Poveşti şi istorii cu intelectuali

Istoricul Lucian Boia (Foto: Arhiva Adevărul)

Am citit şi recitit cartea „Capcanele istoriei- Elita intelectuală românească între anii 1930 şi 1950“, ajunsă deja la a treia ediţie, de lux, semnată de profesorul Lucian Boia, ca şi cum aş fi parcurs o piesă de teatru. Există în textul ei o seamă de indicii că autorul însuşi a văzut-o astfel.

Fiindcă primele pagini ale lucrării sunt ceea ce se cheamă, în limbajul specific teatrului, „dramatis personae“. În „Introducere“, Lucian Boia fixează spaţiul şi timpul. „Greu de găsit ‒ scrie autorul ‒ o altă ţară care să fi trecut, ca România, prin atâtea regimuiri politice de-a lungul unui singur deceniu. O relativă democraţie până în 1937. Regimul personal al lui Carol al II lea din februarie 1938 până în septembrie 1940. Statul naţional-legionar din septembrie 1940 până în ianuarie. Puterea concentrată în mâinile Conducătorului: general (apoi mareşal) Ion Antonescu (deja asociat cu legionarii în lunile anterioare, din ianuarie 1941 până în august 1944. Scurta etapă democratică (cu destule limitări, de altfel) din august 1944 până în februarie 1945. Guvernarea Petru Groza, comunizantă, din martie 1945 până la sfârşitul lunii decembrie 1947. Iar la 30 decembrie 1947, o dată cu proclamarea Republicii Populare Române, intrarea deplină într-un sistem comunist. În doar zece ani, o succesiune de şapte regimuri, acoperind întreg evantaiul politico-ideologic, de la extrema dreaptă la extrema stângă şi de la democraţie la totalitarism.“ Lucian Boia mai face o observaţie importantă în Introducere. Mai toate aceste şapte regimuri dădeau impresia solidităţii. Păreau longevive. Sortite durabilităţii. Create sub semnul definitivului. Chiar dacă au durat doar aproximativ un an şi jumătate, precum regimul carlist, ori numai câteva luni, aşa cum a fost cazul Statului-naţional legionar.

Alte pagini de început fixează personajele, cele ce vor evolua pe scena istoriei de-a lungul celor 20 ani supuşi cercetării. Unele dintre aceste personaje ‒ vom vedea parcurgând cartea –vor avea evoluţii fără probleme, nu obligatoriu şi graţioase, dar nu graţia era preocuparea lor, izbutind să se adapteze trecerilor succesive. Altele vor avea de achitat costuri minore pentru ca survolul să fie totuşi posibil, de-a lungul primelor şase etape. Altele vor dispărea de-a binelea. Dispariţiile vor fi însă cu adevărat dramatice ori tragice în timpul perioadelor de dictatură ‒ cea legionară, cea antonesciană (chiar dacă „vocaţia guvernării Antonescu a fost mai curând legalistă decât doctrinară“, şi, mai cu seamă, cea comunistă, ce va începe odată cu abdicarea Regelui Mihai I şi trecerea la aşa- zisul regim de democraţie popular.

Cine sunt, totuşi, aceste personaje ce trec prin cele şapte întortocheate „culuoare ale istoriei“? Intelectualii şi artiştii. Cu precădere, universitarii şi academicienii, al căror traiect este extrem de riguros urmărit de profesorul Boia, dar şi scriitori precum Mihail Sebastian, tineri gânditori avântaţi, aparţinând generaţiei ’30, dintre care unii îşi vor găsi consacrarea academică peste hotare (Mircea Eliade, dar şi Eugen Coşeriu, ce nu se înscrie însă în respective generaţie, dar va fi legionar), vor deveni academicieni dincolo de hotarele patriei (Eugène Ionesco) sau tot acolo, mari referinţe ale culturii universale (Emil Cioran).

