Radu Cosaşu nu-şi mai face autocritica

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Viaţa ficţiunii după o revoluţie
Viaţa ficţiunii după o revoluţie

În anul în care împlineşte 86 de ani, scriitorul Radu Cosaşu tocmai a scos o carte nouă – „Viaţa ficţiunii după o revoluţie“, Polirom. Radu Cosaşu e unul dintre cei mai minunaţi, pasionanţi (şi pasionaţi), talentaţi, provocatori şi îndrăgostiţi de literatură prozatori ai României postbelice, dar şi, probabil, unul dintre cei mai puţini cunoscuţi în rîndul cititorilor sub 35 de ani. Sau cel puţin al celor printre care mă învîrt eu.

Şi pentru că Viaţa ficţiunii… e o carte senzaţională, dar s-ar putea ca o parte din ceea ce o face atît de senzaţională să fie modul în care intră ea în relaţie cu întreaga operă şi biografie (asta fiind ceva redundant, opera lui Radu Cosaşu este biografia lui, şi nu ca figură de stil) a autorului, ceea ce urmează nu e o cronică, ci un fel de introducere la autoficţiunea întinsă pe 60 de ani, în volume a căror substanţă şi „poveste“ se scurg unul într-altul ca un imens sistem de vase comunicante, care este literatura cosaşiană.

Mai pe scurt, Viaţa ficţiunii după o revoluţie nu e doar cartea în care Radu Cosaşu îşi foloseşte pentru prima dată, pe o copertă, numele de pe certificatul de naştere, Oscar Rohrlich (schimbat legal, din cîte ştiu eu, acum o mulţime de timp), ci şi cartea în care Oscar Rohrlich, Radu Costin şi Radu Cosaşu încetează, după 60 şi ceva de ani, să-şi mai facă autocritica.

Radu Cosaşu a început prin a fi unul dintre cei doi copii ai unei familii evreieşti mic-burgheze din Bucureşti (tatăl era avocat, bunicii avuseseră un atelier de pălării, iar bunica visa să-şi vadă nepotul ambasador în Olanda – vezi Radu Cosaşu, Armata mea de cavalerie etc.). La 15 ani, la sfîrşitul războiului, după experienţa politicilor antisemite din România, pe atunci Oscar Rohrlich devine, ca mulţi alţi evrei, comunist.

„da, domnule, cu acest om (dramaturgul Alexandru Mirodan, n.m.), el la 21 de ani, eu la 18, am fugit de-acasă, mi-am lăsat familia, (…) am vrut să devin un om nou, cum voia şi Dostoievski să fie Idiotul, şi din toate am spart împreună, să fie 40 de ani de-atunci, o bancă fastuoasă cu seifuri feerice în care am găsit bijuterii de iluzii, coliere de erori, lănţişoare daurite de orori, diamanticale de utopii, perle uriaşe de idei drepte, ca aceea de a face din ziar o confesiune, din ziarist – un istoric al clipei, dintr-un articol – un safir, din muncă – o nobleţe, din om – un adevăr, cred că înnebunisem la vederea acelei comori, uitînd de amoruri, de omoruri, n-am fost cuminţi, n-am lucrat cu masca pe faţă, dar era «o lovitură», nu o găinărie, nu o şmecherie, nu o ipocrizie, nu o concesie, ne-am umplut bine sacii cu giuvaericalele acelea de mesianisme fără îndoieli, de umanisme fără pedeapsă, de naivităţi fără cenzură, de patetisme fără falsuri, de generozităţi fără acoperire, fireşte că am fost prinşi, fireşte că am fost condamnaţi (de noi înşine, dar, fii pe pace, şi de Istorie!) şi dacă am încetat, cu vremea, a fi «con», am rămas damnaţi (…)“ (Mătuşile din Tel Aviv, în Opere III. Cinci ani cu Belphegor. Mătuşile din Tel Aviv, Polirom, 2009).

Comunist, doar că unul tot mai îndrăgostit de literatură (dar şi de film şi sporturi). Şi unul care trebuia să-şi dovedească în fiecare zi loialitatea faţă de Partid, începînd prin a-şi abjura „rămăşiţele mic-burgheze“. Asta a fost prima autocritică (autocritica este/era acea specie adeseori înfiorătoare a literaturii birocratice partinice în care autorul supus contestării trebuia să-şi recunoască vinovăţiile şi greşelile, principiale, reale ori mai ales închipuite, şi să se angajeze să şi se îndrepte). Aşa că Oscar Rohrlich s-a dus să facă armata. Şi de-acolo a trimis la Scînteia o scrisoare în care, ca cetăţean al Republicii Populare Române, dezvăluia intimismul poeziei Mariei Banuş. Acuză însuşită de cei responsabili, spre nefericirea poetei (pentru demascarea Mariei Banuş, Radu Cosaşu urma să-şi facă autocritica după sfîrşitul epocii staliniste în România).

