Povestea lui GFT

Foto: Ciprian Apetrei

Gică a fost un copil cuminte, ascultător faţă de profesori dar mediocru la învăţătură şi la sport. Adolescent fiind, a prins Revoluţia la sfârşitul liceului, în cartierul muncitoresc unde se născuse asta însemnând, în primul rând, apariţia magazinului non-stop cu suc la dozator şi a discotecii care luase locul alimentarei.

Fire blândă şi înfăţişare banală, Gică avea succes modest la fete, foarte rar ajungând la vreo intimitate adevărată cu vreuna dintre ele. Lucra la CET-ul dintre blocuri, tehnician de întreţinere, o slujbă simplă şi modestă ca şi el, locuia încă în apartamentul părinţilor şi seara, după serviciu, pierdea vremea la terasa magazinului non-stop, ascultând poveştile de cuceritori ale prietenilor săi. Care păreau cu toţii chinuiţi de alţi hormoni decât ai săi, motiv, probabil, pentru care aveau şi mai multă trecere la fete. Sau aşa pretindeau, dacă era sau nu adevărat, lui îi era indiferent.

Totul s-a schimbat într-o seară toridă de iulie, care a scos tot cartierul din blocurile încinse. În micul parc din faţa magazinului s-ar fi putut turna varianta muncitorească de la un film western, zăpuşeala serii transformând parcă betoanele încinse ale orăşelului de provincie într-o mică enclavă americană de sfârşit de secol 19, în care orice gând, orice speranţă, atât de timidă încât nici nu ar fi scâncit înaintea acestei seri, păreau brusc posibile. În această toropeală, Gică a intrat năuc, ca un derviş pătruns de fumul celor mai puternice ciuperci halucinogene.

Ce s-a întâmplat exact în parc în acea noapte nimeni nu ştie, dar, la sfârşitul ei, ploaia de dimineaţă, care a readus oraşul la plictiseala şi monotomia obişnuite, l-au găsit pe Gică dormind în iarbă alături de cea mai frumoasă fată din cartier, iubita celui mai respectat şi puternic tânăr. Amândoi dezbrăcaţi, amândoi lucind de parcă purtau lâna de aur. Nu şi-au spus nimic în acea dimineaţă, niciunul dintre ei nu mai ştia ce se întâmplase, dar amândoi, fără să îşi înţeleagă resorturile propriilor gânduri, îşi dădeau seama că niciodată nu vor mai trăi ceva asemănător. Îşi depăşiseră condiţia la un nivel neinteligibil, dar nu aveau nici sensibilitatea nici practica raţiunii care să îi ajute să folosească acest moment pentru a fonda ceva. Singurul drum pe care îl vedeau deschis era înapoi în viaţa cartierului.

Aici povestea, aşa cum s-a păstrat, are o parte lipsă. Fata, despre care amintirile localnicilor, deşi nu a trecut atât de mult timp, sunt vagi şi contradictorii, a plecat din cartier. Unde, de ce, nimeni nu ştie. Şi nici nu a fost interesat. Pentru că, din acel moment, Gică, mecanicul cel şters, adolescentul care era ultimul ales la fotbal, a devenit ceea ce nimeni nu mai fusese : Don Juanul cartierului.

Începutul faimei nu îi aparţine. Gică, care niciodată nu ceruse nimic deosebit de la nimeni, a primit, de nicăieri, un statut în care îşi va trăi tot restul vieţii. Tânărul puternic şi respectat, când a aflat de noaptea petrecută de Gică cu iubita lui, nu s-a repezit să îl omoare aşa cum se aştepta toată lumea. În faţa celor strânşi că la urs în faţa magazinului, atunci când Gică a ajuns în faţa sa şi toţi aşteptau să îi vadă pumnii sărind pe faţa lui, acesta a spus, ca un profet :

      - Ăsta nu este Gică pe care îl ştiam noi. Este Gică care are o putere mare, cu care nu ne putem lupta. Ăsta este Gică Futezătorul, care ne va lua la rând femeile şi pe care nimeni nu îl va putea opri.

Aşa i-a rămas numele, Gică Futezătorul. Mai târziu, cineva i l-a prescurtat, inspirat de moda de la televizor, după nume lui Cristian Tudor Popescu, zis CTP, care apărea pe atunci aproape zilnic la tv. Aşa a primit numele după care este cunoscut, nume care a şters orice amintire a lui Gică, palidă figura a cartierului. Aşa s-a născut GFT, eroul urban care a împlinit profeţia din dimineaţa care a urmat nopţii de foc.

GFT şi-a intrat în rolul pe care nu îl ceruse şi pe care nu îl înţelegea neapărat, dar pe care nu avea motive să îl refuze. Aşa cum spunea profeţia, nici o femeie nu îi rezista. Mai mult, femeile îl căutau pe el, devenise o emblemă de nobleţe să fi trecut pe la GFT. O parte din bărbaţi au încercat să se opună acestei mode, au încercat să râdă de cei ale căror neveste mergeau la GFT, dar fără succes. Cineva a găsit, la o discuţie din faţa magazinului, scuză pe care toţi o aşteptau :

      - Mă, la asta cu GFT n-avem de ce să ne supărăm. E ca la ginecolog, se duce femeia acolo, ăla îi face ce îi face la jucărie, apoi se întoarce acasă reparată. E chiar bine, de fapt, tot nouă ne prinde bine, până la urmă.

