RECENZIE „Secolul himerelor: Căpcăunii Gangelui”: literatură şi inspiraţie istorică

Am găsit cartea supusă anatomizării, „Secolul himerelor: Căpcăunii Gangelui”*, într-un chioşc din Braşov alături de alte câteva romane de noptieră, numeroase reviste şi ţigări. Preţul mic aferent unui număr atât de mare de pagini, asezonat faptului că eram obligat să citesc mult pe India m-au determinat să fac achiziţia.

Deşi nu mai sunt demult un cititor frecvent de romane (prefer cărţile de istorie, filozofie etc.) le recunosc valoarea când şi când. Spre deosebire de o lucrare ştiinţifică, plină de statistici şi trimiteri spre alţi autori, un roman, cu toată ficţiunea şi subiectivitatea sa, poate reconstitui fluxul viu al unui eveniment mai mult decât o poate face uneori o producţie academică.

Acestea fiind spuse, poziţionarea mea faţă de volumul I al seriei lui Philippe Chevalier: Căpcăcunii Gangelui va fi una dublă: A. pe de-o parte centrată pe evaluarea literară, iar pe de alta B. orientându-se spre metanaraţiunea cărţii, cu accent pe evenimentele istorice de la care s-a inspirat.

A.

Începutul de secol XX are farmecul său, nu-i aşa? Puţine perioade din istoria omenirii au alăturat atât de abisal-contrastant galopul industrializării cu ofensiva misticismului şi a religiozităţii! Inventarea avionului, a maselor plastice, descoperirea razelor X, a teoriei relativităţii limitate (1905) au fost contemporane unor gânditori mistici precum Jeddu Krishnamurti, Rudolf Steiner, doamna Blavatsky, Annie Besant, George Gurgieff, Sri Aurobindo etc.

Filozofiile epocii au reflectat şi modelat atât tendinţele spre mecanizare cât şi contraofensiva tradiţionalismului. În Occident ca şi în India, ambivalenţa mai sus numită a generat pasiuni puternice, uneori în sânul aceloraşi indivizi, partide politice ori mişcări de masă. Acolo unde Gandhi visa un paradis ruralist, egalitar, dar epurat de anumite practici hinduse, marxistul MN Roy ori politicieni ca Jawaharlal Nehru (1889-1964), Vallabhbhai Jhaverbhai Patel (1875-1950) şi savanţi precum Homi J.Bhabha (1909-1966)[1] gândeau la transformarea naţiunii lor într-o mare putere mondială, industrială după tiparul celor europene (Rusia inclusiv).[2]

În parametri frisonanţi ai epocii se aşează şi acţiunea romanului nostru.

*Calcutta, 13 sau 14 septembrie 1936 (după amintirea nesigură a eului narator)- un tânăr locotenent britanic, David Tewp, membru al MI-6 ajunge în viceregat. Climei prăfuite şi pline de zăpuşeală i se adaugă tabloul unui imperiu decadent ce nu va mai avea să dureze decât „maxim zece- cincisprezece ani”, după cum îi mărturisea un superior ierarhic protagonistului. Situaţia generală din care se decupa instantaneul Asiei de sud nu era nici ea mai bună- întreg sistemul internaţional era ameninţat vitriolic de explozia patimilor naţionaliste, atât în Europa cât şi în celelalte imperii stăpânite de europeni. În timp ce Hitler şi Mussolini visau să-şi dureze propriile hegemonii, remake-uri ale poverii oamenilor albi britanici şi francezi de dinaintea lor, în Africa şi Asia colonizaţii cereau dreptul la autodeterminare. Intriga: realpolitikul şi balanţa de putere amestecau cele două lumi, Orientul şi Occidentul. Pentru cazul de faţă, naţional-socialiştii germani, atât din motive tactice cât şi dintr-o anumită ideologie, căutau să se alieze cu ultranaţionaliştii hinduşi. Aceştia din urmă, polarizaţi în jurul unor militanţi şi gânditori gen Bal Gangadhar Tilak (1856-1926) împărtăşeau poate ţelul campaniei „Quit India” expuse de Mahatma Gandhi, dar nu aveau aceleaşi păreri despre non-violenţă. Pe o astfel de pânză  se ţese acţiunea romanului, unde tânărului locotenent Tewp îi revine sarcina de a opri maşinaţiunile dintre cele două grupări anti-britanice.