Radu Costin e pseudonimul cu care a debutat în volum Oscar Rohrlich, la începutul anilor ’50. Volumul se numea Servim Republica Populară România, iar autorul tocmai îşi încheiase stagiul militar. Şi pentru Servim RPR avea să-şi facă „celălalt“, Radu Cosaşu, autocritica – cărticica va fi reprodusă în Logica (prima ediţie, Cartea Românească, 1985), volumul care cuprinde aventurile viitorului Cosaşu în ultima parte a „obsedantului deceniu“, pe cînd şoma, intelectual şi practic, fiindcă la unica ediţie a Congresului Tinerilor Scriitori (1956) susţinuse public teoria „adevărului integral“. Misiunea scriitorilor era, zicea viitorul Cosaşu, să nu ascundă neîmplinirile şi greşelile procesului de construcţie a socialismului, ci să le dezvăluie. Doar că nu, sistemul însuşi nu-şi face niciodată autocritica… Aşa că Oscar Rohrlich şi Radu Cosaşu au rămas să-şi evalueze greşeala, în Popa Nan, acasă la ultima rudă încă neemigrată în Israel, mătuşa supranumită Sanseverina, unde s-a îngropat în lectura în franceză a lui Anatole France.

Teoria asta a „adevărului integral“ venise după sfîrşitul altui stagiu de autocritică, o perioadă petrecută ca frezor la Uzinele Timpuri Noi, unde tînărul ziarist trebuise să ispăşească în numele lui „mon oncle Marcel“: un frate al tatălui, trăitor în Austria şi acuzat că e spion imperialist. Chiar dacă pe unchiul Marcel, altminteri dansator de cabaret împreună cu soţia lui austriacă, Oscar îl întîlnise o singură dată, pe cînd avea opt ani şi venise la Bucureşti cu nevasta, cufărul cu recuzită şi cîinele Timoti, iar Marcel îşi provocase fratele mai mare să danseze step, ceea ce-i dăduse părintelui Rohrlich prima criză de inimă (v. O supravieţuire cu Oscar, Editura Hasefer, 1997).

Cîndva, între o autocritică şi alta, autorul nostru a intrat şi la Şcoala de Literatură, unde s-a amorezat pe viaţă de literatura rusă. Însă unde n-a aflat şi despre ostracizatul Isac Babel, a cărui Armată de cavalerie, devenită carte de căpătîi, a descoperit-o, în franceză, la un anticar, la un meci de hochei (?) cîştigat la distanţă de o echipă de „tineri proletari“.

12 ani a tot citit Radu Cosaşu şi şi-a făcut autocritica – iar în timp ce unii au intrat în PCR odată cu discursul lui Nicolae Ceauşescu despre invadarea Cehoslovaciei, în cazul scriitorului de faţă, acela a fost momentul deziluziei faţă de sistem. Şi începutul marii literaturi: în 1971 apare Un august pe un bloc de gheaţă, dedicată lui Jules Verne, o reflecţie-jurnal despre Cehoslovacia în care nu apare nici o referinţă la Praga 1968 (pentru că e integral alcătuită din ştiri de fapt divers din presa mondială – „în povestea ei de la suprafaţă, a unui navigator solitar care înnebuneşte şi moare pe ocean, în sistemul ei de informaţii, metafore, iluzii şi aluzii, tăceri şi izbucniri“).

Şi de-aici încolo, din 1973 pînă în 2016, Radu Cosaşu urmează sfatul lui Teodor Mazilu, să scrie despre mătuşile lui (tanti Silvi şi legendara, astfel, Sanseverina, cea capabilă să transforme o zi de curăţenie în Popa Nan – bătut covoare, şters geamuri şi praful, împreună cu menajera Ecaterina – într-o simfonie cu ritmuri de bătălia de la Stalingrad), şi pe cel al propriei conştiinţe rănite şi-nşelate în idealismul ei, celebrînd SMOC-ul (Serviciul Mondial de Organizare a Coincidenţelor, instituţia divină cosaşiană), încetează să mai fie grav şi idealist şi porneşte seria Supravieţuirilor (titlul provine din cel al unei cărţi apărute la Editura Militară, Supravieţuirea în condiţii de război mondial, din care cenzura a tăiat citatele date de Cosaşu în Un august pe un bloc de gheaţă).

Timp de 40 şi ceva de ani, o jumătate din viaţă, adică, în toate Supravieţuirile şi într-o serie de alte cărţi (InSISIFicarea la noi, pe Boteanu, 1998, Autodenunţuri şi precizări, 2001, etc.) Radu Cosaşu s-a autodenunţat şi şi-a făcut autocritica pentru ceea ce a făcut şi a scris în cealaltă jumătate de viaţă. Pentru respingerea familiei, pentru Maria Banuş, pentru articolele din Scînteia tineretului, pentru Servim RPR, pentru reportajele despre Bicaz, pentru…., pentru…, pentru…

O jumătate de viaţă – pînă acum. Cînd a decis să urmeze sfatul lui Ion Caraion (aşa cum îl citează în Mătuşile din Tel Aviv şi în Viaţa ficţiunii după o revoluţie): „Cosaşu va scrie o carte bună doar cînd nu se va mai gîndi să placă tuturor“. Dreptu-i că, între timp, „varianta Beria“ despre care scrie în Viaţa ficţiunii… („o variantă cu care Kundera putea fi făcut mat: să i se spună că, dacă nu a denunţat pe nimeni în tinereţe, ar fi putut s‑o facă pentru a fi reprimit în partid, cum a şi fost…“) i s-a întîmplat lui însuşi, de unde concluzia că oricîtă autocritică ţi-ai face, tot nu e destul, la comunişti ca şi la anticomunişti.

