INTERVIU cu scriitorul Dan Stanca, autorul cărţii „Adio, România“: „Nu fac altceva decât să mă supun unei legităţi superioare“
0
Al treilea interviu al meu pentru „Adevărul“ cu unul dintre cei mai buni scriitori români în viaţă, Dan Stanca (64 de ani), se ocupă de romanul recent apărut în seria de autor dedicată de editura Vremea (al patrulea titlu), carte cu un titlu ciudat şi provocator: „Adio, România“. Fantezia (dar şi profunzimea, sagacitatea) autorului debordează în acest roman, care urmăreşte destinul „ţărişoarei“ noastre de la Marea Unire până hăt, în anul 2045.
Totodată, răspunzând celor 12 întrebări, Dan Stanca lămureşte, pentru cititorii săi, anumite lucruri care poate rămăseseră neclare: relaţia sa cu anumiţi maeştri (sau contra-maeştri) literari şi spirituali, felul în care priveşte literatura şi persoana lui Mircea Cărtărescu – cei doi autori sunt văzuţi deseori, de exegeţi, nu în concurenţă, ci într-o complementaritate benefică –, modul în care se raportează acum la Mişcarea Legionară şi la alte mişcări religioase sau pseudo-religioase interbelice şi postbelice etc. Scriitorul vorbeşte şi despre receptarea celorlalte cărţi ale sale apărute în seria de la Vremea, dar şi despre un text confesiv al său, cu nuanţe testamentare, publicat semi-underground în toamnă, pe care-l consideră „cel mai bun lucru pe care l-am scris“.
Dan Stanca mai spune, în acest interviu, că era ideologiilor a murit şi că toate aceste acte de radicalizare la care asistăm în ultima vreme nu sunt altceva decât zvâcniri ale monstrului totalitar care zace răpus la pământ, în primul rând de dorinţa de a trăi mai bine a oamenilor: „Doctoriţa chirurg care mi-a cusut o rană la Eroilor în toamnă era iraniancă, un om absolut normal care are legătură cu faţa încrâncenată a Profetului şi a ginerelui său, Ali, cum am eu cu stafia lui Mihai Viteazul“.
Doinel Tronaru: Cum se integrează noul tău roman, „Adio, România“, în seria de autor dedicată de editura Vremea (în care este a patra apariţie, dacă nu mă înşel)? Este un roman inedit, din câte înţeleg. Urmăreşte temele dominante ale scrisului tău în ultima vreme sau este o apariţie „out of the blue“?
Dan Stanca: Desigur, urmăreşte temele de până acum. Eu, chiar dacă nu-mi propun în mod conştient să urmez un plan, acesta ca de la sine mă trage după el. De multe ori cred că sunt determinat şi nu fac altceva decât să mă supun unei legităţi superioare, scrise dinainte. Spunând asta nu înseamnă că mă dau mare, dar pur şi simplu asta simt.
De unde acest titlu bizar al cărţii, parafrază evidentă la cel al celebrului roman inedit, „de sertar“, devenit clasic al craioveanului I.D. Sîrbu, „Adio, Europa!“? Dacă acela, desigur, se referea la extragerea ţării noastre din „concertul“ european de către izolaţionismul ceauşist, în timpul „comunismului târziu“, autorul din 2020 asupra a ce vrea să-i avertizeze pe concetăţenii săi?
Nu vreau să produc banalităţi şi să scot şi eu în faţă ceea ce gazetari, sociologi, economişti, tot spun în ultima vreme. Bineînţeles, este şi un gest de spectacol, de epatare, propunând o asemenea formulă, dar pe de altă parte, fiind lucizi, nu putem să închidem ochii şi să nu vedem că în jurul nostru totul se sfărâmă. Carcasa şi miezul se descompun într-un ritm accelerat, şi aceasta nu numai în România, ci peste tot. Nu mai avem nici cultură, nici civilizaţie, civilizaţia e doar o pojghiţă, iar cultura în sens superior a fost înlocuită de suma specializărilor. Nu mai avem oameni cultivaţi, ci meseriaşi. Foarte bine că-i avem şi pe ăştia, dar nu-mi place când tocmai aceştia îşi arogă nişte drepturi şi nişte calităţi pe care nu le au. Deci, avertismentul meu, dacă nu e prea pretenţios cuvântul, este acela că am dat de fundul sacului, că am intrat într-o fundătură pe care ori o străpungem, dar aceasta cu sacrificii enorme, ori sărim peste, dar aceasta se poate face doar în sens spiritual, adică dacă suntem dotaţi cu fineţe metafizică.
„Îmi place să-mi dau aere de profet“
La o primă lectură, romanul pare că subîntinde 150 de ani din istoria României (întreg secolul XX, cel puţin începând din 1918, plus o parte din secolul XXI, până la aniversarea centenarului scurs de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial) – nu ar fi deloc prima oară pentru scrisul tău! – într-un mod foarte ingenios, cu nenumărate încrengături, „lovituri de situaţie“ şi „secrete de familie“. Totul în doar 188 de pagini! Poţi să detaliezi pentru cititor cum reuşeşti acest „arc peste timp“, cum poţi, de fapt, să ai această viziune foarte clară asupra curgerii (şi sensului!) istoriei, ceea ce-ar trebui să fie o calitate a oricărui mare prozator?
De multe ori mi-am spus că adevărata mea vocaţie este aceea de istoric, şi nu de literat sau de ce-oi fi. Bunăoară, la examenul de bacalaureat de acum 45 de ani, tu aveai pe atunci câţiva anişori, nu am ales ca a treia materie de examinare biologia, ci istoria. Mare brânză nu ştiam, mai ales că istoria se făcea în spiritul materialismului dialectic, dar aşa a fost, am ales ceea ce ulterior a devenit o remarcabilă atracţie. Dar, fiind scriitor, vreau să recuperez istoria în plan ficţional, ăsta e până la urmă tot secretul literaturii mele. Cumva semăn cu Gabriela Adameşteanu, care şi ea e preocupată mult de istorie, şi mai ales de dorinţa de-a înţelege cum dracului s-au legat şi s-au împletit firele în timp de am ajuns unde am ajuns. Asta mă frământă şi pe mine. Fatalitatea istoriei, dar şi providenţa. Istoria nu curge la întâmplare, ci are un plan. Mă atrage de aceea filosofia istoriei sau religia istoriei. Cum am spus de multe ori, Instanţa supremă, deci Providenţa, ştie că două avioane se vor ciocni, dar nu face nimic pentru a opri catastrofa.
Providenţa prin capacitatea ei de-a şti totul dinainte creează de fapt o simultaneitate nimicitoare. Ieşim aşadar din succesiune şi intrăm în simultaneitate. Istoria aparţine succesiunii, iar metafizica simultaneităţii. Când faci ficţiune recuperezi istoria în sensul că o faci să se întâlnească cu metafizica. Eşti un fel de agent al Providenţei.
Împreună cu editoarea Silvia Colfescu, la lansarea seriei de autor de la Gaudeamus 2018 COPYRIGHT FOTO: Editura Vremea
Finalul cărţii tale – plasat, cum spuneam, în anul 2045 – prezintă o Uniune Europeană eşuată, căzută pradă valurilor imigraţioniste, dar şi o Românie reîntoarsă spre Est, asta însă după ce a pierdut „creuzetul“ transilvan, aşadar a fost încă o dată dezmembrată. Te-ai gândit vreodată că pentru astfel de predicţii „catastrofice“ ai putea fi influenţat de portughezul Saramago („Pluta de piatră“), un scriitor pe care ştiu că-l deteşti? Dacă nu, cine este maestrul tău pentru astfel de profeţii spengleriene?
Dar nu-l detest, de unde ai mai scos-o? Poate în urmă cu ani şi ani, după ce citisem Antunes, cred că „Sărutul lui Iuda“, roman apărut la Univers în vechea colecţie de pe timpul lui Ceauşescu, „Romanul secolului XX“, şi fusesem fascinat de stilul autorului, oi fi spus că, faţă de arta acestuia, scrierea oarecum simplă a lui Saramago îl pune în inferioritate. Dar asta e o mare prostie. Bunăoară, un roman ca „Pluta de piatră“ mi-a plăcut foarte mult şi chiar m-a influenţat. Chestia cu ruperea Transilvaniei este, după cum ştii, tratată mai pe larg în „Pasărea orbilor“, dar aici am pus-o într-o notă mai complexă, adică întreaga Europă se reconfigurează. Faptul că din când în când îmi place să-mi dau aere de profet poate ţine şi de o anumită cochetărie, dar în egală măsură exprimă şi nevoia de-a şti ce va fi, nu în sensul stupid al unor preziceri de doi bani, ci pentru a intui liniile de forţă ale timpului.
„Pasărea orbilor“ reloaded
Apropo de întrebarea precedentă, ai vrut cumva – poate nu neapărat conştient – să faci un „arc peste timp“, să reînnozi cu un alt mare roman utopic, mai bine zis distopic, şi proiectiv al tău, „Pasărea orbilor“, scris şi publicat acum, iată, fix 20 de ani? Chiar, cum te mai raportezi acum la această carte, destul de şocantă la momentul apariţiei?
Într-un fel ţi-am răspuns deja la această întrebare. „Pasărea orbilor“ este un roman la care am ţinut enorm, fiindcă, nu ştiu de ce, aveam impresia că va produce senzaţie. De altminteri, şi de la alte romane am avut aceleaşi speranţe, şi până la urmă nu m-am ales cu mare lucru de pe urma lor. Dar acolo, în „Pasărea orbilor“, este şi o trimitere la vizita Papei, e vorba despre o biserică uitată care fusese la un moment martora unei transfigurări excepţionale, e vorba şi de scutul acela sau ce era, amplasat pe orbită pentru a-i sancţiona pe rebelii care nu respectă comandamentele lui „brave new world“, în fine, ideea aceasta am exploatat-o mai bine în „Jurnalul aşteptării“...
În romanul din 2000 („Pasărea orbilor“) descriai proiectiv ravagiile pe care ideologia political correctness-ului le-aduce în România viitorului. Chiar dacă lucrurile nu s-au desfăşurat neapărat strict în felul descris acolo, trebuie să fim conştienţi că anii 2010 au reprezentat o radicalizare a extremei stângi PC în toată lumea, mai ales post-Trump, precum şi a reacţiilor de la extrema dreaptă. Ce părere ai acum despre acest „bulgăre de zăpadă“ al radicalizării ideologiilor (de ambele direcţii) care se rostogoleşte, pe principiul avalanşei, şi va duce probabil la o catastrofă finală pentru Occident?
Categoric, motorul care declanşează o serie de drame ţine de iraţional. Planul istoriei până la urmă este unul redemptiv, dar până ajungem aici spumegăm iraţional şi hormonal, aşa că neuropsihiatrii şi endocrinologii, nu filosofii, ar trebui să aibă mult de furcă cu tot ceea ce se întâmplă. Eu cred însă că ne aflăm, cum spun şi în roman, în această paradigmă a lui pax americana care încă nu şi-a spus ultimul cuvânt. Francezii au fost mereu antiamericani, dar fără americani ce făceau? Era şi este o modă să-i critici, dar, încă o dată, fără ei eram complet în aer. Pe 11 decembrie 1941, Churchill s-a făcut criţă când a aflat că Hitler a declarat război SUA. Ştia că războiul e ca şi câştigat. Americanii sunt încă o forţă colosală de care n-avem habar. Ei au învins nazismul, au învins comunismul, vor învinge terorismul, şi ne vor trezi pe noi, toţi, din amorţeala în care ne complacem. Dar, evident, va veni şi ziua când America va apune. Cum zic în carte, yankeii s-au săturat să tot fie gardienii planetei. Vor să se retragă la ei acasă, la fermă, şi să viseze la vremuri patriarhale. De fapt, nu există om pe lumea asta, indiferent de naţionalitate, nivel de cultură şi ideologie, care să nu dorească aşa ceva. Şi atunci, sincer, nu pot să cred într-o radicalizare până-n pânzele albe ca-n epoca marilor anarhişti ruşi, a acelor revoluţionari pursânge, chiar şi a legionarilor noştri. Desigur, arabii, şi mai ales perşii şiiţi, sunt, cum ar veni spus, plămădiţi din alt aluat, şi putem avea de aceea surprize urâte. Dar şi la ei e tot o chestiune de spectacol. Fac gălăgie, arborează steagul roşu al răzbunării care seamănă izbitor cu steagul clasei muncitoare, dar concret ce pot face? Ceva cu adevărat fulminant, transfigurator, că de acte teroriste ordinare m-am săturat...
Bunăoară, eu mi-am tăiat rău mâna în toamna trecută, iar doctoriţa chirurg care m-a cusut la Eroilor era iraniancă. Un om absolut normal care are legătură cu faţa încrâncenată a Profetului şi a ginerelui său, Ali, cum am eu cu stafia lui Mihai Viteazul.
Fecioara 2020
Nu e pentru prima oară în ultima vreme, dar romanul tău are din nou ca protagonistă principală o femeie (trăitoare în viitorul nostru imediat), Alma Pogoneanu – o altă Fecioară, virgină până la 40 de ani, căreia i se dă şansa naşterii, fără contact sexual, a unui nou Mesia (dar aici romanul tău se opreşte brusc, cu ambiguitatea poetică devenită o caracteristică a scrisului lui Dan Stanca). Se pare că te simţi bine „populat“ de aceste voci feminine. Este aceasta o marcă a scriitorului ajuns la maturitate, capabil de a impersona astfel diverse tipuri de stranietăţi?
Nu vreau să spun ce e cu această Alma Pogoneanu, dar tu, care ştii foarte multe despre viaţa mea, te-ai lămurit. Dar să-l lăsăm pe posibilul cititor în ceaţă... Finalul este ambiguu, şi uite că şi tu ai căzut în plasă. Fata virgină nu a fost fecundată precum Fecioara, ea trăieşte însă ceva echivalent care de fapt îi aduce moartea, dar după moarte, când se va trezi, nu va mai avea nici o linie în palmă, semn că a reuşit să intre la mănăstire. Dorinţa ei se îndeplineşte, dar după moarte. Viitorul Mesia este, dacă ai reţinut, călugărul de la Vladimireşti care propune acel ritual teribil ca test pentru admiterea în mănăstire... Sunt multe de spus...
Te autoidentifici cumva cu personajul Horia Pogoneanu, tatăl Almei (în general, alter ego-ul tău literar poartă numele de Horia, dar acum această alăturare de nume poate duce cu gândul şi la Horia Patapievici, te-ai gândit la asta?), scriitorul „nebun“ şi rămas în manuscris, zălud în viaţa reală, căruia-i aparţin de fapt ideile spengleriene menţionate mai sus (dar şi guénoniene, şi-aici un alt model, cel puţin la nivel ideatic, ar putea fi Florin Mihăescu, maestrul tău recent decedat)? Pe de altă parte, mai tânărul şi purul profesor de română Teofan Nicoară („curat la trup, curat la suflet“) ar putea fi o ipostază mai tânără a ta? Un fel de „tânărul D.S.“?
Te duci prea departe cu gândul. Horia a rămas Horia fiindcă, doar ştii, mă cheamă şi aşa, Dan Horia Stanca, sau Stanca Horia Dan cum scrie în buletin, foloseam Horia înainte de a şti de Horia Patapievici. Florin Mihăescu va fi de-a pururi un mare model pentru mine, omul căruia îi datorez tot, de la care am luat foarte multe cărţi şi le-am citit, dar ce-i interesant e că le citeam după ce în prealabil fuseseră citite de el. Este extraordinar să citeşti o carte deja citită de maestrul tău. Ai călăuza lângă tine care te ghidează, prin micile sublinieri făcute, într-un labirint. Florin a murit acum cinci ani. Iată că acum moare celălalt om căruia îi datorez enorm, Mihai Creangă.
Când oamenii care au însemnat mult pentru tine nu mai sunt te simţi cu adevărat orfan, trebuie să găseşti în tine resurse, dar eu am fost mereu un copil care a avut nevoie de un părinte, de un protector...
„Legionarismul este doar istorie”
Pe lângă excursurile în mintea unor membri ai Mişcării Legionare (infamă şi detestată, în general, în spaţiul public, cel puţin cel intelectual), care sunt deja o marcă a romanelor tale, în „Adio, România“ apare, pentru prima oară, o amplă secţiune dedicată fenomenului Mănăstirii Vladimireşti din anii ’50 şi Maicii Veronica Gurău de-acolo (intitulată chiar „Vladimireşti“, cartea fiind compusă din cinci astfel de „capitole“). Ce mai crezi acum despre acest „patrulater“ spiritual interbelic (şi imediat postbelic), compus din Mişcarea Legionară, Vladimireşti şi Rugul Aprins, eventual Noul Ierusalim de la Pucioasa, despre care-am vorbit atât de mult pe vremuri (spun „patrulater“, pentru că mulţi dintre membri, dintre personalităţile de prim-plan, au migrat între mişcări)?
De Noul Ierusalim nu mai ştiu nimic. Ştiu că a fost un interviu senzaţional în „Cotidianul“ prin 1992, referitor la acest fenomen care promitea o revigorare a ortodoxiei, dar, încă o dată, nu îmi mai aduc aminte... Despre legionarism ce să spun? Este doar istorie, a intrat în arhive şi nu va mai ieşi de acolo. Este treaba istoricilor de acum încolo să-l descoasă. Oamenii obişnuiţi sunt cu totul detaşaţi de acest fenomen care în interbelic a făcut valuri. Pe de altă parte, există şi fobia cvasigenerală că, dacă îi iei în braţe pe legionari, te-ai ars, lumea bună te descalifică. Eu, unul, nu ştiu care e lumea asta bună, lumea care, pentru a-i fi confortabil, se refugiază în incultură? Posibil. Regimul totalitar ne-a învăţat că, dacă vrei să anihilezi pe cineva sau ceva, fie îl legi la stâlpul infamiei, fie îl ignori. Legionarii au beneficiat de ambele tratamente. Întâi au fost călcaţi în picioare, făcuţi monştri, criminali etc., dacă primeai eticheta de legionar înfundai adânc puşcăria, pe urmă au fost ignoraţi, oamenii educaţi nu se „murdăreau“ amintind de ei...
Eu nu am neapărat vocaţie de legionar, aşa cum au bunăoară nişte cunoştinţe apropiate precum Răzvan Codrescu sau Claudiu Târziu, dar, aşa cum au trăit la vremea lor mari spirite, legionarismul mă inspiră, adică simt în această mişcare un fior mistic total străin poporului român, care de fapt se caracterizează prin scepticism şi formalism.
Vladimireştii sunt de asemenea un fenomen controversat. Unii l-au privit ca pe o frondă la adresa molcomiei bisericii ortodoxe, alţii au văzut aici un cuib eretic, de vipere, care cu orice preţ se cuvine stârpit. Maica Veronica este de asemenea o figură controversată. După decretul din 1959, când a fost scoasă din monahism, i s-a pus pata să se mărite, şi cu cine? Cu unul din membrii Rugului Aprins, arhitectul George Văsâi, eu în carte am ocolit acest episod, fiindcă mi se pare total neverosimil. Şi, fiindcă tot am pomenit de Rugul Aprins, aşa cum am arătat şi în „Anii frigului“, acesta cu adevărat a fost un mare stimulent pentru ortodoxie, adunând oameni unul şi unul, care nu aveau treabă cu legionarismul, sau, dacă au avut, aceasta nu i-a deturnat de la miza activităţii lor. Iată însă că, doar enumerând câteva situaţii, ne dăm seama ce interesantă era România de odinioară şi ce searbădă este acum... Încă un motiv să spun: Adio, România...
„Nu poate fi vorba că l-aş minimaliza pe Cărtărescu“
Ai, în „Adio, România“, câteva rânduri acide (deci, nu pagini, doar rânduri) – desigur, puse, în tehnica monologului interior şi-n stil indirect liber, pe seama lui Teofan, dar tocmai de-aceea te-am întrebat dacă ţi-l asumi ca alter ego, ca ipostază auctorială – despre doi scriitori importanţi, Mircea Horia Simionescu şi Mircea Cărtărescu (sigur, nenumiţi ca atare, dar uşor recognoscibili). Să zicem că MHS este, într-adevăr, (doar) un maestru al artificiului, al livrescului, de tip borgesian, dar lipsit de substanţa lui Borges, de „flama“ acestuia. Îl consideri însă pe MC doar un scriitor „minor“ şi spilcuit? Dincolo de faptul că este, într-adevăr, un fan al lui MHS (dar şi al multor scriitori care nu-ţi plac ţie, cu care nu rezonezi), autorul „Solenoidului“ a pus totdeauna accentul – în paginile recentului roman, dar nu numai, în orice intervenţie publică – pe literatura ca act existenţial, ca posibilitate de „salvare“, sau măcar de căutare a unei astfel de „portiţe“ de evadare. Ceea ce, dincolo de modalităţile complet diferite pe care le practicaţi (în afară de o anume propensiune spre fantastic comună amândurora, mă refer la cel clasic, pursânge, bulgakovian sau teoretizat de Caillois), vă apropie oarecum, mai exact scrisul vostru. Recent, într-o întrunire publică, cel mai nou nume dat de Cărtărescu drept autor strict „meseriaş“, capabil de a scrie despre orice pe bandă rulantă („anu’ şi romanu’“) – aşadar, „fără suflet“, aş spune eu –, a fost tocmai cel al peruanului Mario Vargas Llosa. Agreezi acest punct de vedere sau îl consideri în continuare pe Cărtărescu tocmai un autor de acest fel?
În această categorie nefericită aş intra şi eu, fiindcă şi eu am anu’ şi romanu’... ceea ce este evident jenant. Dar am mai spus, Dumnezeu mi-e martor, niciodată nu am scris aşa, la meserie, ca să mai apară încă o carte, nici nu aş avea de ce, nu sunt plătit, drepturile de autor ioc, deci nu sunt în nici un fel cointeresat, cei care mă consideră un grafoman o fac de-al dracului, dar în faţa Instanţei supreme nu mă consider aşa cum spun ei că aş fi... Apoi, niciodată în viaţa mea nu l-am privit pe Mircea Cărtărescu ca pe un autor spilcuit, minor, fără suflet, Doamne fereşte... În roman îl ciupesc puţin, dar aceasta din punctul de vedere al personajului principal care e un revoltat şi un nemulţumit, nu din punctul de vedere al autorului.
Ca să-mi argumentez afirmaţiile, te rog să te duci înapoi spre „Anii frigului“, şi ai să vezi că acolo vorbesc despre un mare scriitor contemporan, MC, de la care am luat ideea iubirii cu emisferele cerebrale şi a amintirii cu organele genitale, idee folosită magistral în trama romanului, iertată lauda de sine. După cum şi în romanul de faţă ideea celor două universuri, bidimensional şi tridimensional, tot de la el este luată, deci nu se poate vorbi că l-aş minimaliza pe MC.
Din păcate, există un curent puternic al unor autori de altminteri onorabili, care, din invidia de cea mai joasă speţă, vor să-l târască în mocirlă pe marele scriitor. Alex. Ştefănescu a scris, mi se pare, un articol foarte bun intitulat chiar „Jos Mircea Cărtărescu“, în care denunţa tocmai această practică mizerabilă de-a anihila, din invidie, cu orice preţ valoarea la al cărei nivel tu nu te poţi ridica. Cât despre MHS, un om minunat pe care l-am cunoscut din păcate puţin, nu mi-a plăcut niciodată. Scrisul ca salvare de care spui aici, da, sunt primul care cred în aşa ceva, iar MC, când vorbeşte despre adevărata ieşire în sens spiritual, iar apoi despre uşiţele caraghioase pe care scriitorii le desenează închipuindu-şi că astfel fac impresie, defineşte exact deosebirea dintre ce înseamnă să te salvezi şi ce înseamnă să-ţi furi singur căciula, dintre, la urma urmei, dragostea adevărată şi, îmi cer scuze, masturbare...
„Ar fi aiurea ca după atâtea romane să apar ca poet“
Poţi spune ceva cititorilor şi despre precedentul roman apărut în seria de la Vremea, „Privirea mamei“ (la Bookfest-ul 2019, dacă nu mă înşel), din câte ştiu eu o carte (şi) mai personală, cu forări profunde şi tragice în propria biografie? Ce părere ai despre receptarea, „din primăvară până în toamnă...“, a acestei cărţi, ca şi a precedentelor două romane („Darul lacrimilor“ şi „Amintirea unei mari iubiri“), primele din colecţie, apărute în toamna lui 2018?
Receptarea a lăsat de dorit, dar orice autor nu e mulţumit de felul în care îi sunt primite cărţile, aşa că... Eu nu înţeleg însă de ce Daniel Cristea-Enache a spus în cronica lui că între titlul cărţii, „Privirea mamei“, şi conţinut nu e nici o legătură, sau e ca legătura dintre o etichetă pe care scrie acid sulfuric, lipită de peretele borcanului, şi... compotul dinăuntru... Păi tocmai titlul e cheia cărţii. Personajul îşi pierde minţile deoarece odată a intrat într-o fotografie de familie în care era şi mama lui, experienţă, din nefericire, irepetabilă. Apoi, în final, el tot dispare, dar nu într-o fotografie, ci într-un tablou, aşa cum, de exemplu, în „Anii frigului“, sculptorul dispare în sculptura sa, face corp comun cu ea.
O ultimă întrebare (vorba din 2017 a deja uitatului acum – sau care începe să fie uitat – ipochimen Iordache): ai publicat, în numărul din septembrie 2019 al revistei „Viaţa Românească“, sub titlul „Introspecţii. Cititorul de dincolo“, nişte pagini de „confesiuni“, pe care, din câte ştiu, iniţial le voiai editate, împreună (sau ca preambul) cu volumul tău de poeme („Pahar spart“). Era ceea ce se cheamă o „profesiune de credinţă“ (cu nuanţe testamentare, chiar), dar paginile au trecut, din păcate, neobservate (ca şi interviurile, tot din toamnă, date în revistele „Ramuri“ şi „Formula AS“, sper să nu fie cazul şi al acestuia de acum). Poţi să spui mai mult cititorilor despre ce era vorba, pentru a atrage atenţia asupra acestui text important, dar poate plasat nu prea fericit?
O, da... Cred că ceea ce Nicolae Prelipceanu mi-a publicat în numărul 9 din 2019 al revistei „Viaţa Românească“ este cel mai bun lucru scris de mine vreodată. Dacă scriam numai atât şi aş fi fost mulţumit, mi-aş fi atins maximul de scriitor, evident maximul meu, nu al altuia... Acolo am simţit pentru prima dată că viaţa se apropie de sfârşit, sau chiar a luat sfârşit. Şi nu e asta fandoseală de scriitor, am simţit, cum să spun, pe viu.
De altminteri, nu e zi în care să nu-mi spun tocmai aceasta: Viaţa mea a luat sfârşit, nu mai aştept nimic decât boala, după care moartea, fiindcă nu mori pocnind din degete, nu-i aşa?
Volumul de versuri nu se mai cheamă „Pahar spart“, ci „Pahartrup“, scris într-un cuvânt, sunt lucruri care-mi plac acolo, dar faţă de poezia noastră bună şi foarte bună e palid. De aceea nu mă încumet să-l public. Ar fi aiurea ca după atâtea romane să apar ca poet. Poate dacă cineva mi-ar spune: ai scris roman cu nemiluita, dar valoarea ta rezidă numai în această plachetă, aş risca... dar ştiu că aşa ceva nu se va întâmpla. Îţi mulţumesc încă o dată, Doinel, pentru prietenia ta adevărată, şi, cum îţi spuneam parcă anul trecut la Muzeul Literaturii, ai rămas unul dintre ultimii mei prieteni. Înainte eram înconjurat de o groază de oameni, acum în jurul meu e vid, trăiesc precum pensionarii din economii, dar aici e vorba de resurse interioare strânse ani şi ani. După ce le voi cheltui, ce voi face?
Citeşte şi:
Craii lui Mateiu revin printre noi
INTERVIU Dan Stanca, scriitor: „Cam tot ce scriu mă ajunge din urmă“
INTERVIU Dan Stanca, scriitor: „Romanele mele sunt spovedanii deghizate“
CV
Serie de autor la Editura Vremea
Numele: Dan Stanca
Data şi locul naşterii: 30 septembrie 1955, Bucureşti
Studiile şi cariera:
Absolvent al Facultăţii de Limbi Străine, secţia engleză-română.
A activat ca jurnalist cultural şi editorialist, timp de decenii, la următoarele publicaţii: „Tineretul liber“ (redactor-şef adjunct), „România liberă“, suplimentul „Aldine“ al ziarului „România liberă“, „Timpul“, „Luceafărul de dimineaţă“.
A debutat în 1992 cu romanul „Vântul sau ţipătul altuia“ şi a publicat până acum alte peste 25 de romane, printre care: „Apocalips amânat“ (1997), „Morminte străvezii“ (1999, apărut şi în limba maghiară), „Ultimul om“ (1999), „A doua zi după moarte“ (2003), „Mut“ (2006), „Noaptea lui Iuda“ (2007), „Cei calzi şi cei reci“ (2008), „Mutilare“ (2010), „Jurnalul aşteptării“ (2014), „Ghetsimani ’51“ (2015), recompensate de-a lungul anilor cu trei premii ale Uniunii Scriitorilor din România, două premii ale Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti şi mai multe premii ale revistelor literare. Lansată la Gaudeamus 2018, seria de autor dedicată de editura Vremea conţine deja patru romane.
Starea civilă: căsătorit, un copil
Locuieşte în: Bucureşti
Se încarcă comentariile...
