RECENZIE 25 de ani de capitalism, în viziunea Alinei Mungiu-Pippidi
0
Dincolo de toate obiecţiile ce se pot formula la adresa cărţii „Tranziţia. Primii 25 de ani” apărută în urmă cu puţină vreme în colecţia Egopublicistică a editurii ieşene Polirom, mi se pare evident un lucru. Cel care justifică, la urma urmei, orice apariţie editorială.
Şi anume utilitatea dialogului purtat în decursul a nouă zile şi transcris într-o carte de mai bine de 350 de pagini de un jurnalist binecunoscut – Vartan Arachelian- şi una dintre cele mai proeminente personalităţi ale ultimilor 25 de ani- Alina Mungiu Pippidi. Adică între doi parteneri nu doar diferiţi ca vârstă, ci şi ca traiect profesional.
Vartan Arachelian şi-a început şi consumat cea mai mare parte a carierei în presa comunistă, alegând însă în mod hotărât calea jurnalismului cinstit şi netranzacţional îndată după 1989, chiar dacă o astfel de decizie a avut preţul ei-concedierea temporară din TVR. Alina Mungiu-Pippidi avea în decembrie 1989 doar 25 de ani, era pe atunci un tânăr medic dornic să se specializeze în psihiatrie, dar care publica frecvent şi cu succes în prestigioasă revistă Opinia studenţească, echivalentul ieşean al Echinoxului clujean, adică una dintre cele mai „curate” publicaţii din comunism. Din 1990 încoace, Alina Mungiu-Pippidi a devenit un nume cunoscut, de referinţă naţională mai întâi în jurnalism, îndeosebi graţie articolelor publicate în Revista 22, mai apoi în literatură- roman şi dramaturgie, loc unde Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca îi prevedeau un strălucit viitor, şi finalmente, în cercetarea universitară de top în domeniul politologic şi sociologic.
Carevasăzică, Alina Mungiu-Pippidi avea, în momentul marii schimbări din decembrie 1989, exact numărul de ani ce se împlinesc de la acele momente decisive. O coincidenţă speculată de Vartan Arachelian care, dialogând cu tânăra de odinioară, ajunsă azi la deplina maturitate, porneşte la o operaţiune de salvare a memoriei, recapitulând împreună evenimente şi fapte şi readucându-i în actualitate, adesea fără precauţiuni şi fără menajamente, pe protagoniştii lor. „Sunt totuşi 25 de ani de la Revoluţie şi trebuie să ştim prin câte am trecut, prin câte hârtoape a trecut ţara asta”, spune la un moment Vartan Arachelian. Important e că volumul despre care scriu nu se confundă nicidecum cu o simplă şi lungă tacla, cu un stat la poveşti făcut de dragul căutării şi recuperării timpului trecut şi prea adesea pierdut din cauza unui indistinct amestec de neştiinţă şi rea-voinţă. Că dincolo de unele scăpări de memorie, de mici deconturi personale, de egocentrismul supradimensionat, deja binecunoscut al Alinei Mungiu-Pippidi, cartea nu se cantonează la nivelul factologic. Că dialogul, pe alocuri uşor dezordonat şi nu tocmai dispus să respecte strict axa timpului fiind fracturat de analepse şi prolepse, furnizează explicaţii şi înlătură, fie şi numai parţial, multe nedumeriri.
Ajuns aici, fac apel la memoria cititorului pentru două precizări care explică şi titlul, şi conţinutul cărţii. Prima precizare. În 1990 s-au putut auzi multe voci ce avertizau că Revoluţia nu a adus cu sine vremea sărbătorii continue. Că va urma o perioadă dificilă a unui „văzând şi făcând” defel uşor, explicabil prin aceea că nu mai există niciun precedent al tranziţiei de la comunism la capitalism. Drept pentru care e nevoie de înţelepciune, de competenţe şi de capacităţi de repoziţionare şi de adaptare. Multe dintre ţările foste comuniste din jurul nostru au înţeles aceste nevoi, le-au ridicat la rang de imperative şi şi-au convocat competenţele. În România „revoluţiei încâlcite”, ale cărei momente le rememorează şi explică cu lux de amănunte Tranziţia. Primii 25 de ani, lucrurile au stat sensibil altfel. Nota de plată o achităm în solidar şi azi. Între timp, precizează Alina Mungiu-Pippidi, „tranzitologia e ştiinţă în Occident, altfel predată în Economie, la Ştiinţe Politice sau la Geografie, dar este o ştiinţă, există o enormă literatură teoretică şi empirică.” Întrebarea e cât de cunoscută e această literatură la noi şi, îndeosebi, cât de dispuşi au fost cei învestiţi cu putere să pună în practică ceea ce era de pus.
Cea de-a două precizare e strict legată de cel de-al doilea titlu al cărţii. Ne amintim cât de şocaţi am fost cu toţii atunci când l-am auzit pe Silviu Brucan prevestind că vom avea nevoie de vreo douăzeci de ani de tranziţie. Cei douăzeci de ani au trecut demult, iar acum Alina Mungiu-Pippidi vorbeşte despre „primii 25 de ani” ai tranziţiei. „Esenţialul tranziţiei nu s-a încheiat. El nu s-a încheiat nici azi. Abia au trecut primii 25 de ani.”
Întrebarea firească derivată din observaţia citată mai sus e de ce a durat atât şi de ce va mai dura tranziţia românească. O întrebare la fel de firească precum aceea ce a dat metaforicul titlu al unei precedente cărţi a Alinei Mungiu-Pippidi- De ce nu iau Românii premiul Nobel. Citez răspunsul formulat chiar de doamna Pippidi:
Românii nu iau premiul Nobel pentru că nu reuşesc să declanşeze mecanismul competiţiei în ţară, competiţia este controlată ca să câştige cine are putere mai multă, şi nu cel mai bun. - Alinei Mungiu-Pippidi
Aşa a fost la nivelul întregii Românii, cu nuanţele aferente lesne regăsibile în paginile cărţii, în vremea repetatelor administraţii Iliescu, a celei lui Emil Constantinescu, cea mai dezamăgitoare pentru ambii participanţi la dialog şi la scrierea cărţii, fără doar şi poate fiindcă s-au implicat activ în promovarea şi susţinerea ei, trăindu-i dureros eşecurile, şi a celor două mandate ale lui Traian Băsescu. Un preşedinte cu care Alina Mungiu-Pippidi a avut raporturi nu tocmai cordiale din motive explicate pe larg în carte. Aşa a fost la nivelul particular al Televiziunii Române, instituţie la care cei doi interlocutori fac numeroase referiri fiindcă o cunosc din interior şi pentru că sunt abilitaţi să îi depisteze cauzele dramaticei ei decăderi din ultimii zece ani. Aşa stau lucrurile la nivelul vieţii universitare româneşti a cărei băltire este denunţată şi condamnată de Alina Mungiu-Pippidi. Şi exemplele ar putea continua. Toate având în intimitatea lor un cuvânt cheie: corupţia.
Tranziţia. Primii 25 de ani e o carte apărută în librării în zilele de mare încordare dintre cele două tururi ale alegerilor prezidenţiale din noiembrie 2014. A fost lansată la Târgul de carte în prezenţa preşedintelui nou ales, Klaus Iohannis, într-un moment în care de noul şef al Statului se leagă speranţe imense. Tocmai de aceea, mi se pare cum nu se poate mai potrivit să îmi închei însemnările pe marginea volumului apărut la Polirom cu un îndemn la luciditate, dar şi la acţiune formulat de Alina Mungiu-Pippidi: „… trebuie să înţelegem cu toţii că nu ajunge să schimbi puterea la alegeri, ci trebuie să exerciţi cenzură şi presiune după alegeri, inclusiv prin manifestări de stradă.”
Alina Mungiu Pippidi în dialog cu Vartan Arachelian: TRANZIŢIA. PRIMII 25 DE ANI;
Editura Polirom, Bucureşti, 2014
Se încarcă comentariile...