Scuza asta a funcţionat, oricum la un moment dat nu mai avea cina să râdă de cine, cine să se supere pe cine, atunci când toate femeile din cartier trecuseră pe la el.

Gică îşi juca noul rol fără un entuziasm deosebit, pentru el nu se schimbase, de fapt, mare lucru. Nu se simţea nici Adonis, nici Don Juan, cumva reuşise să îşi păstreze indiferenţa şi în această nouă viaţă. Succesul pe care nu îl visase, nu îl ceruse, dar îl primise nu îl tulbură, aproape că nu îl simţea ca fiind al lui. Nu se lăuda cu ceea ce făcea, singurul gest deosebit era că le oprea femeilor care îl vizitau ţigările. Astea îi lipsiseră în adolescenţă, femeile şi ţigările, acum avea din belşug din amândouă. Nu era însă un mare fumător, dar în capul lui cele două erau legate. Nu reuşea însă să fumeze prea mult, avea casa plină de ţigări care nu îi foloseau. Îşi păstrase acelaşi serviciu fad, terasa magazinului era acum aranjată cu gazon, cu umbrele care făceau reclamă la bere, dispăruse sucul la dozator dar Gică părea să scape trecerii timpului.

Condiţia lui mediocră părea că îl va învinge atunci când, spre uluiala generală, Gică s-a însurat. Aşa fusese  învăţat,  odată cu primele fire albe de păr a luat de nevastă femeia care îi era alături în acel moment. Habar nu avea dacă o iubeşte, nu l-a preocupat nici dacă ea îl iubea. Nunta lui GFT a fost demnă de un pana unui dramaturg grec, toate femeile invitate trecuseră prin patul lui. Niciunul din bărbaţii lor nu a ridicat cuţitul la el, la fel cum niciunul nu s-a bucurat că au scăpat de concurenţă. Nimeni nu înţelegea de fapt ce se întâmplă.

Nunta nu i-a schimbat însă viaţa lui Gică. La scurt timp după eveniment, prietenele soţiei, care nu îşi regăseau viaţa fără GFT, au început să îi ceară acesteia câte un favor, întotdeauna acelaşi, să îl mai poată vizita pe acesta. Uşor, uşor, viaţa lui redevenea aceiaşi.

Nereuşind să se opună şi neînţelegând de ce, soţia sa a plecat în Germania, împreună cu fetiţa lor, un copil la a cărei naştere şi primi ani de viaţă el a fost spectator absent.  În fiecare vară însă, fosta lui soţie să întorcea în ţară, iar căldura betoanelor o trimiteau înapoi la Gică, la care mergea acum, ca tot neamul femeiesc din cartier, la revizia anuală la GFT.

În primul an i-a povestit că şi-a găsit pe cineva acolo, un om serios şi rece, că ţara pe care nu o înţelege deloc. Gică, într-un rar moment de simpatie faţă de ea, i-a propus să se reîntoarcă la el. Niciunul nu credea însă în acest lucru. An de an, fosta lui nevastă se întorcea să îl viziteze, fără copil, rămas cu noul tata în Germania. Îi povestea că nemţii nu au umor, că nu ştiu să se ocupe cum trebuie de o femeie, dar apoi se întorcea să îşi urmeze visul. Pe care îl înţelegea la fel de puţin pe cât îl înţelegea GFT pe a lui şi îl trăia la fel de placid.

Timpul trecea searbăd şi fără întâmplări notabile. Prietenii lui Gică pierduseră ritmul cu el, erau graşi, mai toţi cu începuturi de chelie, storşi de viaţă, cicăliţi de neveste şi tâmpiţi de ratele pe care le luaseră fără să gândească, pentru lucruri care nu le foloseau neapărat. Munca pe bani puţini le stinsese de mult bucuria, oricând de simplă, pe care o simţiseră vreodată. Faţă de ei, Gică, fără să progreseze, era din ce în ce mai luminos. Pur şi simplu, figura lui dintotdeauna, ştearsă, fără nimic deosebit, părea pe an ce trece mai frumoasă. Singur în această lume care i se aşternea, obosită şi înfrântă la picioare, Gică începea să se bucure de condiţia lui. Singura punte către aceşti oameni era părul său, din ce în ce mai alb, dar care nu îi schimba în nici un fel fizionomia.

Atunci când femeile care veneau la el, împinse de un resort niciodată descifrat, au devenit prea bătrâne pentru asta, Gică, eliberat de statutul de Futezătorul, şi-a înţeles în sfârşit condiţia. Şi-a savurat victoria în faţa lumii care nu l-a înţeles niciodată şi căreia nu i-a cerut niciodată să îl înţeleagă.

Liber în victoria lui, Gică a înţeles că destinul, dându-i întâi cadoul şi doar, după mult timp, la momentul potrivit, cheia pentru a îl înţelege, i-a făurit, după priceprea lui, o armură de zeu. Pe care a purtat-o, aşa cum a putut, chiar fără să ştie ce este.

Despre dispariţia lui Gică nu ştie nimic. Poate că, undeva, într-o Câmpie Elizee cu tramvaie zgomotoase şi blocuri gri, Gică îşi petrece eternitatea în faţa unui dozator de suc alături de fata care i-a fost dăruită în noaptea de aur. Cântă zeiţă, bucuria simplă şi tristă a acestui erou, a cărui amintire se întoarce în fiecare vară toridă asupra cartierului, făcând ca, timp de câteva clipe, fiecare femeie să simtă din nou o atingere pe care nu o mai pricepe, dar care îi dă speranţa că va mai trece un an cu bine.