O inimă cu două tricoloruri. Interviu cu Marina Anca, scriitoare franco-română
0
Când locuieşti în două ţări, iei cu tine câte ceva din fiecare, iar drumul devine un alt treilea spaţiu locativ. În timp, una dintre identităţi o ascunde pe cealaltă. Fie începi să uiţi de unde ai venit, fie să vezi locul în care ai ajuns prin ochii, acum obosiţi dar nostalgici, cu care ai plecat. Nu există un dozaj precis sau corect între cele două.
Marina Anca, scriitoare şi fotografă, a trăit şi a studiat mai mult în Franţa decât în România. Dar în scrisul sau vorbeşte despre ţara din care a plecat cu vocea celui care nu a uitat nimic. Cu acelaşi drag vorbeşte despre ţara care a adoptat-o. Vă invit să descoperim cum a reuşit să îşi păstreze echilibrul între cele două lumi.
Când ai venit în Franţa erai adolescentă. Era înainte de Revoluţie. O lume greu de imaginat astăzi. Spune-ne mai multe despre acest drum care părea, atunci, fără întors.
Marina Anca: Drumul părea fără întors pentru adulţi, nu pentru mine! Situaţia politică din România la vremea aceea era simplă: nu aveau voie să facă decât ceea ce li se spunea. Securitatea avea urechi pe peste tot, iar consecinţele unor „greşeli”, fie şi o glumă, puteau impacta nu numai glumeţul şi familia lui ci şi familiile celor din jur. Eu eram mică, doar 13 ani şi credeam că pot fenta acest sistem fiind „cu actele depuse”. Este o expresie pe care tinerii de azi probabil nici nu o cunosc. Pe scurt, tata era refugiat politic în Franţa iar mama făcuse o cerere pentru reîntregirea familiei, la Paris, evident. Povestesc în prima mea carte, „Când omida devine fluture sau dictatura română văzută de o adolescentă liberă”, cum s-a întâmplat. Surpriza, sau mai degrabă şocul, a avut loc odată ajunsă în Franţa. Am început să realizez gravitatea situaţiei în drum spre Paris iar tata mi-a spus, din prima zi, că nu aveam voie să mă întorc, chiar dacă trăiam într-o ţară liberă. Asta mi-a fost greu de aceptat. Ce ştiam eu, la 14 ani? În nici un caz ceea ce însemna exact a fi refugiat politic. Acum nici zidul din Berlin nu mai există dar puneţi-vă în locul meu. Cunoscusem viaţa dincoace de el şi iată că tot de zidul acela mă loveam, fiind pe partea Vestică. A trăi în lumea liberă nu-mi permitea să mă întorc acasă, să-mi văd prietenii. Am suferit mult de asta. Şi ei mi-au dus dorul. Doamne câte scrisori ne scriam, chiar ştiind că erau citite de Securitate. Din fericire, astăzi ne vizităm şi comunicăm prin diversele mijloace pe care le avem la dispoziţie. Dar la vremea când am plecat, în 1983, nimeni nu îşi putea imagina că regimul o să se schimbe peste doar şase ani. Deci totul este posibil în viaţă!
Ai urmat toate studiile superioare în Franţa şi ai trăit mai mult aici. Cum de ţi-ai păstrat atât de bine memoria României?
M.A: Nu ştiu. Cred că dorul ar fi răspunsul cel mai adecvat. Am păstrat şi gustul apei în memorie, şi tot imi este poftă de prăjitura mea preferată Excelent, cu gustul din copilărie. Chiar dacă a fost pentru binele meu, eu am fost smulsă din cadrul meu natural şi chircită printre străini. Aceştia au devenit familia mea în timp. Când am ajuns la Paris din România, am stat doar câteva săptămîni, după care am plecat iar „definitiv” în Africa! De abia acolo am cunoscut copii de vârsta mea. Şi m-am adaptat treptat. Povestesc intronizarea mea în societatea franceză în a doua carte „Fluturele in Safari între Franţa şi Nigeria - Călătorii între alb şi negru”. Titlul este o alegorie pentru bune şi rele, bogăţie şi sărăcie. Fiind în Nigeria, o ţară anglofonă, mi-a fost mai uşor să mă adaptez decât francezilor. Eu am avut-o profesoară de engleză pe Irina Bora Iordăchescu, chiar din clasa I, ceea ce a fost o excepţie şi în Creangă, unde am făcut I-IX. A fost o profesoară excelentă şi sunt în continuare prietenă cu fetele dânsei. Engleza mi-a ajutat şi la şcoală în Franţa, unde mi-a ridicat media, şi în continuare la serviciu. Vorbeam şi scriam cu plăcere şi mai ales uşurinţă. În rest, nu ştiu cum m-am adaptat la viaţa în Franţa. Aş zice natural, fără să fac un efort, în afară de a învăţa limba şi a respecta regulile în societate. Prietenii francezi s-au adaptat la rândul lor la felul meu de a fi, direct, sau pe şleau, cum se zicea pe vremea mea. Formăm o simbioză plăcută, de mulţi ani.
