VIDEO Mihai Eminescu avea „o voce blândă de tenor“. Portretul poetului, la 164 de ani de la naştere

Adevărul Live: Cum a fost, de fapt, Eminescu

La împlinirea a 164 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu pe 15 ianuarie, în antologia „Mărturii despre Eminescu“ poetul este portretizat, cu bune şi cu rele, punându-se accentul pe omul Eminescu.

Îl ştim drept „Luceafărul poeziei româneşti“, un artist de neegalat, o prezenţă nobilă în spirit şi în purtare.

Însă câţi dintre noi îl cunoaştem pe Eminescu cel real, istovit de boală şi de sărăcie, cu hainele roase de timp? Cel care, în ciuda greutăţilor, păstra aceeaşi mărinimie în suflet, caracterizându-se prin generozitate şi dăruire de sine? Cine îi cunoştea vocea blândă de tenor şi accentul puternic moldovenesc, cine îl ştia drept un umorist desăvârşit, însă prins de patima tutunului şi a alcoolului?

Cu Ion Creangă, la crâşmă

Ioan Slavici, prietenul de-o viaţă al lui Eminescu, pe care poetul îl alinta, în particular, „Ioanci“, a realizat un portret amplu al poetului în antologia „Mărturii despre Eminescu“. De asemenea, scrisorile pe care le schimbau Ion Creangă şi Eminescu sunt dovada unei prietenii strânse între cei doi. „Nimenea nu mai văzu pe Eminescu fără Creangă şi pe Creangă fără Eminescu; amândoi veneau la Junimea, amândoi ieşeau de la Junimea. Plecau amândoi şi se afundau pe la vreun crâşmar de prin Tătăraşi, Păcurari sau Nicolina. Acolo nu se puneau pe băut; (...) ei se puneau să trăiască o viaţă care le plăcea lor, viaţă simplă şi primitivă. Era o plăcere pentru ei să se aşeze într-o odaie din fundul unei crâşme, pe lăviţi de lemn, cu braţele rezemate pe o masă murdară, serviţi de un băieţel naiv“, nota George Panu despre cei doi autori.

Ioan Slavici aminteşte despre relaţia pe care Eminescu o avea cu dramaturgul Ion Luca Caragiale. „El n-ar fi putut să fie ceea ce a fost dacă n-ar fi trăit o parte din viaţa sa împreună cu Eminescu, care pentru dânsul era o nesecată comoară de ştiinţă şi de îndemnuri binecuvântate. Ca să-şi facă parte din comoara aceasta, el îl zgândărea pe Eminescu, puindu-se în pizmă cu el“, nota Ioan Slavici.

Autorul Ion Păun-Pincio i-a făcut un portret lui Eminescu în 1886, pe când poetul se întorsese pentru o scurtă perioadă la Botoşani.

„Era voinic şi vioi. Fără barbă, fără mustăţi, părea foarte tânăr şi parcă nu-mi venea a crede că acesta e omul, că acesta e poetul care a suferit atâta. Răspunea zâmbind şi fuma cu multă poftă un capăt de ţigară. Purta îmbrăcăminte de om nevoiaş. Straie groase de şiac – deşi era cald –, în cap o pălărie înaltă, neagră şi veche. Câteodată se plimba pe stradă, întovărăşit de biata lui soră, care-l iubea atât de mult. Dânsa era bolnavă de picioare şi mergea foarte anevoie, sprijinindu-se de el“, a rememorat scriitorul Păun-Pincio.

Amintindu-ne de Eminescu

 

În antologia „Mărturii despre Eminescu“, apărută la Editura Humanitas şi lansată la Târgul Gaudeamus 2013, Cătălin Cioabă a adunat laolaltă numeroase memorii ale contemporanilor lui Mihai Eminescu şi ale altor artişti ai vremii, memorii care creionează un portret umanizat al marelui poet român.

În această carte apar texte scrise, printre alţii, de Ioan Slavici şi Ion Creangă, bunii prieteni ai lui Eminescu, I.L . Caragiale, Titu Maiorescu, Alexandru Vlahuţă, Nicolae Iorga, Carmen Sylva, precum şi de fratele poetului, Matei Eminescu.

„Amintirile contemporanilor ne înfăţişează, pe destule pagini, acest cumplit balans, din ultimii ani ai vieţii (lui Mihai Eminescu, n.r.), între perioadele de dispariţie a oricărui discernământ omenesc şi revenirea temporară la el, când tot ceea ce conştiinţa mai putea face era să se umple cu nespuse păreri de rău şi cu spaimă de sine. Iar acesta rămâne un lucru care scapă până la urmă înţelegerii: dincolo de dorinţa de a şti cât mai multe despre Eminescu, cititorul va trebui să se oprească aici şi să nu încerce, prin ipoteze şi teze de tot felul, să creadă că a ajuns la un înţeles definitiv“, a explicat Cătălin Cioabă, coordonatorul ediţiei. 

