O platformă de dezbatere

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Reapariţia în limba română, la aproape 60 de ani de la prima tipărire integrală (decembrie 1955, ESPLA) a unei cărţi-cult, aşa cum este „Munca actorului cu sine însuşi“ de Konstantin Stanislavski înseamnă, fără doar şi poate, un eveniment ce merită salutat şi apreciat. Îl datorăm editurii Nemira (Bucureşti, 2013) şi traducătoarei Raluca Rădulescu.

Noua traducere, modernă, vie, simplă, accesibilă, stimulând lectura, apare pe piaţă în condiţii ce, până la un punct, pot fi comparate cu cele în care era publicată, la mijlocul dificililor ani ’50 ai secolului trecut, prima versiune românească a cărţii. Sigur, condiţiile politice în care apare noua traducere sunt cu totul altele. Din fericire, vremea în care se afirma că „lumina vine de la Răsărit“ şi în care se edicta că tot ceea ce venea de la Răsărit e necondiţionat bun, cu valoare de învăţătură biblică, în condiţiile în care comunismul însuşi era o nouă religie seculară, a trecut demult. Tot din fericire, autonomia universitară îngăduie oricărei şcoli superioare de teatru să adopte orice metodă vrea pentru formarea viitorilor actori.

Dar chiar şi aşa, chiar şi în condiţiile abolirii acelui „crede şi nu cerceta“ de factură leninisto- stalinistă, „metoda“ sau „sistemul stanislavskian“, cu exerciţiile sale, cu observaţiile ei asupra condiţiei fizice şi mentale a actorului, cu jalonarea parcursului necesar în vederea ajungerii la „starea“ corespunzătoare rolului, cu acel „dacă“ specific condiţionalului, definitoriu pentru „situaţiile scenice date“, cu rolul acordat comunicării, cu o bună dimensionare a relaţiei actor-spectator, cu o riguroasă definire a ponderii emoţiei şi a trăirii în teatru, cu ceea ce trebuie făcut pentru a se atinge „starea scenică interioară“, cu importanţa arătată „adevărului“, un concept mai apropiat verosimilului aristotelician decât realismului totalitar sau dictatorial, sunt la loc de cinste în învăţământul superior artistic din România.

Problema e sau mai riguros spus, problema „era“ că anii scurşi de la apariţia primei traduceri, greutăţile inerente procurării unei cărţi de dată defel recentă, uzura morală a unei versiuni româneşti care, chiar la data apariţiei ei, nu se arătase chiar din cale afară de reuşite, au cam făcut ca „metoda“ să redevină nu tocmai ceva foarte riguros, ci, mai curând, ceva „folcloric“. Ceva despre care lumea vorbea cu dezinvoltură, crezând că îl ştie, fără a-l şti cu adevărat. Un ceva la care se ajungea mai degrabă „prin intermediar“, prin prelucrări sau interpretări, decât prin accesul liber la text şi la rigoarea acestuia.

De aici comparaţia mea cu momentul apariţiei primei ediţii. Un moment bine recapitulat de Marian Popescu în cartea sa „Scenele teatrului românesc 1945-2004. De la cenzură la libertate“ (Editura UNITEXT, Bucureşti, 2004). Reţin din recapitularea menţionată detaliul că, deşi „sistemul“ lui Stanislavski devenise metodă oficială de învăţământ încă din 1956, pentru a deveni sacrosanctă în 1948, anul înfiinţării pe atunci noului IATC, au apărut mai întâi exegeze mai mult sau mai puţin inspirate ale acestuia, exegeze concretizate în cărţi scrise de V.Toporkov („Stanislavki la repetiţie“, 1951), N. Gorceakov („Lecţiile de regie ale lui Stanislavski“, 1953) sau N. Cerkasov („Amintiri din teatru“, 1953), totul culminând cu tipărirea unei scrieri de propagandă pură (N. Abalkin – „Sistemul lui Stanislavski şi teatrul sovietic“, Editura Cartea rusă, Bucureşti, 1955).

Tot în 1955, Direcţia Teatrelor din Ministerul Culturii emitea o recomandare expresă privind implementarea metodei stanislavskiene în învăţământul superior artistic din RPR. Recomandare ce nu venea decât să consfinţească o stare de fapt despre care găsim o preţioasă mărturie datorată regizorului Valeriu Moisescu (cf. „Persistenţa memoriei“, Fundaţia Culturală „Camil Petrescu“ & Revista „Teatrul azi“, Bucureşti, 2007). Valeriu Moisescu, împreună cu alţi colegi azi nume de referinţă în regia românească (David Esrig sau Radu Penciulescu) a riscat excluderea din studenţie sub acuzaţia de „formalism“, una extrem de gravă, mortală de-a dreptul în epocă, din pricina curiozităţii de a cunoaşte şi altceva, în special teoriile lui Meyerhold şi Tairov, pe vremea aceea socotite ca reacţionare.

Faptul că metoda stanislavskiană a fost catalogată ca infailibilă, ceva imposibil de pus la îndoială, de contrazis, de evaluat, de îmbogăţit, de cercetat – operaţiune în contradicţie cu însăşi voinţa creatorului ei ‒ dar şi cunoaşterea ei fragmentară, mediată, trunchiată, manipulată au fost denunţate de Camil Petrescu într-un articol din revista „Teatrul“ nr. 2/1957 în termeni deosebit de duri şi curajoşi pentru momentul apariţiei respectivului text: „Sistemul lui Stanislavski n-a fost cunoscut la noi de la început şi în forma cea mai indicată, ci a fost dintâi apanajul unor pretinşi bine-informaţi şi atotştiutori, care s-au oferit să facă, pretindeau ei, operă de pionieri mai mult după ureche şi după crâmpeie de articole, traduse şi cunoscute la întâmplare.“ Modul calificat de Camil Petrescu drept „lăutăresc“ în care a fost receptat la noi scrisul lui Konstantin Sergheevici Stanislavski a făcut ca ceea ce era considerat drept „una din cele mai rodnice şcoli din istoria teatrului“ să îşi piardă din interes. În continuarea articolului său, Camil Petrescu va elogia „metoda“, o va pune în relaţie cu ceea ce el însuşi a încercat atunci când a creat, în 1939, o şcoală de regie experimentală, îndemnând la cunoaşterea şi studierea ei asiduă (cf. Camil Petrescu – „Comentarii şi delimitări în teatru“, ediţie de Florica Ichim, Editura Eminescu, Bucureşti, 1983).

Noua traducere apărută la Nemira beneficiază de o excelentă prefaţă datorată regizorului Yuryi Kordonskyi. E meritul prefaţatorului de a mai fi subliniat încă o dată caracterul „deschis“, democratic al „învăţăturii“ stanislavskiene şi de a mai fi atras o dată atenţia asupra primejdiei ca cele scrise de marele regizor să fie perceput drept dogmă ori infailibilă reţetă a succesului. E vorba însă despre un democratism cu totul opus egalitarismului de sorginte leninistă, uniformizării comuniste, un egalitarism a cărui supralicitare a avut drept consecinţă extinderea ideii că „sistemul poate face un actor bun din oricine“. Yuryi Kordonskyi atrage cu folos atenţia asupra pericolului instrumentalizării radicale şi intolerante a „sistemului“, o operaţie care, la urma urmei, se situează în antiteză cu ceea ce Konstantin Sergheevici însuşi credea despre cartea şi „învăţătura“ cuprinsă în ea. Şi anume că, esenţa metodei se rezumă la fraza „să ne apropiem de teorie şi de legile ei creatoare (s.m. M.M.) prin practică, prin exemple concrete şi senzaţii proprii.“

Or, ce înseamnă asta? Înseamnă că „Munca actorului cu sine însuşi“ este o carte despre pregătire. Şi chiar dacă, aşa cum scrie prefaţatorul, „poate că formula ei, ca un caiet de însemnări al unui învăţăcel, pare demodată“, pregătirea sau „prepararea“, cum îi spune Andrei Şerban, (cf. „Cartea Atelierelor“, Nemira, 2013 sau „Mereu spre un nou început“, Tracus Arte, 2013) nu este.

În prefaţă, Yuryi Kordonskyi foloseşte, spre a defini „învăţătura“ lui Stanislavski, conceptul de metodă. În argumentul său, traducătoarea Raluca Rădulescu arată de ce a preferat termenul „sistem“. În cartea mai sus-menţionată, Marian Popescu proceda la o distincţie interesantă: „Sistemul este termenul care desemnează principalele elemente ale modului de lucru elaborat de Stanislavski, iar «Metoda» reprezintă «metodele» de aplicare ale ideilor lui Stanislavski de către continuatori şi discipoli, termenul devenind de notorietate în Statele Unite mai întâi.“

Dar, la urma urmei, „Munca actorului cu sine însuşi“ la fel ca traducerea însăşi a cărţii înseamnă, cum bine sesizează Raluca Rădulescu, „o platformă de dezbatere, o provocare pentru noi interpretări şi pentru redescoperirea «sistemului»“. Or, dezbaterea presupune, în modul cel mai stringent cu putinţă, dialogul asupra unor chestiuni de fineţe. El, dialogul, este de aşteptat şi tot el, dialogul, ar recompensa munca demnă de toată lauda a traducătoarei.


Konstantin Sergheevici Stanislavski- MUNCA ACTORULUI CU SINE ÎNSUŞI, vol. 1. Munca actorului cu sine însuşi în procesul de trăire. Jurnalul unui elev; Traducere din limba rusă Raluca Rădulescu; Prefaţă Yuri Kordonski; Editura Nemira, Bucureşti, 2013.
 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite