Refugiaţii din „Blazare“

Săptămâna trecută am citit ştirea potrivit căreia doi refugiaţi afgani au ajuns din greşeală în România, crezând că sunt în Ungaria. Am tresărit. Această „ştire de senzaţie“ am „fumat-o“ în urmă cu 10 ani.

În romanul meu „Blazare“, apărut la Editura „Polirom“ în 2005, an în care România nu era membră a Uniunii Europene iar eu trăiam cu sentimentul că sunt un refugiat în propria-mi ţară, există un fragment în care nişte afgani au nimerit în România, crezând că au ajuns în Germania. Iată un fragment:

„De două zile şi două nopţi, Muie ascundea opt afgani în subsolul blocului şi nu avea nici un plan cum să scape de ei. Loredana le ducea de mâncare o dată pe zi, dormeau ca sarmalele pe două saltele, îşi făceau nevoile pe unde apucau, noroc că nicio ţeavă nu se spărsese în bloc - situaţie în care administratorul ar fi coborât să închidă robineţii şi cu siguranţă i-ar fi descoperit - şi nici un câine vagabond sau vreun aurolac nu se pripăşise în subsol ca să-i dea de gol. În ultimele ore, însă, afganii, şase bărbaţi şi două femei, începuseră «să croncăne», vorba lui Muie. Doreau să iasă la lumină, să ia trenul spre München, ei crezând că se aflau la Köln, povestise Loredana. Tot de două zile şi două nopţi, televiziunea lui Muie, ale cărei studiouri erau improvizate chiar în apartamentul său, la parterul blocului, transmitea acelaşi program: clipuri muzicale piratate de la MTV. Muie renunţase să-şi mai ţină talk-show-ul «Muie Show» pentru că nu se mai putea concentra. Se foia speriat prin studio (sufrageria apartamentului) repetând ca un robot: «E caz de puşcărie, e caz de puşcărie…» Avea dreptate. Se băgase într-o reţea de «traficanţi de carne vie» – cum ar fi spus Sebastian care citea ziarele - cu misiunea de a-i ţine ascunşi pe afgani doar câteva ore, apoi să-i urce într-un TIR care venea de la Constanţa şi se îndrepta spre graniţa de Vest. Pentru această treabă, Muie ar fi încasat 400 de dolari de la cărăuş (şoferul). Dar TIR-ul nu apăruse şi după două zile şi două nopţi, timp în care înroşise telefonul sunând fără succes pe mobilul şoferului, se convinsese că erau puţine şanse ca acesta să mai apară vreodată şi să-l scoată din belea. Singura lui consolare o reprezenta suta de dolari pe care o luase de la refugiaţi pentru «casă şi masă». Se înţelegeau cu ei prin semne, nici unul nu ştia o boabă de franceză sau engleză, limbi pe care Loredana le ştia bine, şi nici ruseşte, limbă pe care Muie o învăţase cu silă la liceu. Situaţia era şi mai complicată pentru că refugiaţii nu aveau paşapoarte, dar nevastă-sa îi lăuda că sunt cuminţi ca nişte oi. «Sunt oameni, Loredano! Nu pot să-i ţin în beciuri ca pe nişte şobolani!», se lamenta ziaristul şi iar începea să se agite prin studio: «E caz de puşcărie, e caz de puşcărie…»“.

Simt că trăiesc în continuare ca un refugiat, lângă afganii mei din «Blazare».  

Cum va rezolva Muie criza refugiaţilor afgani, scrie în carte. Dacă Angela Merkel şi Viktor Orban vor citi „Blazare“ vor ştii cum să acţioneze! Dar romanul nu se mai găseşte în librării, tirajul s-a epuizat, doar au trecut 10 ani!  

Acum, România este membră UE. Dar nu ştiu cum, simt că trăiesc în continuare ca un refugiat, lângă afganii mei din „Blazare“.

Citiţi şi:

Primii refugiaţi au ajuns din greşeală în România. Afganii au cerut să fie returnaţi în Serbia