Firul Ariadnei care îl duce prin cotloanele politicii locale este personajul Ostara Keller (mai degrabă Killer)- o austriacă aflată în slujba serviciilor secrete germane care comite asasinat după asasinat fără ca nimeni să  o poată opri. Femeie fatală, (genul ce pare că practică „sexul la cină şi moartea la micul dejun”- pentru a cita o replică din James Bond) Ostara Keller are mai mult un rol secundar, de deus ex machina ce survine când ţi-e lumea mai dragă pentru a strica ploile eroului principal. Personajele principale care ţin laolaltă firul ţesăturii sunt un cuplu de români- Läume şi Dalibor Galjero (nume neaoşe precum Popescu, Georgescu!..). Aceştia, bogaţi, exotici şi libertini  călătoresc prin toată lumea învârtind afaceri dubioase. Importanţa lor pentru acţiunea dată constă în faptul că întreţin relaţii de prietenie atât cu diferite căpetenii naziste de prim rang precum cât şi cu regele abdicat- Eduard al VIII-lea şi soţia sa americană, Wallis Simpson. Cuplul Galjero deţine în India o fundaţie de răspândire a culturii germane prin  care recrutează copii sănătoşi şi inteligenţi. Micuţii sunt parţial livraţi Berlinului şi parţial.. mâncaţi, canibalizaţi, mai ales de către Laüme. (Nu era suficient că românii noştri au speriat Italia, că fură, clonează carduri, trafică maşini şi sunt parte a unor reţele de proxenetism paneuropene, dar se mai dedau şi unor acte de canibalism. La urma urmei ce te poţi aştepta de la urmaşii fiorosului conte Dracula?!) 

Din acel moment naraţiunea devine o excursie printr-un tărâm al tenebrelor, misticii şi magiei negre în culori sumbre a la  Hieronymus Bosch. Momentul de climax, este cel în care Tewp şi câţiva oameni de încredere o ţintesc din nou pe Ostara Keller care scapă însă alături de soţii români. După cum cititorul intuieşte cu uşurinţă, trioul malefic este salvat pentru restul romanelor din serie.

Nu voi intra în microdetaliile volumului de peste 500 de pagini, lăsându-i cititorului plăcerea de a descoperi mai multe.

Venit după o cură de Culianu, romanul mi-a câştigat atenţia (cel puţin la primele zeci de pagini) tocmai prin faptul că nu manifesta acel maniheism simplist între un Occident raţional, individualist şi un Orient spiritualist, magic, posedat de fatalitate.[3] De câte ori nu am văzut acea scenă clişeică în care un oriental gen maestrul Myaghi din Karate Kid se întâlneşte cu un american şi îi vorbeşte despre destin/karma/noroc iar acesta îi răspunde: ²nu cred în aşa ceva, totul se reduce la raţiune/ îmi fac propriul destin²? Imaginea aceasta dacă o fi fost vreodată pertinentă nu mai este decât un tipar facil de a împărţi lumea.[4] Ecumenicului secol XXI îi revine misiunea de a regăsi un limbaj care să descrie realitatea mondializată în care Vestul şi (R)estul, materialul şi spiritualul, tradiţia şi modernitatea s-au îmbibat unele cu altele fără a mai exista culori primare.[5]

Revenind la carte: flexibilitatea viziunii se regăseşte şi în eul narator, David Tewp, un tânăr inteligent, dar cam naiv ce a fost conceput de autor după silueta lui Percival, cavalerul mitic al sagăi Graalului.[6] Iniţial sceptic, tributar educaţiei religioase, dar şi sentimentului datoriei, Tewp se lasă deschis şi modelat de experienţele mistice prin care trece.

În evaluarea romanului mă lovesc însă de o bifurcaţie: pe de-o parte scriitura bună reprezintă o bilă albă; pe de alta prezenţa firelor conspirative terminate cu scene şamanice sau canibalice întreţin impresia de bâlci stilistic/literar. Un colaj facil de soluţii pe care le-au mai încercat şi alţii înainte. De ce?