„Toate Supravieţuirile semnate de Radu Cosaşu nu sînt decît «poveşti pentru a îmblînzi cenzura comunistă».“ Semnat: Reznicek.

Viaţa ficţiunii după o revoluţie are două părţi – cea dintîi e un epistolar imaginar între Radu Cosaşu şi fiul său inexistent, cărora li se adaugă, pînă cînd totul devine un carusel ameţitor, prietena existentă a fiului inexistent (L.V.), mama inexistentă a fiului inexistent, un prieten din Hossegor, redactorul ficţionar, Ci-CO, un colonel (de Securitate) „tot mai retras“, şi fiica lui – sora editoarei unei Antologii a ruşinii, menite să-i „demaşte“ pe toţi cei care colaboraseră cu presa stalinistă – etc. Iar tema (dincolo de „proza cu cheie“, căci să încerci să identifici personajele reale care scriu/vorbesc sau despre care se vorbeşte e o misiune interesantă, dar inutilă) este eşecul acestui tată existent al unui fiu inexistent de a ţine piept noii ideologii, anticomunismul. Care e la fel de „unanim“ şi neiertător, doar că de pe celălalt versant, precum comunismul real, cel care, în diversele lui forme, l-a şi născut: „Corect politic, contemplu cu plăcere toată pleiada de tineri savanţi anticomunişti care au crescut în case de nomenclaturişti cu biblioteci inteligente“, zice colonelul Ci-Co. Şi Adam Michnik: „Ura anticomunistă are logica şi topica urii comuniste“. Şi-nainte ca această conversaţie să se dizolve în mia de voci, din miezul ei se ridică o tristă, neiertătoare descriere a Pieţii Universităţii 1990:

„Credeam (încă mai cred) că problema locuitorilor Pieţei nu era comunismul, ci propria lor reprezentare în faţa lor înşişi. Comunistul imaginar al Pieţei nu era decît dublul antitetic al celor ce, negîndindu-l, îşi celebrau excelenţa şi absolutul: aveau nevoie de el pentru a exista împotriva lui şi existau în măsura în care se proclamau puri, necruţător de puri, chit că oarecum tardiv, cam post festum, cam pe la spartul tîrgului. Mi se părea că se legitimau numai în opoziţie cu diavolul comunist din ura lor; era puţin trist, era un eşec. (…) Nu verbiajul scatologic în sine, ci contradicţia între afirmarea unei excelenţe morale care promitea, prin ea însăşi, renaşterea, şi abjecţiile pe care le credita – aceasta îmi agresa penibil speranţele. Nu eram atît de minunaţi cum ne imaginaserăm că vom fi cînd comunismul va înceta“ – Mihai M. din Hossegor.

Cea de-a doua parte e o colecţie de scrisori adresate de Reznicek, fostul şef al cenzurii, lui Oscar Rohrlich („cel care de 40 de ani încearcă să‑l sugrume pe scriitorul Radu Cosaşu din Bucureşti şi nu izbuteşte“, las cititorul să identifice citatul…). Reznicek care nu e Leonte Răutu (aşa cum ar zice o proastă lectură cu cheie), ci partenerul imaginar al lui Radu Cosaşu în dialogul nesfîrşit, mental sau intermediat de tăieturile anonime din manuscris, al scriitorului cu cenzorul lui. Ultimul cu care mai poate întreţine o conversaţie, închizînd un bizar cerc existenţial în care experienţa de viaţă şi credinţele celui care cenzura se întîlnesc cu cele ale „cenzuratului“. Cenzorul umanizat, a cărui proiecţie, în universul scriitorului, nu poate fi una care să reflecte, cu sens inversat, imaginea comunistă a duşmanului (cheia pentru acest refuz al sensului inversat e în prima parte a Vieţii ficţiunii…, în scrisoarea lui Ci-co: „distrugerea lui Răutu în stil Răutu… Cea mai reuşită parodie“).

Punîndu-l pe cenzorul (său) absolut să mediteze, la finalul vieţii, asupra eşecului experimentului real, dar nu şi al „diamanticalelor de utopii“, Radu Cosaşu se împacă, în sfîrşit, cu propriul trecut. Cu toate ale lui.

Multă lume se întreabă de ce, cînd absolut toată familia lui, începînd cu mama, emigrase în Israel, iar idealurile lui erau departe de a se mai potrivi cu realitatea, Radu Cosaşu a ales să rămînă în România. Dar chiar dacă n-ar fi răspuns deja (în stilul lui ironic şi negrav) în Mătuşile din Tel Aviv, „de ce-ul“ ar fi rămas la fel de limpede: pentru că e scriitor.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite