Să fie oare vorba despre cine ştie ce dorinţă, de ambiţie secretă de a înfrânge timpul, de speranţa că ceea ce au scris ei prin anii contrazice zicerea celebră a lui Mihail Sebastian din Ultima oră în conformitate cu care o gazetă ţine doar o zi?

Poate dacă Mircea Cărtărescu sau cei care s-au ocupat de pregătirea pentru tipar a volumului Peisaj după isterie (Editura Humanitas, Bucureşti, 2017) ar fi avut bunăvoinţa de a menţiona locul şi data apariţiei unui anume articol reţinut în carte, nu aş fi fost obligat acum să îmi dau cu presupusul şi să încerc rezolvarea unor probleme de enigmistică jurnalistică. Sunt într-o situaţie cu atât mai dificilă cu cât scriu această recenzie miercuri, 3 mai (o public la o lună şi mai bine după). Adică la numai o zi după ce TVR a difuzat un bun interviu realizat de Mihai Constantin cu autorul cărţii, interviu în cursul căruia Mircea Cărtărescu a fost de acord cu intervievatorul că în volum sunt reţinute articole apărute după 1990 (deci şi dintre acelea care nu au fost incluse în anterioara antologie intitulată Baroane!). Dar şi după apariţia în revista 22 a unei recenzii în care Cristian Pătrăşconiu susţine că avem de-a face cu texte scrise în intervalul 2007-2017.

Ca să fiu riguros exact voi spune că un singur articol, primul, pe care nu mă feresc să îl calific a fi unul excepţional (Rezistăm), are precizate locul şi data apariţiei (Frankfurter Allgemeine Zeitung şi Le Monde, 7 februarie 2017).

Însă revenind. Cred că dreptate are Cristian Pătrăşconiu. Cred că analizele făcute în comentariile sale politice de Mircea Cărtărescu, comentarii ce dau consistenţă primelor două secţiuni ale cărţii (Peisaj după isterie şi Un popor de Ciorani), se ocupă de ceea ce s-a întâmplat în România după 2007. După intrarea ţării în Uniunea Europeană, după instaurarea unui oarecare calm.

Numai că, iată, astăzi ştim că a fost vorba despre o linişte înşelătoare pe care am decontat-o după aceea cu supramăsură), după ce, în fine, am crezut că ne va merge şi nouă un pic mai bine şi nu ni se va cere să ne mai sacrificăm o dată pentru salvarea Statului care „a tolerat odată cu creşterea sărăciei generale, o creştere nemaiauzită a bogăţiei speciale” (iar ne-am înşelat ori am fost păcăliţi deliberat şi iar am decontat totul cu vârf şi îndesat fiindcă în România nu există, ca pretutindeni, corupţi, ci un sistem al corupţiei). Cred că dreptate are Cristian Pătrăşconiu fiindcă am dibuit în textele lui Mircea Cărtărescu (nu toate la fel de bune, însă aceasta ţine de însăşi condiţia jurnalismului, de obligaţia de a scrie sub presiunea timpului, a evenimentului) anumite referinţe temporale. Dar şi pentru că tonul, deşi pe mai departe critic, neiertător, de om implicat (a se vedea în acest sens articolul ultim din volum, cu caracter explicativ, text intitulat Final pe ţărmul mării), de om care nu vrea să fie considerat un laş, pe care îl enervează ticăloşia, „pentru că trăiesc aici în România, nu într-o ţară serenă şi normală. Pentru că am valori şi principii care cred că merită apărate. Pentru că vreau ca măcar peste zece ani să trăiesc normal în ţara mea”, este puţin altfel, mai aşezat, mai temperat decât a fost acela care îmi amintesc că a fost în specificul textelor din Baroane!.

Celelalte trei capitole ale cărţii care are un titlu ce aminteşte de acela al unui film celebru din 1970 al lui Wajda sunt puţin altfel. Mi se pare excelentă decizia lui Mircea Cărtărescu, dar şi a editurii de a face loc în sumarul volumului celor cinci Scrisori către Luisa. E vorba despre cinci epistole absolut autentice (aşa ne încredinţează o notă de subsol) pe care Mircea Cărtărescu i le-a adresat în anul 2016 scriitoarei basce Luisa Erxenike, în care el, expeditorul, îi vorbeşte destinatarei despre „ ce înseamnă să fii scriitor român, provenind dintr-o ţară şi o cultură puţin cunoscute, nici atât de aproape de Occident ca să fii asimilat unui autor normal, nici atât de străin încât să beneficiezi de avantajele exotismului. Mircea Cărtărescu îi vorbeşte Luisei Erxenike despre ceea ce el numeşte „complexul dragoste-ură” pe care îl au românii faţă de ţara lor, despre cum „patriotismul de altădată a devenit ură de sine” din cauza supralicitării lui din perioada Ceauşescu. Despre cum au fost creaţi mulţi scriitori tineri aserviţi puterii, despre falsificarea şi rapida deturnare a Revoluţiei din Decembrie, despre vocaţia fericirii şi perversitatea urii care se amestecă în felul nostru de a fi. Dar şi despre obligaţia scriitorului de a fi un intelectual luptător.

Legate de evenimente, dar cu un grad de generalitate mai mare decât textele cuprinse în primele două secţiuni ale cărţii, sunt articolele grupate sub genericele Zeul sufocării şi Lapis Lazuli. Mi-au reţinut atenţia meditaţiile despre relaţiile dintre poeţi, despre prietenie, despre loialitate. Cuvinte, din păcate, parcă ieşite, în zilele noastre, din fondul principal lexical al limbii române.

Mircea Cărtărescu- PEISAJ DUPĂ ISTERIE, Editura Humanitas, Bucureşti, 2017