Putem îndrăzni să avansăm mai mult explicaţii aici:

• raţiuni comerciale: violenţa, grotescul, sexualitatea debordantă vând.
• Tentaţia orientalismului. Criticul de origine palestiniană, Eduard Said (1935-2002) vorbeşte într-o lucrare care a făcut carieră despre modul în care cultura vestică şi-a închipuit Orientul drept Altul său: un loc deopotrivă luxuriant şi luxos, mistic şi barbar. De asemenea acesta s-a constituit în epoca modernă în locul gazdă al nostalgiei după epoci trecute, mai simple, neafectate de progres. De aici şi până la a imagina India ca pe expresia canibalilor&fachirilor nu a mai fost decât un pas.
• reconversia imagine/text. Altfel zis: dacă iniţial cinematografia era tributară culturii clasice (roman, istorie, pictură, teatru, muzică etc), astăzi artele vizuale şi-au căpătat de multe autonomia[7] şi tind să modifice celelalte modalităţi de expresie.[8] (Acum cărţile scrise tind să fie inspirate de vreun film sau de către jocurile video.) Pe cale de consecinţă: nu se mai poate fără efecte speciale! Ficţiunea devine ea însăşi un fel de real, condiţie sine qua non a oricărui succes artistic.[9] Şi autorul o ştie! Nu ne mai interesează adevărul istoric, socotit oricum plictisitorà de aceea acesta nu mai poate fi prezentat decât steroidizat, fotoshopat, chiar cu riscul denaturării sale.

B.

Ca antet al globalizării, colonialismul a facilitat mişcarea oamenilor şi ideilor dinspre un azimut spre oricare altul. Stăpânită de britanici, nici lumea Indiei nu a rămas imuabilă în faţa influenţelor europene. Nici că se putea aştepta altceva de la o ţară atât de mare şi de diversă. Înspre secolul XX, zorii conştiinţei naţionaliste şi luptei pentru independenţă s-au colorat în evantaiul ideologiilor la modă în Apus, de la anarhism, la fabianism spre cele mai intransigente şi intolerante forme de identitarism.[10]  De la teorie la acţiune a fost repede parcursă, iar Primul Război Mondial ca şi perioada imediat următoare nu au făcut decât să grăbească apusul celui mai întins imperiu colonial din lume. Două sunt emblemele care ne interesează: conspiraţia hindo-germană şi aventura Armatei Naţionale Indiene (Azad Hind) de sub conducerea lui Subhas Chandra Bose.

-          Conspiraţia hindo-germană are drept protagonişti Germania lui Wilhelm II şi Partidul Ghadar. Acesta din urmă a fost creat în Punjabul anului 1913 (deci acum un secol), numele său (ghadar= revoltă în lb.urdu) denotându-i activitatea. Cu ramificaţii în SUA şi Canada, ghadarezii doreau să slăbească stăpânirea britanică prin intermediul unor atentate comise asupra autorităţilor coloniale. Ei nu vor scăpa neobservaţi de nemţi. Serviciile secrete ale celui de-al II-lea Reich erau în căutare de aliaţi dintre cei mai diverşi (din Mexic până în Afganistan şi India), doar-doar or slăbi forţa internă a duşmanilor lor anglo-americani.[11] După 1918 Partidul Ghadar a intrat în desuetudine. Ca ansamblu formaţiunea s-a rupt într-o celulă comunistă şi alta necomunistă, iar o bună parte din membri săi au sfârşit în puşcărie.[12]

-          Al doilea mare episod al întâlnirii geopolitice dintre Rin şi Gange a avut loc în anii 1930-1940 preponderent prin eforturile lui Subhas Chandra Bose (1897-1945). Gânditor şi militant, acesta a activat o vreme în compania lui Ghandi de care se va despărţi din cauza vederilor diferite. Spre deosebire de Mahatma şi restul politicienilor din Partidul Congresului, Bose credea că numai lupta armată va elibera India de sub stăpânii ei londonezi.[13] Drept urmare, în anii celui de-al Doilea Război Mondial, Netaji –măritul conducător (cum era supranumit) îşi va forma o trupă de voluntari cu care va încerca să lupte de partea Axei- Armata Naţională Indiană (ANI/ INA). În Germania A N I nu se va bucura de un sprijin foarte puternic în faţa lui Hitler. Elita nazistă nu prea era dispusă să parieze pe un aliat periferic de la celălalt capăt al Eurasiei. Ultima faptă a lui Bose a fost aceea de a câştiga susţinerea Japoniei. În august 1945 avionul său care se îndrepta spre arhipelagul nipon se va prăbuşi în condiţii misterioase. Sau cel puţin aşa se crede.[14] Lui Netaji îi vor supravieţui soţia sa de origine austriacă, Emilia şi fiica lor, profesoara Anita Bose Pfaff. (http://en.wikipedia.org/wiki/Anita_Bose_Pfaff)[15]

Documentarul de mai jos spune mai multe despre viaţa acestui om remarcabil însă marginal cunoscut publicului larg:

Between Ghandi and Hitler:

Revenind la roman, ca parte a consideraţiilor finale este dezamăgitor că persoana lui Bose nu devineun personaj substanţial în firul povestirii, autorul preferând locul comun al Orientului ca tărâm imaterial, înapoiat, ieftin exotic de la marginea umanităţii. De la un autor ce scrie în secolul XXI pentru cititorii racordaţi la mass-media globală ar fi fost de aşteptat mai mult. Mă întorc la consideraţiile mele de început că în timp ce istoria şi sociologia ne oferă sistematic evenimentele trecute numai literatura ne poate face să trăim cursul lor. Atenţie însă, că romanele pot trezi evenimentele la viaţă dar nu neapărat şi la adevăr!

*Philippe Chevalier, Secolul himerelor: Căpcăunii Gangelui, Vol I,  traducere din limba franceză  Dorin Marian, Editura Biblioteca de buzunar, 2008, 559 pagini 2/5 *****

[1] Îl am aici în vedere nu pe filozoful Homi K.Bhabha, ci pe părintele programului nuclear indian.

[2] Nu doresc de aici să insinuez că ruralismul/tradiţionalismul sunt sinonime misticismului.

[3] Jukka Jouhki, Orientalism and India, J@rgonia 8 / 2006

[4] Despre o discuţie despre imaginea orientalului şi mai precis a <călugărului oriental>în cultura pop americană a se vedea Jane Iwamura, Virtual Orientalism: Asian Religions and American Popular Culture,  Oxford University Press,  2010

[5] Despre modul cum culturile se amestecă fără a mai exista identităţi primare precum şi despre o interpretare a ceea ce înseamnă modernitatea a se vedea Fred Dallmayr, Beyond Orientalism: Essays on Cross-Cultural Encounter, SUNY Press, New York, Albany, 1996, pp.17-19

[6] Christelle Heurtault, INTERVIEW PHILIPPE CAVALIER. Un écrivain est né..., Le Figaro, 25/04/2005

[7] Despre o discuţie despre filmul ca artă şi imaginea ca limbaj vezi şi studiul lui Berys Gaut, A Philosophy of Cinematic Art, Cambridge University Press, 2010, pp.20-27, esp.22 şi 50-59

[8] Timothy Murray, Like a Film: Ideological Fantasy on Screen, Camera, and Canvas, Psychology Press, 1993, p.4 şi passim

[9] Temenuga Trifonova, Special effects: cinema in cinema, http://www.kinema.uwaterloo.ca/article.php?id=94&feature

Pentru o discuţie despre modul cum jocurile video influenţează cinematografia vezi: David Sedman and Randy Clark,  New Screen Order: How Video Games Are Changing Cinema Interiority,   The Cine-Files 5 (Fall 2013), http://www.thecine-files.com/wp-content/uploads/2013/12/NewScreenOrder_formattedDOC.pdf

[10] Pentru o lucrare foarte amănunţită despre evantaiul ideologiilor ce străbăteau spaţiul indian a se vedea şi lucrarea Maia Ramnath, Haj to Utopia, How the Ghadar Movement Charted Global Radicalism and Attempted to Overthrow the British Empire, University of California Press, 2011

[11] http://en.wikipedia.org/wiki/Hindu_German_Conspiracy

S.S. Dhanoa, Spirit of Ghadar. Inspiring chapter in our freedom struggle, The Tribune, February 25, 2007

[12] Vezi şi Silviu Petre, Să ne readucem aminte! India în Primul Război Mondial, Blog Adevărul, 17 Martie 2014

[13] Andrew Montgomery, Subhas Chandra Bose and India's Struggle for Independence, Institute for Historical Review, http://www.ihr.org/jhr/v14/v14_Montgomery.html

[14] Spun se crede deoarece momentul morţii sale este încă învăluit în mister, iar detaliile sunt deţinute în dosare clasificate. În decembrie 2014, diferiţi actori de pe scena politică indiană au cerut public declasificarea celor 41 de dosare pe care autorităţile din New Delhi le au în arhive. BJP wanted classified files on Subhas Chandra Bose made public, now Centre says no, Indian Express, 30 November 2014.

Vaiko condemns NDA government's stand against declassifying Netaji Subhas Chandra Bose files, DNA, 2 December 2014

[15] The Rediff Interview/Anita Bose Pfaff, Rediff, 11 May 2005