Istoriile lui Alex. Ştefănescu: Riscul de a fi sechestrat

Un grup de cinci scriitori români de vârste apropiate (având în total 250 de ani!) s-a aflat în 1997 în China. Din grup făcea parte şi  Alex. Ştefănescu, alături de Eugen Uricaru, Ion Mircea, Cornel Ungureanu şi Vasile Dan.

Străbăteam ţara cu un microbuz pe care scria cu litere mari, în chineză, OASPEŢI AI GUVERNULUI CHINEZ, ceea ce făcea ca toţi poliţiştii să ne salute şi să ne dea prioritate la trecerea prin intersecţii. Pentru distanţele mai mari recurgeam la avioane (din reţeaua internă de trafic aerian, foarte bine organizată).

Mi-ar trebui o mie şi una de nopţi sau o mie şi una de ediţii din Adevărul de week-end ca să povestesc toate peripeţiile trăite de noi în necuprinsa şi ininteligibila China. Cornel Ungureanu a şi publicat o carte, A muri în Tibet, inspirată de un episod dramatic şi miraculos în acelaşi timp (undeva, la mare altitudine, într-un sat de lângă Muntele de Jad, şi-a pierdut cunoştinţa  şi a fost readus în simţiri de o tânără şi frumoasă franţuzoaică, absolventă a unei facultăţi de medicină din Paris, care călătorea prin lume tocmai pentru a se face de folos semenilor). Vasile Dan a scris, la rândul lui, o carte plină de farmec, care înregistrează  acea a doua tinereţe trăită de noi timp de două săptămâni. Eugen Uricaru îi uimea pe chinezi cu ceea ce ştia despre trecutul lor. La un moment dat, a fost provocat de o chinezoaică (şi ea scriitoare) la o întrecere  − „Cine bea mai mult saké” − şi a pierdut (el pretinde acum că a câştigat, dar eu cred că din cauza prea marii cantităţi de saké nu-şi mai aduce aminte ce s-a întâmplat). La rândul lui, Ion Mircea, autorul volumului de versuri Copacul cu 10.000 de imagini, a întâlnit în China Copacul cu 10.000 de flori (chiar aşa se numeşte), de existenţa căruia n-auzise niciodată.

Iar eu... Eu am fost la un pas de a rămâne captiv timp de trei ani într-un sat din sudul Chinei, din apropierea fluviului Mekong. Lucrurile s-au petrecut astfel:

Deşi traseul şi opririle noastre fuseseră planificate riguros, am avut la un moment dat spontaneitatea  (specifică temperamentului nostru de latini) să cerem oprirea microbuzului în dreptul curţii unor ţărani în care mai multe femei mărunţeau cu satârele zarzavaturi pe o masă largă, sub cerul liber. Ce se întâmpla acolo? am întrebat. Se făceau pregătiri pentru o nuntă.

Stăpânii casei ne-au primit cu amabilitate (dar fără entuziasm, fiind ocupaţi până peste cap). Parterul casei nu avea pereţi şi servea drept grajd pentru vaci. Se vedeau doar stâlpii de susţinere, ca la locuinţele lacustre. Am suit cu toţii la etajul cu pereţii din bambus împletit. Am fost serviţi cu un fel de prăjituri din orez şi cu o băutură din miez de banane fermentat. Eu m-am ridicat de la masa joasă şi am început să explorez încăperea. Am ajuns la un fel de vatră, deasupra căreia atârna un ceaun (agăţat cu un lanţ de tavan).  Vatra consta într-un strat de argilă întins pe podeaua de bambus şi transformat prin acţiunea focului în şamotă. Focul era de data aceasta stins. Am vrut să trec peste acea vatră şi să-mi continui explorarea, dar ghidul nostru, Gao Xing, a scos un urlet de groază, s-a năpustit asupra mea şi m-a oprit în ultima clipă. Mi-a spus:

− Dacă un străin trece peste vatra casei, jigneşte grav spiritele locului.  Pentru împăcarea lor, vinovatul trebuie sechestrat şi folosit ca slugă timp de trei ani.  Această credinţă este atât de puternică aici, încât nu s-ar mai fi putut face nimic – absolut nimic − pentru eliberarea dv.

M-am speriat rău de tot, retroactiv. Apoi, văzându-mă din nou în microbuz, m-am relaxat. Tot drumul prietenii mei m-au tachinat, imaginându-şi la ce treburi aş fi fost pus timp de trei ani. Unii presupuneau că mi-ar fi revenit sarcina să mărunţesc zarzavaturi, cu satârul. Alţii, mai răutăcioşi – că aş fi fost înjugat la plug. Iar eu mă gândeam, zâmbind enigmatic, că rolul meu ar fi fost să rămân acasă şi să păzesc femeile în timp ce bărbaţii s-ar fi dus la muncă.