O mare regină în vreme de război

S-a întâmplat să parcurg toate ciclurile de învăţământ sub comunism. Nu voi spune că şcoala de atunci era în totalitate proastă, nefrecventabilă, dar nici nu voi nega că era contaminată de ideologie, indiferent de nivel. De la clasele primare până la învăţământul superior.

Cele mai afectate erau- cum altfel?- aşa-numitele “ştiinţe sociale” pentru predarea cărora fiecare profesor era obligat să aibă nu doar studiile aferente, ci şi avizul organului de partid. Printre ele, Istoria, Istoria României îndeosebi.

 Aşa se face şi că manualele în uz erau extrem de generoase în a vorbi despre faptele glorioase ale feluriţilor domni pământeni, mai cu seamă despre aceia care erau pe placul lui Nicolae Ceauşescu. Domni cu ale căror fapte începuse să se identifice şi pe care, prin siluirea documentelor şi a realităţii, dar şi prin interpretările abuzive ale acestora, el, Ceauşescu, şi culturnicii mereu dispuşi să îl servească îi transformaseră pe Mircea cel Bătrân devenit cel Mare, pe Ştefan, pe Viteazul ori pe Alexandru Ioan Cuza în garanţi ai faptelor Geniului Carpaţilor. Care era, fireşte, urmaşul lor firesc de vreme ce în 1974 a devenit primul preşedinte înzestrat cu un sceptru domnesc. Ca să nu mai vorbesc despre o pictură celebră în epocă în care Nicolae Ceauşescu cinstea un pocal de vin cu Ştefan cel Mare. Cărţile de şcoală nu îi uitau nici pe domnii nepământeni, pe fanarioţi, întruchipare a tot ceea ce putea fi mai rău.

În schimb, elevului din comunism nu i se spunea aproape nici un cuvânt despre dinastia de Hohenzollern. Despre Carol I, unul dintre principalii ctitori ai României moderne, despre Ferdinand Întregitorul, despre controversatul lui succesor, Carol al II lea, sau despre tânărul, eroicul dar şi hărăzitul unui destin tragic rege Mihai I. Cu toţii au fost evacuaţi din ordinul partidului nu doar din cărţi, din manuale, ci şi din memoria colectivă, ba chiar şi din istorie. Surse de informare alternative nu se prea găseau, acestea ca şi alte scrieri neconvenabile fiind gonite din biblioteci ori ferecate în colecţiile speciale, greu accesibile omului de rând.

Îndată după ce a preluat conducerea Departamentului românesc al Europei Libere, Vlad Georgescu, de profesie istoric, descendent al unei vechi familii boiereşti româneşti, fiu de general şi remarcabil cărturar, a decis să lărgească plaja emisiunilor culturale difuzate pe unde scurte. Aşa se face că programelor deja cunoscute, devenite mărci de identificare ale postului, precum Teze şi antiteze la Paris sau Povestea vorbei, li s-au adăugat alte câteva.

Printre ele o emisiune ce se chema Cartea pe unde, în cuprinsul căreia erau serializate cărţi de ultimă oră apărute în Occident, cărţi altminteri interzise românilor din ţară. Prima titulară a noului program a fost Ioana Angelescu, nepoată a ministrului liberal Angelescu, ce-şi alesese drept nume de radio Raluca Bogdan, iar printre cărţile difuzate în serial s-a numărat şi una scrisă scrisă de Hannah Pakula. Cartea se intitula Ultima romantică, avea şi un subtitlu care suna în felul următor: O biografie a Reginei Maria a României şi a apărut în 1985 la New York.

Îmi amintesc şi azi încântarea, dar şi mirarea cu care am ascultat preţ de câteva săptămâni fragmente din ea. Încântare fiindcă aveam ocazia să descopăr o copleşitoare personalitate ce a marcat prin fapta sa de excepţie istoria României. O faptă ce era mult mai diversă, mai complexă, mai subtilă, mai ancorată în politic, dar şi marcată de intrigile, de jocurile politice şi politicianiste ale vremii decât ne lăsa să înţelegem sintagma ce făcea din fosta suverană doar Mama Răniţilor. Mirare deoarece nu puteam să nu constat că Regina părea a fi întotdeauna cu un pas înaintea Regelui Ferdinand, mai implicată, poate chiar mai preocupată de destinul ţării decât însuşi Suveranul. Mai fermă, mai promptă în hotărâri, mai pregătită să ia decizii. Iar când rânduielile ţării, obiceiurile pământului sau intrigile politice despre care vorbeam mai sus nu îi îngăduiau să o facă direct, Regina Maria încerca să găsească alte căi de acţiune, recurgând la interpuşi binevoitori.

Am fost încercat de sentimente asemănătoare când am avut ocazia să citesc de-a binelea cartea Hannei Pakula, apărută în 2003, în traducere românească la editura bucureşteană Lider.

Am încheiat zilele trecute lectura primului volum din Jurnalul de război al Reginei Maria. Volum ce acoperă anii 1916-1917, cei mai dificili, mai dramatici, mai exasperanţi de după abandonarea neutralităţii şi intrarea României în război de partea Antantei. Volum completat de un semnificativ prolog intitulat Amintiri şi mărturisiri. Primii paşi ai unei prinţese (1910-1916). Carte tradusă din engleză de Anca Bărbulescu şi de apariţia căreia s-a îngrijit profesorul Lucian Boia, cel ce a şi scris o inspirată prefaţă.

Prologul se arată a fi mai mult decât necesar căci în cuprinsul acestuia găsim evocaţi anii copilăriei şi ai adolescenţei viitoarei Regine, condiţiile în care s-a perfectat mariajul său cu cel desemnat a fi succesorul la tron al regelui Carol, dificultăţile niciodată depăşite de adaptare la felul de a fi al tânărului prinţ. Un prinţ a cărui personalitate, oricum destul de ştearsă, a fost oarecum încătuşată de rigiditatea unchiului. Dar şi o evocare pertinentă a felului de a fi al Regelui Carol, al Reginei Elisabeta, al lui Ferdinand însuşi şi al lui Carol al II lea. Regina Maria se dovedeşte stăpână pe arta portretului, are capacitatea de a surprinde esenţa personajelor ce o înconjoară, de a le dibui caracterul, de a vedea ce se ascunde în spatele aparenţelor. Dincolo de individualităţi Suveranei îi stă în putinţă să surprindă şi să rezume felul de a fi al al ţării aparent exotice, oricum îndepărtată şi romantică, în care i-a fost dat să trăiască unei tinere din momentul în care de abia împlinise 17 ani. Ca şi caracterul, psihologia, devotamentul  poporului de care s-a ataşat, pe care l-a iubit şi ocrotit şi care i-a răspuns dragostei arătate, numind-o Mama Regină.

Dacă Amintirile şi mărturisirile, texte relativ ample, bine articulate, au fost puse pe hârtie cu o periodicitate capricioasă, între notaţii intervenind lungi pauze recunoscute şi reproşate în consecinţă, Jurnalul propriu-zis, inaugurat în 1914 şi ţinut cu regularitate din data de 14/27 august 1916, prima zi de război, e impresionant prin rigoare, prin atitudine, prin capacitatea de a surprinde şi a rezuma faptele, de a le desluşi semnificaţiile. Jurnalul e relevant pentru firea, dinamismul şi patriotismul Reginei, pentru implicarea ei nu doar în activităţi îndeobşte socotite a fi feminine, în îngrijirea răniţilor sau organizarea spitalelor, pentru curajul, dar şi delicateţea ei, pentru sensibilitatea puse adesea la grea încercare de momente tragice, precum moartea fiului ei, Mircea. Jurnalul e relevant, de asemenea, pentru înzestrările literare ale autoarei. Înzestrări care nu sunt excepţionale, dar nici de nebăgat în seamă nu sunt.

Citindu-l, am dobândit convingerea că Hannah Pakula nu a exagerat cu nimic în cartea biografică dedicată Reginei, dar şi că aceasta nu a fost numai “ultima romantică ”, ci şi o fire de luptător înzestrat cu un spirit de sacrificiu admirabil. Că Reginei îi era specific romantismul avântat, dar şi lucid. Că acesta nu s-a confundat cu exaltarea. Avem de-a face cu un exemplu de consecvenţă, de credinţă, de voinţă, de dăruire.

Maria, Regina României- JURNAL DE RĂZBOI 1916-1917;

Traducerea: Anca Bărbulescu;

Ediţie îngrijită de Lucian Boia;

Editura Humanitas, Bucureşti, 2014