Cum se comportă ei la schimbările de decor, de situaţie, de regim? Unii, puţini la număr, la modul neutru. Simbolul neutralităţii, în lumea literelor, de exemplu, ar putea fi Pompiliu Constantinescu, a cărui rectitudine din spaţiul comentariului literar va fi confirmată de conduita din viaţa cotidiană. Alţii vor face o mare echilibristică, dar şi mari salturi. Acrobaţii mortale izbutite. Precum Mihail Sadoveanu, care proclama că „lumina vine de la răsărit“ imediat după ce s-au întrezărit semnele sovietizării, cu siguranţă spre a-i fi uitată atitudinea antisovietică ori optimistul incurabil şi extrem de vocal-dramatic G. Călinescu. E mai greu de ştiut azi ‒ şi autorul cărţii subliniază acest lucru ‒ dacă fostul explorator al enigmelor fetelor frumoase chiar credea sincer în ceea ce scria, după 23 august 1944, dar şi mult după aceea, ori juca o comedie atroce. Făcând compromisuri relativ mici, dar regretate intens, aşa după cum aflăm din „Amor intellectualis“, cartea lui Ion Vianu, că s-ar fi petrecut lucrurile cu părintele său, Tudor Vianu. Ori care, după ce vor rezista cât vor rezista, vor învăţa şi ei arta compromisului nu tocmai graţios, cum a făcut-o, ceva mai încolo, dincolo de limitele cercetării de acum a profesorului Lucian Boia, Tudor Arghezi. Unii artişti vor avea comportamente previzibile, altele „de neînţeles“. Aşa va fi cazul lui George Enescu, care după ce avusese un comportament politic neutru, „absent“, cum zice exegetul, se va radicaliza şi va deveni şef al secţiei muzicale de la ARLUS. Între timp, faţă de momentul apariţiei primei ediţii a cărţii profesorului Boia, au apărut noi documente, unele găsite în arhiva „Europei libere“, care impun nuanţări şi reevaluări în cazul marelui compozitor şi violonist.

„Adaptările“ din mers la situaţie îi vor ieşi, aşadar, perfect lui Sadoveanu, cvasi-ratat lui Călinescu (ce îşi pierde, totuşi, catedra universitară) sau lui Enescu ce va trebui să suporte „asalturile“ ori jignirile unui Matei Socor, de pildă, asta până ce marele compozitor şi pianist va alege exilul.

Multe sunt personajele ce apar în „piesa“ profesorului Lucian Boia. Ilustrându-se ca o varietate de caractere şi de destine individuale. Dar, deşi din fişa postului, cum se zice, ar trebui să facă parte, „luciditatea“, tipul generic al intelectualului, aşa cum se ilustrează el în perioada cercetată în paginile cărţii, nu gândeşte mai riguros, nu posedă o orientare mai bună şi mai preventivă doar pentru că este intelectual. Nu gândeşte mai puţin circumstaţiat, adică mai liber decât alţii. Comite greşeli ce se vor dovedi colosale, asupra unora insistându-se în lucrare. Trădarea intelectualilor –folosesc sintagma şi în sensul dat de Julien Benda care, de fapt, se ocupă de învăţaţi, încă şi mai exact, de cărturari, dar şi în cel ceva mai amplu‒ se face din pricina fascinaţiei puterii. Adesea, cam prea adesea, şi din cauza banilor. Pentru acest motiv specia „adaptabililor“ e mai numeroasă decât cea a „rezistenţilor“ ori a „consecvenţilor“. Lucian Boia lămureşte contextele, ca şi trecerile aiuritoare de la dreapta la stânga. Ne ajută să le înţelegem. Nu vrea însă autorul cărţii să vândă şi indulgenţe. Şi bine face.

E mai greu de spus ce fel de piesă cu intelectuali, ce gen înscenează graţie condeiului său, autorul cărţii. O comedie neagră? Un vodevil la fel de negru? Sau o tragedie?

Lucian Boia- CAPCANELE ISTORIEI- Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950- ediţia a III a, Editura Humanitas, Bucureşti, 2013.