Dar tot îmi este drag să mă plimb pe străzile Bucureştiului, să văd din nou oamenii cu zâmbetul pe buze, ca atunci când eram mică. Când am plecat, lumea nu mai râdea deloc.
Luau pâinea pe cartelă, dacă se dădea. Şi Doamne, cât am stat la coadă! Rar accept să fac coadă de atunci încolo. Prefer să mă lipsesc.
De ce ai început să scrii? Ai studiat comerţ internaţional şi drept, ai lucrat în modă şi în publicitate, nu este un traseu obişnuit.
M.A: Povestesc exact cum s-a întâmplat în volumul trei al trilogiei mele, care e numeşte „Amprenta Fluturelui”. Această mărturie are şi ea un sub-titlu, pe care o să îl aflaţi la Gaudeamus, când o să fac prezentarea versiunii române. În fine, în limba franceză cartea o să fie apară pe 1 septembrie, aşa că misterul o să fie spulberat curând. Ca să vă răspund totuşi, am ales calea comerţului internaţional pentru că vorbeam patru limbi străine (limba spaniolă am învăţat-o la liceu, în Franţa) şi că la vremea aceea, în 1989, construcţia Europei era în toi. Fiind la şcoala de comerţ am descoperit dreptul şi am absolvit şi această facultate. Pe unde am fost, de-a lungul anilor, m-au întrebat diverşi de unde vin, sau de unde provine accentul meu, cum de vorbesc aşa bine engleza şi/sau franceza, şi când povesteam mai mult, invariabil sau aproape, mi se spunea că trebuie să scriu o carte despre viaţa mea „extra-ordinară”. Mi-au trebuit mulţi ani să accept că am avut, într-adevăr, o viaţă ieşită din comun, pentru că nu a fost alegerea mea. După ce am scris prima carte şi mi s-a cerut urmarea, am ales, recunosc, să continui pe această cale.
Fiecare din cărţile tale spune o poveste din viaţa ta. O călătorie, o descoperire, la care cititorul este invitat. Le-ai scris în franceză şi le-ai tradus în romană. Unde putem ajunge dacă le citim?
M.R: Ha! Ştiu eu? Depinde cum le citiţi. Ca o poveste cu tâlc sau ca o distracţie. Eu sper să reţină toţi optimismul meu că totul este posibil. Mai multe mame, şi taţi, de fapt, mi-au mulţumit văzând copii lor citind cărţile mele cu chef, pentru că am început să fiu studiată la şcoală, la istorie în clasa a IX-a. La asta chiar că nu mă aşteptam! În acel an şcolar elevii francezi au în programă Germania fascistă şi Rusia comunistă. Pentru profesorii de istorie exemplul meu este fantastic, din spusele lor, ca să înveţe elevii despre dictatură. Am început să mă duc să fac conferinţe în diverse licee. Cine ştie, poate o să fie studiată trilogia mea şi în România. Ce fantastic ar fi să merg la mine la Creangă pentru o conferinţă. Doar am spus, nu-i aşa, că în viaţă totul este posibil...
Lucrezi acum la un proiect inedit, o carte pentru care nu sunt suficiente limbile română şi franceză. Despre ce anume este vorba?
M.A: Proiectul este practic concretizat! O să public acum, în august, tot cu editura Eikon, o carte pentru copii. Vreau să le dau gustul să înveţe mai multe limbi. Sper să le placă şi să îşi dorească să citească şi alte cărţi, pe acest gen nou. Următoarea temă este pe rol. Titlul la prima carte este ales, dar nu-l pot spune, să nu stric surpriza din ziua publicării.
Sunt percepute diferit cărţile tale de către francezi şi români?
M.A: Fără doar şi poate, la cei din generaţia mea sau mai în vârstă. În Franţa există o curiozitate despre istoria României pe care românii nu o pot avea pentru că au trăit-o. Eu fac parte din prima generaţie „decreţel”. Suntem foarte mulţi ! Poate copii celor născuţi „decreţel” o să îşi dorească şi să ştie despre trecutul părinţilor, cum şi-au dorit copiii mei.
Scrisul te-a dus către fotografie sau fotografia s-a adăugat pasiunii literare? Sunt legate cele două pentru tine?
M.A: Probabil că le aveam în suflet de mult pe amândouă dar nu am avut timp să mă gândesc la asta pentru că aveam treabă. Servici, casă, copii... Am cumpărat primul aparat de fotografiat pentru că voiam să fac poze cu prima mea fetiţă, Audrey. Desigur am continuat şi cu a doua, Cassandra, născută trei ani mai târziu. Primele poze cu peisaje le-am făcut când am venit în Romania, la prima ediţie a primei cărţi, în 2014. De dragul României. O să expun câteva în cadrul săptămânii culturale organizate de editorul meu francez L’Harmattan şi Institutul Francez, pentru sezonul Franţa-Romania. O să aveţi ocazia să vedeţi mai curând altele, chiar în cartea pentru copii. Să nu vă aşteptaţi la poze cu Paris, este o surpriză, v-am spus.
Ai folosit într-un interviu un termen foarte frumos, vorbind despre tine, acela de „bipatriot”. Ce înseamnă, mai exact?
M.A: Întrebarea pusă în direct la televizor, „ce prefer, Franţa sau România”, m-a luat prin surprindere şi nu mi-a părut cinstit să spun o ţară sau alta pentru că le prefer pe amândouă, amândouă sunt ţările mele.
Precum îmi iubesc fetele, la fel de mult iubesc şi ţările mele.
De ce crezi că a stârnit atâta supărare caricatura cu Simona Halep dintr-un colţ de Charlie? Avem un complex faţă de francezi?
M.A: Nu cred că este cazul, mai ales că Andy Warhol zicea că orice publicitate este bună. Sincer, nu am ce să comentez decât că acest desen a fost făcut în stilul exacerbat al lui Charlie Hebdo, în temă cu actualitatea. Revista zgândăre ca să atragă. Cine este atras astfel, cumpără. Eu nu.
O întrebare de Centenar. Dincolo de sărbătorile în care ne amintim de Franţa, mai suntem francofoni? Cât că mai înseamnă cultură franceză pentru România?
M.A: Sunt plecată de prea mult timp să pot răspunde la o astfel de întrebare. O să aflu cum stă situaţia cu ocazia sezonului cultural între Franţa şi România care începe, dacă nu mă înşel, pe 1 decembrie 2018, de ziua naţională a României şi se termină pe 14 iulie 2019, de ziua naţională a Franţei. Sper să fie frumos şi lumea să fie interesată de ce se întâmplă în fiecare din cele două ţări. Eu mă simt onorată că povestea mea a fost aleasă, printre alte texte, pentru a participa la săptămâna Română a editorului meu francez, L’Harmattan. Nu îmi închipuiam aşa ceva când am terminat de scris ultimul volum al trilogiei. „Amprenta Fluturelui”. Acesta va fi dezvăluit în versiunea originală, cea franceză, la Salonul Literar din Fuveau pe 1 septembrie 2018, unde sunt invitată de asociaţia „Les écrivains en Provence”. Desigur, şi Institutul Cultural Român de la Paris va face o prezentare, pe 13 septembrie. Dar repet, neştiind de asta, am împletit de dragul ţărilor mele, cât am ştiut şi putut de frumos, istoria lor şi având în gând că România va conduce Uniunea Europeană tocmai când va fi şi acest sezon, am legat în ultimele pagini ale cărţii aceste evenimente socio-culturale. Pentru mine este ca o perfectă fuziune, căci ambele ţări alcătuiesc cultura mea şi cine sunt eu azi: Marina Anca.
Cărţile scriitoarei Marina Anca sunt disponibile pe site-ul Editurii Eikon, în librăriile din reţeaua Libris, la librăria Eminescu din Bucureşti şamd:
Când omida devine fluture sau dictatura română văzută de o adolescentă liberă
Fluturele în Safari între Franţa şi Nigeria - Călătorii între alb şi negru
Amprenta Fluturelui este în curs de aparitie, la aceiaşi editura.
Despre Marina Anca puteţi afla mai multe vizitând pagina sa de scriitor.
Se încarcă comentariile...