Portret realizat de Ioan Slavici

Eminescu era om de o vigoare trupească extraordinară, fiu adevărat al tatălui său, care era munte de om, şi ca fire, grădină de frumuseţe, şi ar fi putut să ajungă cu puteri întregi la adânci bătrâneţe dac-ar fi avut oarecare purtare de grijă pentru sine însuşi şi-ar fi fost încă [de] copil îndrumat a-şi stăpâni pornirile spre exces.

El era însă lipsit cu desăvârşire de ceea ce în viaţa de toate zilele se numeşte egoism, nu trăia prin sine şi pentru sine, ci pentru lumea în care-şi petrecea viaţa şi pentru ea. Trebuinţele, suferinţele şi durerile, întocmai ca şi mulţumirile lui individuale, erau pentru dânsul lucruri nebăgate-n seamă. Ceea ce-l atingea pe el erau trebuinţele, suferinţele, durerile şi totdeauna rarele bucurii ale altora. De aceea, zicea el, că sunt multe dureri şi puţine plăceri – nu pentru el, ci pentru lumea oglindită-n sufletul lui.

Nu l-au înţeles şi nu sunt în stare să-i pătrundă firea cei ce iau scrierile lui drept manifestare a fiinţei lui individuale.

El niciodată nu s-a plâns de neajunsurile propriei sale vieţi şi niciodată nu a dat pe faţă bucuria izvorâtă din propriile sale mulţumiri. Flămând, zdrenţuit, lipsit de adăpost şi răbdând în ger, el era acelaşi om senin şi veşnic voios, pe care-l ating numai mizeriile mai mici ale altora. Întreaga lui purtare de grijă era deci numai pentru alţii, care, după părerea lui, nu puteau să găsească în sine înşişi mângâierea pe care o găsea el pierzându-se în privirea lumii ce-l înconjura. „Nenorocirea cea mare a vieţii e – zicea el – să fii mărginit să nu vezi cu ochii tăi, să ştii puţine, să înţelegi rău, să judeci strâmb, să umbli orbecăind prin o lume pentru tine pustie şi să fii nevoit a căuta afară din tine compensaţiuni pentru munca grea a vieţuirii.“

 

Lui nu-i trebuiau nici bogăţii, nici poziţiune, nici trecere-n societate, căci se simţea fericit şi fără de ele, şi din acest simţământ de fericire individuală pornea mila lui către cei mulţi şi nemărginitul lui dispreţ faţă de cei ce-şi petrec viaţa-n flecării ori sporesc durerile omeneşti. În întreaga lui scrisă nu este o singură notă de ură, şi noi, care-l ştim în toate amănuntele vieţii lui, am rămas adeseori uimiţi de firea lui îngăduitoare faţă cu cei ce se făceau vrednici de a fi urâţi. Dispreţul lui se dedea însă pe faţă fără de nici o teamă şi adeseori şi fără de milă şi mai ales aceasta făcea pe mulţi să se ferească de dânsul.

Dacă n-a fost egoist în înţelesul comun al cuvântului, încă mai puţin a fost vanitos ori stăpânit de ambiţiune: pornirea lui covârşitoare era amorul propriu şi nimic nu era în el mai presus de simţământul de dignitate.

„Ceea ce li se poate ierta altora – zicea el adeseori – nu pot să-mi permit eu.“

Eminescu nu era însă în stare să mintă, să treacă cu vederea reaua credinţă a altora, să tacă şi, atunci când era dator, să vorbească, să măgulească ori chiar să linguşească pe cineva, şi-n gândul lui cea mai învederată dovadă de iubire şi de stimă era să-i spui omului şi-n bine, şi-n rău adevărul verde-n faţă. El era în stare să se umilească, să stăruie, să cerşească pentru vreun nevoiaş: pentru sine însuşi cu nici un preţ. Vorba lui era vorbă şi angajamentul luat de dânsul era sfânt. Niciodată el nu lua asupra sa sarcini pentru care nu se socotea îndeajuns pregătit ori pe care nu era gata să le poarte cu toată inima.

Orişicât de pornit ar fi fost şi orişicât de des s-ar fi pierdut în gânduri, el nu uita niciodată să-şi facă datoria, era totdeauna la locul lui şi alerga după creditorii săi, dar contra propriei sale convingeri nu lucra cu nici un preţ.

În mijlocul societăţii în care i-a fost dat să-şi petreacă viaţa, un asemenea om nu putea să facă carieră, nici să-şi creeze poziţiune.

„Când oamenii au trebuinţă de tine – zicea el adeseori –, aleargă să te caute, sunt însă foarte mulţumiţi când pot iar să scape de privirea ta pătrunzătoare şi de gura ta cea rea.“

[...]

„Nu merită să fie trăită viaţa pe care pot s-o am eu!“ – era cel mai covârşitor dintre gândurile lui şi aceasta se dă pe faţă când într-un fel, când într-altul şi-n scrierile lui.

Fragment din Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieţi spusă de contemporani, de Cătălin Cioabă (editor),Editura Humanitas, 2013

 

Cătălin Cioabă, despre Eminescu bolnav

Iar acesta este, într-adevăr, cel mai puternic contrast pe care ni-l pun sub ochi textele de faţă: contrastul dintre enormul său discernământ – cumpănita aşezare a cugetului, care îl făcea să „simtă“ ca nimeni altul perfecţiunea – şi, mai târziu, în anii bolii, pierderea acestui dat definitoriu al firii sale, care l-a părăsit atât de total, de parcă i-ar fi fost luat pur şi simplu de către cineva înapoi. Amintirile contemporanilor ne înfăţişează, pe destule pagini, acest cumplit balans, din ultimii ani ai vieţii, între perioadele de dispariţie a oricărui discernământ omenesc şi revenirea temporară la el, când tot ceea ce conştiinţa mai putea face era să se umple cu nespuse păreri de rău şi cu spaimă de sine. Iar acesta rămâne un lucru care scapă până la urmă înţelegerii: dincolo de dorinţa de a şti cât mai multe despre Eminescu, cititorul va trebui să se oprească aici şi să nu încerce, prin ipoteze şi teze de tot felul, să creadă că a ajuns la un înţeles definitiv.  Cel care se încumetă să găsească explicaţii şi motivaţii în acest teritoriu, intangibil în fond, a şi greşit deja, din clipa în care a rostit primul cuvânt.

Însă paginile de faţă ne revelează totuşi ceva important: boala lui Eminescu, prefigurată întru câtva de „nesaţiul“ său – care a fost, în fond, un nesaţiu al dăruirii de sine –, a avut de învins, înainte de a-l distruge, două mari obstacole. Mai întâi, trupul său robust. Era dăruit cu o asemenea rezistenţă fizică, încât Slavici nu conteneşte să se mire şi să admire forţa sa vitală în tinereţe: „Văzând cum îşi petrece el viaţa, îmi aduceam mereu aminte de Schopenhauer, care zice că pentru o lucrare intelectuală mai însemnată nu e de ajuns o bună desfăşurare a sistemului nervos, ci e nevoie şi de viguroase organe de nutriţiune, mai ales de un bun stomac şi de plămâni buni. Eminescu le avea pe toate din belşug. Petrecându-şi viaţa ca dânsul, cei mai mulţi oameni s-ar fi prăpădit în timp scurt. Pe el nu-mi aduc aminte să-l fi văzut vreodată bolnav, nici posomorât.“ O altă forţă, la fel de puternică, care a stat în calea asaltului final al bolii a fost iubirea discretă şi sprijinul permanent din partea prietenilor şi apropiaţilor. Şi ea poate stârni în egală măsură admiraţia.

Invoc aceste două lucruri fiindcă ele sunt, în fond, o invitaţie de a citi paginile de faţă aşa cum se cuvine. Fără a ne pripi şi a crede că, odată ce ne e desfăşurată sub ochi o viaţă de om, harta ei de întâmplări, putem vedea şi firele care o leagă de cer. Dacă pentru cei de pe vremuri era întru câtva de înţeles ca, sub impactul morţii, să se lanseze în fel de fel de speculaţii („de ce a înnebunit Eminescu?“), în ziua de azi am obţinut, poate – tocmai fiindcă ştim, mai bine ca ei, ce a însemnat Eminescu –, şi reţinerea necesară. Tocmai acesta e, în definitiv, rostul ultim al reeditării unor astfel de texte şi al recompunerii ansamblului lor, şi nicidecum simpla satisfacere a curiozităţii. Dacă volumul de faţă reuşeşte într-adevăr să pună laolaltă mărturiile contemporanilor aşa cum şi-a dorit Petru Creţia, marele câştig tocmai acesta poate fi: să privim cu decenţă comprehensivă desfăşurarea unui destin.

Cine va avea această pietate a minţii în faţa înţelesurilor trăite va ajunge să vadă şi acele lucruri pe care boala nu a reuşit să le distrugă în Eminescu: exuberanţa sa voioasă (în timpul primului acces de boală a cântat, în sanatoriul din Viena, timp de aproape două luni). Iar apoi, zâmbetul său cel blând, din ce în ce mai plin de durere.

(Din prefaţa volumului Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieţi spusă de contemporani, Cătălin Cioabă (editor),Editura Humanitas, 2013 

citeste totul despre: