Cartea conţinând, în cea mai mare parte, cronici de spectacole ori sinteze asupra unor manifestări de cultură teatrală văzute în România de Robert Cohen.

Cred că ne aflăm în faţa unei lucrări importante mai întâi fiindcă avem nevoie şi de priviri din afară. Care să compenseze/regleze o seamă de atitudini extreme ce s-au instaurat în critica teatrală românească în ultima vreme. Am în vedere excesele de entuziasm, dar şi contrariul acestora. Respectiv, atitudinile plictisite, hiper-critice ale unor zişi critici (hélas, criticiţe) care după două-trei vizite pe alte meleaguri ne încredinţează pe un ton categoric fie că teatrul fundamental bazat pe regie, teatrul de artă ar fi complet depăşit (ce mai, o oroare!!!), fie că suntem absolut irecuperabili noi, cei care nu înţelegem că doar ceea ce le place lor este viabil.

Or, iată, cartea profesorului Cohen elogiază ceea ce se cheamă teatrul regizorului şi confirmă, cu câteva exemple foarte bine alese, că avea dreptate dl. Randy Gener care, într-un articol publicat în revista American Theatre scria că în domeniul regiei, nu România, ci America a rămas în urmă”.

În al doilea rând, observ cu nedisimulată plăcere şi bucurie că Robert Cohen merge încă şi mai departe, admiţând că da, comunismul ne-a făcut să rămânem foarte mult în urmă în scandalos de multe domenii, nu însă şi în acela al teatrului. Contrazicând astfel zicerea categorică şi complet iresponsabilă a unei consore de-a noastre care, cam ţâfnoasă din fire şi neinformată cât încape, edicta într-o comunicare pretins ştiinţifică, susţinută la Institutul de Istorie a Artei (2016) că în anii ’80 în România nu s-a făcut decât teatru de propagandă. Uitându-i cu totul pe maeştrii Alexandru Tocilescu, Cătălina Buzoianu, Valeriu Moisescu şi pe cei care tocmai se afirmau în respectiva perioadă. Între ei, pe Siviu Purcărete, pe Mihai Măniuţiu şi pe Tompa Gábor, trei dintre “personajele principale” ale cărţii. Care dă seama despre câteva mari spectacole (Faust, Trei surori, Experimentul Iov, Aşteptându-l pe Godot, Electra, Leonce şi Lena, Bacantele, Metamorfozele) semnate de cei trei, despre o seamă de ediţii ale Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu ori ale Festivalului Naţional de Teatru.

Robert Cohen are o privire relaxată, fără parti-pris-uri, extrem de atentă la detalii, la invenţie şi la noutate. Nu se socoteşte infailibil, spune şi că nu a înţeles o anume secvenţă ori propunere/rezolvare regizorală, chiar întreabă, atunci când are impresia că bariera lingvistică a putut constitui un impediment în calea bunei receptări. Apreciază ceea ce bună parte a criticii româneşti fie că a hulit, fie că a tratat cu indiferenţă superioară, neştiind prea bine ce înseamnă metoda brechtiană. Mă gândesc la spectacolul lui Langhoff cu Măsură pentru măsură de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca.

Volumul este completat de interviuri (unele acordate, altele chiar luate lui Robert Cohen- e vorba despre cel care îl are protagonist pe Silviu Purcărete), de scrisori (cea cu caracter clarificator adresată îngrijitoarei ediţiei, Anca Măniuţiu) şi de recomandarea scrisă de Mihai Măniuţiu pe baza căreia Senatul Universităţii “Babeş-Bolyai” din Cluj –Napoca a agreat ideea de a-I acorda profesorului Cohen titlul de Doctoris Honoris Causa.

Am o singură observaţie critică. De fapt, un semn de întrebare. Cred că textul Bucureşti, 2008 suferă de ceea ce francezii numesc un trou de mémoire. Dă seama despre ediţia din anul 2007 a Festivalului Naţional de Teatru, nu despre cea din anul 2008.

Robert Cohen - A Director’S Theatre - The Romanian Theater from an American Perspective/ Un Teatru al Regizorului- Teatrul românesc văzut de un american; Traducerea textelor: Carmen Borbely şi Anca Măniuţiu, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2017