Interviu INTERVIU Guzel Iahina, scriitoare rusă: „Ar fi fost mai uşor să-l zugrăvesc pe Stalin numai în negru“

Scriitoarea rusă Guzel Iahina spune că, în cel mai recent roman al său, „Copiii de pe Volga“, a încercat să nu creeze o atmosferă antagonică, o ruptură totală între ideologia comunistă şi soarta omului de rând, căci, până la urmă, realităţile s-au construit din ciocnirea istoriei mari cu cea măruntă.

Guzel Iahina (43 de ani) a devenit cunoscută încă de la debutul literar, romanul „Zuleiha deschide ochii“ bifând toate premiile literare importante din Rusia, pentru ca acum să se afle în curs de traducere în peste 30 de limbi. În interviul pentru „Weekend Adevărul“, tradus din limba rusă de Luana Schidu, scriitoarea vorbeşte cu pasiune despre cea mai recentă carte a sa, romanul „Copiii de pe Volga“, apărut la Editura Humanitas Fiction. Pe fondul istoric al sorţii coloniilor germane de pe Volga, Iahina construieşte în oglindă două portrete semnificative pentru istoria individuală şi istoria mare: „omul mărunt“, cu care ne-a obişnuit literatura rusă, şi „părintele popoarelor“, Stalin.

„Weekend Adevărul“: Putem spune că cel de-al doilea roman al dumneavoastră, „Copiii de pe Volga“, scris după o documentare serioasă, este despre marginalii istoriei?

Guzel Iahina: Sper că romanul poate fi citit şi înţeles la mai multe niveluri. Unii vor fi interesaţi de povestea umană: un bărbat care, aflat deja la o vârstă adultă, îşi întâlneşte prima iubire, iar apoi o pierde şi îşi creşte fiica în singurătate, nutrind pentru ea o imensă dragoste părintească şi încercând într-un mod foarte ciudat s-o apere de cruzimea lumii înconjurătoare. Alţii vor fi interesaţi de stratul istoric: soarta coloniilor germane de pe Volga, influenţa politicilor a două state mari, aflate uneori chiar în conflict – Rusia şi Germania – asupra destinului unei populaţii mici şi paşnice, care s-a trezit captivă în aceste complicate relaţii interstatale. Alţii vor citi romanul în cheie filosofică: un om care încearcă să fugă de vremuri, să se ascundă de procesul istoric. Am încercat să construiesc romanul pe aceste trei „etaje“.

Unde găsim sămânţa acestui roman, cum aţi ajuns să scrieţi despre coloniile germane de pe Volga şi despre viaţa unui om precum profesorul Bach?

Tema germană a existat în viaţa mea din copilărie: bunicul era profesor de germană. De la el am învăţat primele cuvinte şi versuri germane. Mai târziu, am devenit eu însămi profesoară de limba germană, după ce am terminat facultatea de limbi străine a unei universităţi pedagogice. Toată viaţa m-am ocupat de relaţiile cu Germania, am lucrat la proiecte germane. De aceea, a fost o sarcină foarte interesantă să povestesc despre dragii mei germani sovietici, care s-au stabilit cândva în număr atât de mare pe malurile la fel de dragii mele Volgi, iar mai târziu au fost deportaţi în masă din locurile natale. Dar pentru că n-am avut intenţia să creez un „manual de istorie“, am construit şi celelalte „etaje“. Iniţial, cartea a fost gândită ca o carte a deportării  – germanii sovietici, alături de zeci de alte popoare ale Uniunii Sovietice, au fost deportaţi în masă în îndepărtatele regiuni de exil ale ţării: Siberia, Altai, Kazahstan. Dar studiind materialele documentare, m-am îndrăgostit de lumea colorată, originală, vie a Povolgiei germane – şi am vrut să povestesc chiar despre ea, despre cum era înainte de deportare, să scot această lume din uitare, s-o readuc la viaţă. Aşa s-a născut o carte despre perioada sovietică timpurie în Republica Germanilor de pe Volga.  

Din ce surse v-aţi documentat?

Studiind materialele documentare am vrut să am mai multe „priviri“ asupra evenimentelor acelor ani îndepărtaţi. „Privirea de sus“, sau „de la înălţimea zborului de pasăre“, mi-a dat-o perspectiva istoricilor, etnografilor, lingviştilor profesionişti. Cărţi, articole ştiinţifice, teze de doctorat, de unde am spicuit cifre şi fapte, am găsit concluzii ştiinţifice trase fără părtinire. „Privirea dinăuntru“ mi-au dat-o cărţile martorilor – chiar germani sovietici care au descris în memoriile lor tot ce au trăit. Am citit aceste memorii în germană, învăţând şi să descifrez alfabetul gotic (în anii '20 şi '30 ai secolului trecut acesta era folosit în cărţile tipărite). Multe le-am găsit la biblioteci din Moscova, dar două cărţi a trebuit să le împrumut de la biblioteci din Viena şi München. „Privirea altor artişti“ mi-au dat-o tablourile şi filmele create în anii aceia – am încercat să privesc acea epocă prin prisma altor autori, s-o înţeleg mai bine, şi de asemenea am luat din ele o mulţime de amănunte de viaţă cotidiană. De altfel, personajele episodice descrise în roman nu sunt inventate, ci văzute într-un film artistic din 1927, singurul film artistic turnat în Povolgia germană, jucat în majoritate nu de actori profesionişti, ci de colhoznici germani adevăraţi.

Deci profesorul Bach e inspirat de bunicul dumneavoastră. Cât de departe merg asemănările dintre personajul din carte şi cel real?

Dragostea faţă de limba germană mi-a rămas moştenire de la bunicul, de aceea i-am dedicat romanul. Dar orice asemănări se opresc aici: romanul nu este biografic, majoritatea personajelor sunt inventate – în afară de Lenin şi Stalin, şi încă două figuri istorice reale. Portretul personajului principal – un profesor de ţară pe nume Bach – l-am construit ca pe un portret clasic al „omului mărunt“: o tradiţie pornită de Gogol şi Puşkin şi continuată de mulţi autori ruşi, ca Cehov şi Gorki. Bach duce o viaţă „de şoarece“ şi, deodată, în destinul lui dă buzna istoria mare: Revoluţia, Războiul Civil şi comunismul de război, lupta cu ţărănimea, colectivizarea, foametea, represiunile – toate aceste evenimente cumplite năpădesc micuţa colonie de pe malurile Volgăi şi răstoarnă cu fundul în sus viaţa tuturor coloniştilor şi a milioane de alţi „oameni mărunţi“ din ţara sovietică. Bach îşi găseşte modul lui de rezistenţă faţă de aceste vremuri crunte – se izolează cu familia într-o fermă singuratică. Un timp, destul de îndelungat, i se pare că poate să fugă, să se ascundă de vremuri. Dar la sfârşitul romanului se dovedeşte că nu te poţi ascunde de un proces istoric, trebuie să devii parte din istoria ţării tale.

Nu mi-a fost prea greu să scriu despre Lenin şi Stalin. În definitiv, scriam mai degrabă despre ideile lor, despre concentraţia ideologică, şi nu despre personaje reale. 

Istoria nu se înfruntă prin tăcere

Spuneţi-mi despre motivul pentru care profesorul Bach rămâne fără voce.

Profesorul Bach devine mut când asistă la violarea soţiei lui. La nivelul subiectului, această muţenie este rezultatul unei puternice traume psihologice. Dar este, în acelaşi timp, şi o metaforă: refuzând să comunice cu lumea, eroul se îndepărtează în cele din urmă de oameni, de istoria mare care se ţese în jur, se cufundă în sine. Prin această tăcere, Bach pare că se apără pe sine şi pe fiica sa nou-născută de lumea exterioară. El tace cu privire la acele cumplite evenimente istorice al căror martor a devenit, nu-i povesteşte fetiţei nimic despre lume, o creşte şi pe ea mută – în speranţa că n-o să plece niciodată de lângă el. Aceasta este una dintre principalele teme ale romanului: a făcut bine generaţia celor vârstnici să tacă acum în legătură cu experienţa tragică prin care a trecut, fie şi din dorinţa de a-şi apăra copiii? Nu duce oare o astfel de tăcere la pierderea legăturii între generaţii? Sau, totuşi, bătrânii trebuie – chiar şi când suferă – să le povestească copiilor cele trăite? Răspunsul de la sfârşitul romanului este fără echivoc: tăcerea şi impunerea ei nu sunt un mod de a înfrunta marea istorie. Dialogul dintre generaţii este necesar, altfel nicio iubire, oricât de mare, nu-l va reţine pe copil lângă părinte.

Avem în roman, aşadar, istoria la scară mică, cea a individului, respectiv istoria la scară mare, reprezentată de oameni capabili să-i schimbe cursul, ca Stalin şi Lenin. Cum v-aţi simţit să scrieţi despre ei?

Nu mi-a fost prea greu să scriu despre Lenin şi Stalin. În definitiv, scriam mai degrabă despre ideile lor, despre concentraţia ideologică, şi nu despre personaje reale. Da, fireşte, le-am studiat cu atenţie bio-
grafiile şi trăsăturile psihologice, dar am scris mai mult despre opoziţia dintre istoria mare şi omul mărunt, despre mecanismul totalitar represiv şi o populaţie minusculă – una dintre sutele din imensa Uniune Sovietică –, şi nu despre adevăraţii Vladimir Ulianov şi Iosif Djugaşvili. Ar fi fost mai uşor să-l înfăţişez pe Stalin ca pe un „diavol cu coarne şi copite“, să-l zugrăvesc numai în negru. M-am străduit să evit asta – să nu-l justific pe tiran, dar să înţeleg ce motive au stat la baza atitudinii lui atât de crude faţă de paşnica populaţie germană de pe Volga.

Doi părinţi, în oglindă

I-aţi dat mai multă atenţie lui Stalin în acest roman. De ce?

Din cele 30 de capitole ale romanului, patru îi sunt dedicate „conducătorului“ Stalin. În aceste capitole am vrut să oglindesc etapele atitudinii lui faţă de populaţia germanilor sovietici, de la crearea Republicii Autonome a Germanilor în 1918, până la frica paranoică de „inamicul din interior“ în 1938, care a dus curând la ordinul deportării în masă a populaţiei germane de pe malurile Volgăi natale. Cele două portrete – al „părintelui popoarelor“, Stalin, şi al părintelui uman a doi copii mici, Bach – sunt construite în oglindă. „Părintele popoarelor“ – aceasta era porecla oficială a lui Stalin în presă şi în literatură – evoluează în spaţiul romanului de la conştiinţa forţei, elanul emoţional şi euforia puterii, la paranoia, frica animalică, sfârşitul lipsit de glorie într-un automobil blindat. În acest timp, părintele uman Bach trece de la numeroasele lui spaime la conştiinţa forţei, resemnare, linişte filosofică. Se poate spune că romanul „Copiii de pe Volga“ este despre doi taţi şi atitudinea faţă de copiii lor.

Sursă Foto: Cosmin Băluţă

Aşa cum am stabilit, aveţi nişte ataşamente faţă de anumite elemente din carte. E mai simplu sau, dimpotrivă, mai dificil să scrii despre subiecte care te implică într-un fel mai intim?

Fără vibraţie sufletească în faţa unei perioade istorice, în faţa unei teme sau a unui subiect, a caracterului eroului sau a unui destin anume, probabil că este imposibil să creezi un roman. Emoţia puternică a autorului, care nu păleşte de-a lungul lunilor sau chiar anilor în care e scris romanul dă o şansă: autorului să scrie textul până la capăt, iar romanului să-l emoţioneze pe cititor. „Copiii de pe Volga“ a fost creat la intersecţia a două mari iubiri ale mele – pentru Volga, fluviul pe malurile căruia m-am născut, pentru tema germană, foarte importantă pentru mine. Putem spune că am vrut, cu acest roman, să-mi exprim dragostea faţă de Volga şi totodată faţă de toţi prietenii şi apropiaţii mei germani. 

Acţiunea romanului se întinde pe 22 de ani. A fost dificil să scrieţi despre o perioadă atât de lungă?

Cel mai complicat n-a fost să acopăr o perioadă de timp lungă, ci să combin două istorii – istoria mare a ţării şi istoria mică a personajului principal. Să fac în aşa fel încât istoria mare nu doar să existe în fundal, ci s-o atingă, să influenţeze dezvoltarea celei mici – pe durata a 22 de ani. Să fac ca aceste două istorii să se împletească într-un singur desen. Crearea acestui „desen al istoriei“ mi-a luat cea mai mare parte din timp şi a necesitat cel mai mare efort. Am vrut să scriu un text din care, pe de o parte, cititorul să poată afla despre momentele importante ale Povolgiei germane, şi care, pe de altă parte, să dezvolte un subiect personal captivant, o dramă personală. 

„Din 1927, mulţi au înţeles că basmul sovietic va deveni înspăimântător“

Romanul arată şi cum URSS n-a fost tărâmul tuturor posibilităţilor. Dimpotrivă, basmul sovietic pe care toată lumea îl aştepta avea să apară ca un coşmar. Şi peste toate aceste realităţi, aţi adăugat un strat de mitologie germană, cu poveşti vii şi bogate. Ce rol joacă basmul în roman?

În roman există mult basm, multă mitologie. Personajul principal, profesorul Bach, scrie basme şi, la un moment dat, începe să i se pară că subiectele folclorice germane se transformă în realităţile anilor sovietici timpurii. Crudul basm german se împleteşte cu nu mai puţin crudul basm comunist. La început, basmele se amestecă în realitate într-un mod viu, vesel, bogat, rodnic: ba nişte pitici forjează aur sub câmpurile colhozului, asigurând o nemaivăzută recoltă de grâu, ba fasolea colhozului creşte până la cer, ba truditorii sovietici amintesc de eroii basmelor germane vesele şi aşa mai departe. Dar după un timp, basmele încep să se înfăptuiască altfel: sumbru, crud, sângeros chiar… Trimiteri la basmele germane sunt şi numele de familie ale multor eroi. În carte există şi comunistul Hoffmann, şi ţăranul înstărit Grimm. Şi chiar şi stratul metaforic al cărţii am încercat să-l construiesc în aşa fel încât să se întrevadă în el aluziile la folclorul german. Fireşte, basmul german nu e pur şi simplu o modalitate stilistică de atragere a cititorului. În roman, basmul german este principala metaforă, şi anume metafora basmului sovietic, care nu s-a înfăptuit aşa cum ar fi vrut oamenii. Nu întâmplător trecerea de la bine la rău, la cruzime, se produce în 1927. Este exact mijlocul cărţii, puteţi să deschideţi volumul la mijloc şi veţi găsi acest capitol central despre anul 1927. În acest an, Stalin a ajuns să conducă singur ţara. Din acest an mulţi au înţeles că basmul sovietic va deveni foarte înspăimântător.

Un cititor atent va observa că tot ce e basm se petrece exclusiv în mintea celor două personaje principale – profesorul Bach şi Iosif Stalin. Romanul e construit, pe un cadru foarte rigid, din fapte istorice: toată istoria sovietică timpurie a Povolgiei este încifrată în prezentarea «de basm». 

Uneori, mitologia şi istoria îndepărtată tind să se amestece până la confuzie. Există elemente în carte care pot păcăli cititorul să creadă că citeşte mitologie, când de fapt e o realitate uitată?

În roman, există foarte mult adevăr – istoric şi etnografic. Se poate spune că romanul „Copiii de pe Volga“ e un mare mozaic compus din bucăţele de adevăr, care alcătuiesc laolaltă un subiect mitologic. Multe momente pot părea invenţie auctorială sau încă o trimitere la basm, dar sunt luate din surse la prima mână şi corespund întru totul realităţii istorice. De exemplu, denumirea tractoarelor colhozului, „Karlik“ („Piticul“), te duce cu gândul la basme. Dar este o denumire absolut reală a tractoarelor care au fost produse în Republica Germanilor. Reţetele caraghioase de leacuri populare folosite de eroi – ungerea rănilor cu clei sau tratarea panariţiului prin introducerea degetului umflat sub coada unei găini adormite – sunt iarăşi perfect adevărate, menţionate în însemnările etnografice ale lui Haller. Cântecele, proverbele, îmbrăcămintea, credinţele şi superstiţiile, ba chiar şi modelele obloanelor şi cercevelelor – toate sunt adevărate, toate se găsesc în cărţi, memorii, lucrări ştiinţifice.

Sursă Foto: Daniel Anghelescu

Deci putem spune că e un roman realist.

Perfect adevărat. Eu, ca autor, consider romanul absolut realist. Un cititor atent va observa că tot ce e basm se petrece exclusiv în mintea celor două personaje principale – profesorul Bach şi Iosif Stalin. La nivelul evenimentelor nu există nici măcar o singură întâmplare supranaturală. Mai mult, romanul e construit, pe un cadru foarte rigid, din fapte istorice: toată istoria sovietică timpurie a Povolgiei este încifrată în prezentarea „de basm“. De pildă, în calendarul „mitologic“ al lui Bach fiecare an corespunde unui eveniment istoric real. Anul Celor Flămânzi (1921) este anul în care în ţară a fost o foamete nemaivăzută. Anul Copiilor Morţi (1922) – anul în care vagabondajul a ajuns la apogeu în Rusia sovietică, un milion şi jumătate de copii fără adăpost rătăceau prin ţară. Anul Recoltei Nemaivăzute (1926) – anul unor recolte de grâne extraordinare în toată ţara. Anul Grânelor Tăinuite (1928) – anul în care a început deschiaburirea activă a ţăranilor, adică exproprierea şi rechiziţionarea tuturor grânelor pe care le aveau, iar ţăranii îşi ascundeau recoltele.  

De altfel, manuscrisul a fost citit de un profesor de istorie care se ocupă de o viaţă întreagă de tema Povolgiei germane – nu a găsit în text nicio inadvertenţă istorică.  

„Epoca sovietică timpurie ne e ascunsă de un văl de tăceri şi neadevăruri“

Există azi o tendinţă printre scriitorii ruşi de a se axa pe romanul istoric. De ce scrieţi atât de mult despre URSS?

Romanul istoric contemporan despre epoca sovietică îndeplineşte, în opinia mea, o funcţie foarte importantă astăzi în Rusia: legătura dintre generaţii. Epoca sovietică timpurie ne e ascunsă de un văl de tăceri şi neadevăruri. Despre această perioadă s-au scris foarte puţine adevăruri şi foarte multe minciuni propagandistice. Martorii acelor evenimente s-au temut, majoritatea, să povestească ce au văzut, s-au temut pentru viaţa lor şi a celor apropiaţi. Nu întâmplător sunt numiţi „generaţia tăcută“. De aceea, astăzi trebuie să dezgropăm frânturi de adevăr despre acele vremuri. Printr-un roman istoric putem să înţelegem mai bine, să avem compasiune pentru această „generaţie tăcută“, să ne imaginăm prin ce evenimente cumplite a fost nevoită să treacă. Pentru mine, asta e generaţia părinţilor şi bunicilor mei. Romanele istorice nu sunt numai scrise cu aviditate în Rusia, ele sunt şi citite cu aviditate şi primesc premii. Dacă ne uităm la listele câştigătorilor celui mai pres-tigios premiu literar al Rusiei – Bolşaia Kniga –, vom găsi pe aceste liste foarte multe romane şi literatură non-fiction despre epoca sovietică, despre Gulag.

În Rusia, a fost lansat serialul „Zuleiha deschide ochii“, bazat pe romanul omonim scris de dumneavoastră. Cum vi s-a părut?

În aprilie a fost prezentat filmul artistic în opt episoade „Zuleiha deschide ochii“. A fost un proiect special al canalului TV de stat Rossia-1 şi distribuţia a fost strălucită, iar autorii filmului au avut un buget undeva între cel alocat de obicei pentru un serial şi cel alocat pentru un lungmetraj: multe rezolvări artistice din film au fost din arsenalul marii cinematografii. După părerea mea, e un lucru bun că un astfel de film a fost făcut şi difuzat pe principalul canal de stat.

Acum şapte ani n-aveam experienţa scrierii unor poveşti de mare întindere. Şi m-am dus special pentru asta să studiez scenaristică la şcoala de cinematografie, ca să deprind elementele de bază ale storytelling-ului. Şi încă de la primul curs am scris un scenariu pentru un film de lungmetraj intitulat „Zuleiha deschide ochii“

Ce aţi fi făcut diferit?

Desigur, putem găsi în film numeroase momente mărunte sau mai mari criticabile, dar mie nu mi se pare corect. Pentru mine, în crearea seria-lului importante au fost două lucruri. În primul rând, ca în film să se păstreze respectul faţă de istoria mare – să nu se transforme într-un love-story pe fondul unei tăblii cu inscripţia „Gulag“, ci să relateze tragedia deschiaburirii ţăranilor. Asta s-a reuşit. În al doilea rând, mi-am dorit foarte mult să văd în film un nivel înalt de rezolvări artistice, să nu se piardă caracte-rul mitologic propriu romanului. Şi asta a reuşit. Multe imagini din natură, o consistentă muncă de operatorie, o introducere impecabilă a animaţiei, o coloană sonoră foarte poetică, un sătuc de taiga creat special pentru aceste filmări… În ansamblu, sunt foarte mulţumită de această ecranizare. Apropo, canalul Rossia-1 propune deja acest miniserial spre vânzare pe piaţa internaţională. Poate că televiziunile din România ar fi interesate?

Iniţial aţi scris romanul sub forma unui scenariu de film. De ce v-aţi răzgândit?

Această istorie a fost concepută ca roman, dar nu voia nicicum să se închege. Acum şapte ani n-aveam experienţa scrierii unor poveşti de mare întindere. Şi m-am dus special pentru asta să studiez scenaristică la şcoala de cinematografie, ca să deprind elementele de bază ale storytelling-ului. Şi încă de la primul curs am scris un scenariu pentru un film de lungmetraj intitulat „Zuleiha deschide ochii“. Având acest scenariu ca schelet, pe el a crescut „carnea literară“ – s-a dezvoltat într-un text de roman. De aceea romanul pare cinematografic – cu o structură rigidă caracteristică, cu scene vizuale, cu dialoguri scurte. N-am schimbat nici măcar timpul gramatical. Romanul e scris la timpul prezent, cum se scriu de obicei scenariile. Abia mai târziu acest text de roman a fost transformat la loc în scenariu de către scenarişti profesionişti, pentru miniserialul de opt episoade. Aşa s-a petrecut metamorfoza: de la un roman care nu se lăsa scris la un scenariu scris ca temă la şcoală, şi apoi la roman, pentru ca în final să redevină scenariu pentru miniserial.  

CV

Premiată la debut

Numele: Guzel Iahina

Data şi locul naşterii: 1 iunie 1977, Kazan, URSS

Studiile şi cariera: 

• A absolvit Facultatea de Limbi Străine a Institutului Pedagogic de Stat din Kazan, iar ulterior, la Moscova, a urmat cursurile Academiei de Cinematografie, secţia scenaristică.
• A colaborat la reviste precum „Neva“, „Oktiabr“ şi „Sibirskie ogni“.
• În 2015 a publicat primul roman, „Zuleiha deschide ochii“ (Humanitas Fiction, 2018), care s-a bucurat imediat de succes, primind mai multe premii. În Rusia, printre premiile primite în 2015 se numără: Bolşaia Kniga (Marea Carte), Premiul întâi şi  Premiul cititorilor – locul întâi şi Premiul Kniga Goda (Cartea Anului).
• Cel de-al doilea roman, „Copiii de pe Volga“ (Humanitas Fiction, 2020), a câştigat, în 2019, Bolşaia Kniga, Premiul al treilea şi Premiul cititorilor – locul întâi, precum şi Marele Premiu „Ivo Andrić“ în Serbia.

Locuieşte în: Moscova

Sursă Foto: ELKOST Agency