu trăsături de condei amintind de Borges, Kafka şI Swift.“ Michiko Kakutani, The New York Times

„N-am mai fost de mulţi ani atât de impresionat şi de captivat de o carte. Este o poveste luminoasă, tumultuoasă şi de o inventivitate debordantă, care nu doar aruncă o lumină strălucitoare asupra uneia dintre cele mai întunecate perioade din istorie, dar deschide şi perspective noi şi fascinante pentru genul romanesc în sine.“ 
Alex Preston, The Guardian

O plantaţie de bumbac din Georgia, mijlocul secolului al XIX-lea. Cora, o sclavă  rămasă orfană după ce mama ei a reuşit să fugă, primeşte pe neaşteptate propunerea de a evada ea însăşi împreună cu un alt sclav, Caesar, abia sosit din Virginia. Aşa începe o aventură uimitoare pe „ruta subterană“, o reţea de locuri şi oameni care a existat cu adevărat, dar căreia auto¬rul îi conferă va¬lenţe simbolice noi, transformând-o într-o autentică reţea de cale ferată subpământeană.

Călătoria o va purta pe Cora prin mai multe state americane, „fiecare cu chipul lui“, după cum îi spune unul dintre şefii de gară care o ajută, fiecare cu propriul mod de a rezolva problema relaţiilor dintre rase. Pe urmele celor doi evadaţi porneşte un vânător de sclavi, temutul Ridgeway, care a căutat-o, cu peste zece ani în urmă, şi pe mama Corei.

Treptat, în tensiunea dintre urmăritor şi urmăriţi prinde contur un întreg conflict social şi rasial, una dintre forţele motrice ale istoriei ame¬ricane. Provocator şi prin stilul plin de asperităţi, prin tonul egal şi aparent impasibil cu care relatează răsturnările tragice de situaţie, romanul lui Colson Whitehead este o radiografie dură şi totodată plină de patos umanist a istoriei Americii şi a naturii ei profund ambivalente.

„Whitehead ne oferă o retrospectivă isto¬ică. Cine va citi romanul din scoarţă-n scoarţă va observa: el e absolut indispensabil, pentru că ne ajută să ne facem o idee despre trecut şi să înţelegem cât de înşelător e prezentul.“ Anne Haeming, Der Spiegel

FRAGMENT

Le dădu veştile. Mai întâi Leer, mama lui Lovey, observase absenţa fetei şi ieşise din baracă s-o caute, fără să facă gălăgie. Băieţii o plăceau pe Lovey, şi ea pe ei. Unul dintre supraveghetori o oprise pe Jeer şi aflase ce şi cum.
Cora şi Caesar se uitară unul la altul. Avansul lor de şase ore fusese o nălucire. Patrulele îi vânaseră tot timpul îndeaproape.

 

Până la jumătatea dimineţii, le povesti Fletcher, toţi locuitorii comitatului, şi chiar şi din împrejurimi, care n-aveau altceva mai bun de făcut se apucaseră de căutat. Recompensa promisă de Terrance era nemaivăzută. În toate locurile publice fuseseră postate anunţuri. La vânătoare ieşise cel mai rău soi de mişei. Beţivani, recidivişti, albi săraci care n-aveau nici măcar ce încălţa savurau prilejul de a năpăstui nişte negri. Bande vigilente prădau satele de sclavi şi scotoceau casele oamenilor liberi, tâlhărind şi comiţând violenţe.

Providenţa le surâsese fugarilor: vânătorii crezuseră că se ascundeau în mlaştină – cu două femei tinere, orice alte ambiţii nu puteau fi decât abandonate. Majoritatea sclavilor o luau prin apele nămoloase, căci atât de departe în Sud nu existau albi care să-i ajute, nici vreo rută gata să salveze un negru rătăcit. Aceasta era gafa care le permisese celor trei să înainteze atât de mult spre nord-est.


Până când dăduseră peste ei vânătorii de mistreţi. Lovey ajunsese înapoi pe plantaţie. Detaşamentele de voluntari trecuseră deja de două ori pe la Fletcher ca să-l anunţe şi să arunce o privire prin unghere. Dar vestea cea mai rea era că vânătorul cel tânăr – un băiat de doisprezece ani – nu se trezise după rănile căpătate. Caesar şi Cora erau practic nişte criminali în ochii întregului comitat. Albii tânjeau după sânge.
Caesar îşi acoperi faţa, şi Fletcher îi puse pe umăr o mână consolatoare. Lipsa de reacţie a Corei bătea la ochi. Bărbaţii aşteptară, şi ea rupse un coltuc de pâine. Chinul lui Caesar trebuia, deci, să ajungă pentru amândoi.
Povestea evadării şi relatarea lor despre lupta din pădure avură darul să mai aline spaima lui Fletcher. Faptul că erau toţi trei în bucătărie însemna că Lovey nu ştiuse despre rută, iar Cora şi Caesar nu rostiseră niciodată numele omului cu prăvălia. Mergeau mai departe.


În timp ce fugarii înghiţeau lacom restul de pâine neagră şi feliile de şuncă, bărbaţii dezbătură dacă merita să se aventureze acum sau după căderea nopţii. Cora decise până la urmă să nu participe la discuţie. Ieşea pentru prima dată în lume şi erau multe lucruri pe care nu le ştia. După ea, ar fi votat să plece cât mai repede de acolo. Fiecare milă în plus între ea şi plantaţie era o victorie. Voia să le sporească numărul.
Cel mai prudent, hotărâră bărbaţii, era să călătorească drept pe sub nasurile lor, cu sclavii ascunşi sub o pătură de iută în fundul căruţei lui Fletcher. Se eliminau astfel greutăţile pitulării în beci, nevoia de a potrivi totul după venirile şi plecările doamnei Fletcher.
— Cum ziceţi, spuse Cora.

Drumul îl parcurseră în tăcere. Caesar şi Cora stătură ghemuiţi între lăzile de lemn ale lui Fletcher. Soarele strălucea prin pătură între umbrele copacilor aplecaţi peste drum, în timp ce Fletcher îşi făcea de vorbă cu caii. Cora închise ochii, dar o viziune a băieţandrului întins în pat, cu capul bandajat şi bărbosul cel solid păzindu-l alături, în picioare, o împiedică să adoarmă. Era mai tânăr decât i se păruse ei. Dar n-ar fi trebuit să pună mâna pe ea. Ar fi trebuit să-şi găsească altă distracţie, nu vânătoarea de mistreţi pe timpul nopţii. Nu-i păsa dacă-şi revine, hotărî ea. Aveau să fie omorâţi indiferent că el se trezea sau nu.
 

Zgomotul oraşului o făcu să ciulească urechile. Nu-şi putu decât închipui cum arăta totul, oamenii de pe străzi văzându-şi fiecare de treburi, magazinele aglomerate, trăsurile şi căruţele care se ocoleau reciproc. Vocile sunau aproape – sporovăiala necontenită a unei mulţimi lipsite de corp. Caesar îi strânse mâna.

Poziţia în care stăteau printre lăzi o împiedica pe Cora să-i vadă faţa, dar ea îi cunoştea expresia. Apoi Fletcher opri căruţa. Cora se aşteptă ca pătura să fie smulsă de pe ei în clipa următoare şi-şi imagină nebunia care-ar fi urmat. Soarele arzător. Fletcher bătut şi arestat, cel mai probabil linşat pentru că adăpostise nu nişte simpli sclavi, ci doi criminali. Cora şi Caesar stâlciţi în bătaie de mulţime ca preludiu al returnării lor în mâinile lui Terrance şi al caznelor pe care le scornise stăpânul lor, mai rele decât ale Marelui Anthony. Şi ceea ce-i făcuse deja lui Lovey, dacă nu cumva aşteptase reuniunea celor trei fugari. Cora îşi ţinu răsuflarea.

Fletcher fusese oprit de un prieten. Cora scoase un sunet când bărbatul se rezemă de căruţă, făcând-o să se clatine, dar el n-o auzi. Îl salută pe Fletcher şi-i împărtăşi ultimele veşti despre vânătorii de sclavi şi căutările lor – criminalii fuseseră prinşi. Fletcher îi mulţumi lui Dumnezeu. O altă voce interveni ca să respingă zvonul. Sclavii bântuiau încă liberi, furaseră într-o incursiune de dimineaţă puii unui fermier, dar ogarii le luaseră mirosul. Fletcher îşi repetă gratitudinea faţă de un Dumnezeu care avea grijă de omul alb şi de interesele lui. Despre băiat nu mai era nici o veste. „Păcat“, spuse Fletcher.

În scurt timp, căruţa înainta din nou pe drumul tăcut de ţară.
— I-aţi făcut să se învârtă în jurul cozii, spuse Fletcher.
Nu era clar dacă vorbeşte cu sclavii sau cu caii. Cora moţăi din nou – fuga plină de primejdii îşi cerea încă vama. Somnul îi risipi gândurile despre Lovey. Când deschise iarăşi ochii, era deja întuneric. Caesar o bătu uşurel pe mână să-i dea curaj. Se auziră un huruit şi un clinchet, apoi sunetul unui ivăr. Fletcher scoase pătura, şi fugarii îşi întinseră membrele amorţite, privind şopronul în care intraseră.
Cora văzu întâi lanţurile. Mii de lanţuri atârnau pe pereţi, agăţate în cârlige – un inventar morbid de cătuşe, inele şi verigi pentru glezne, încheieturi şi gâturi în toate varietăţile şi combinaţiile. Lanţuri care împiedicau fuga, mişcările mâinilor sau de care se suspenda corpul pentru biciuire. Un şir întreg era consacrat lanţurilor pentru copii, cătuşelor mărunte şi zalelor care le uneau. Un alt şir etala cătuşe de fier atât de groase, încât nici un fierăstrău n-ar fi putut muşca din ele şi altele atât de subţiri, încât doar teama de pedeapsă l-ar fi împiedicat pe purtător să le spargă. Un şir de botniţe ornamentate formau o secţiune separată, şi într-un colţ se vedea un morman de lanţuri cu ghiulea de picior. Ghiulelele erau aranjate într-o stivă piramidală, din care lanţurile coborau şerpuind. Unele erau ruginite, altele, sparte, altele păreau meşterite chiar în dimineaţa aceea. Cora se apropie de o secţiune a colecţiei şi atinse o verigă de metal cu ţepi radiali îndreptaţi spre centru. Hotărî că se purta în jurul gâtului.
— O expoziţie teribilă, spuse un bărbat. Le-am strâns de peste tot.
Nu-l auziseră intrând; fusese oare aici de la început? Purta pantaloni cenuşii şi o cămaşă din pânză poroasă care nu reuşea să-i ascundă înfăţişarea scheletică. Cora văzuse sclavi hămesiţi care aveau mai multă carne pe oase.
— Suvenire din călătoriile mele, spuse albul.
Avea un mod bizar de-a vorbi, o intonaţie stranie care-i amintea Corei de sunetele scoase de sclavii care-şi pierdeau minţile.
Fletcher îl prezentă: Lumbly. El le strânse mâinile, fără vlagă.
— Dumneata eşti mecanicul?
— Nu mă pricep să reglez aburul, răspunse Lumbly. Sunt mai degrabă şef de gară.
Când nu se ocupa de calea ferată, le spuse el, ducea o viaţă liniştită la fermă. Aici era pământul lui. Cora şi Caesar trebuiau să vină sub pături sau cu ochii acoperiţi, le explică el. Mai bine să nu ştie unde-s gările.
— Mă aşteptam la trei pasageri astăzi, spuse el. O să vă puteţi întinde.
Înainte ca fugarii să se dumirească ce voise să spună, Fletcher îi informă că era timpul să se întoarcă la nevastă.
— Rolul meu s-a încheiat, prieteni.
Îi îmbrăţişă cu o afecţiune deznădăjduită, şi Cora nu-şi putu stăpâni o mişcare de eschivă. În două zile, doi bărbaţi albi o strânseseră în braţe. Era oare o condiţie a libertăţii?
Caesar privi în tăcere cum omul cu prăvălia dispare cu căruţa lui. Fletcher vorbi ceva cu caii, şi apoi vocea i se pierdu. Trăsăturile tovarăşului Corei erau tulburate de îngrijorare. Fletcher îşi asumase un mare risc de dragul lor, chiar şi când situaţia devenise mai complicată decât se aşteptase. Singura monedă care i-ar fi răscumpărat faţă de el era să supravieţuiască şi să-i ajute pe alţii când împrejurările le-ar fi permis. Cel puţin aşa aprecie Cora. Caesar însuşi îi datora mult mai mult acestui om care-l luase de atâtea ori în magazinul lui, cu luni înainte. Asta văzu ea pe faţa lui acum – nu îngrijorare, ci responsabilitate. Lumbly închise uşa hambarului, şi lanţurile zăngăniră din cauza vibraţiei. 
(Copyright Editura Humanitas Fiction)

Ruta subterană
Colson Whitehead
(roman)
Traducere din engleză de Justina Bandol
Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu

image

Lansare la Gaudeamus 2017
Sâmbătă, 25 noiembrie, ora 13.30, în standul Editurii Humanitas
Participă: Radu Paraschivescu, Cristian Pătrăşconiu, Denisa Comănescu

Colson Whitehead, una dintre vocile proeminente ale ficţiunii americane actuale, s-a născut la 6 noiembrie 1969 în New York. După ab¬solvirea studiilor la Harvard University în 1991, a lucrat la revista Village Voice, perioadă în care a început să-şi scrie primele romane. În timp, a predat la Prince¬ton Uni¬ver¬sity, New York University, Columbia University, Brooklyn College, Hunter College, Wesleyan University şi a fost scrii¬tor în rezidenţă la Vassar College, University of Richmond şi University of Wyoming. Din 2015 deţine o rubrică despre limbă în New York Times Magazine. Este autorul a şase romane şi a două volume de nonficţiune. Romanul său de debut, din 1999, The Intui¬tionist, a câştigat Quality Paperback Book Club New Voices Award şi a fost finalist la PEN/Hemingway Award. John Henry Days, din 2001, a primit Young Lions Fiction Award, fiind finalist la National Book Critics Circle Award, L.A. Times Fiction Award şi Pulitzer Prize. După volumul de eseuri The Colossus of New York din 2003, au urmat romanele: Apex Hides the Hurt în 2006, Sag Harbor în 2009, care a fost finalist la PEN/Faulkner Award, şi Zone One în 2011. Volumul de nonficţiune The Noble Hustle: Poker, Beef Jerky & Death a apărut în 2014. Romanul Ruta subterană (The Underground Railroad, 2016; Humanitas Fiction, 2017), având contracte de traducere în peste 40 de ţări, a acumulat un număr impresionant de premii şi distinc¬ţii, printre care cele mai impor¬tante două pre¬mii literare ale Americii —National Book Award 2016 şi Pulitzer Prize 2017 —, pre¬cum şi Andrew Carnegie Medal for Excellence 2017, la care se adaugă, tot în 2017, pres¬tigiosul premiu britanic Arthur C. Clarke. Eseurile şi proza lui Colson Whitehead au apărut în New York Times, New Yorker, New York Magazine, Harper’s şi Granta.

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite