FRAGMENT „Zeii tangoului”, romanul semnat de Carolina De Robertis, în librăriile româneşti

Romanul „Zeii tangoului” de Carolina de Robertis prezintă viaţa adolescentei Leda, în Buenos Aires, unde ajunge să devină pasionată de tango.  Adevărul.ro prezintă un fragment din volumul Carolinei De Robertis, apărut la editura Nemira.

În 1913, Leda, o adolescentă în vârstă de 17 ani, ajunge în Buenos Aires doar cu o valiză şi cu vioara tatălui său. Odată ajunsă acolo, află că soţul la care, ca să ajungă, a traversat un ocean, este mort. Pentru că nu se poate întoarce singură acasă, în Buenos Aires, este sedusă d tango. Pentru că nu poate să cânte la vioară în public, ca femeie, se deghizează într-un bărat pentru a se alătura unei trupe de muzicieni. 

În lumea ilicită, scandaloasă a bordelurilor şi cabaretelor, linia dintre Leda şi deghizarea ei începe să se estompeze, iar pentru prima oară îşi îndeplineşte dorinţele interzise pe care le-a păstrat, până acum, suprimate. Romanul lui De Robertis este o poveste erotică plină de muzică, pasiune şi de căutarea unei vieţi autentice împotriva şanselor.

FRAGMENT

„În noaptea aceea, Leda nu a putut să doarmă. S-a foit şi s-a răsucit, frământată de gânduri. Se gândea la oraşul care vibra dincolo de zidurile acestui conventillo, pulsând de viaţă, de zgomote şi pericol. S-a gândit la Palmira, adormită în cealaltă cameră, cu trupul cald dezvelit. S-a gândit la Dante şi la momentul acela din port: el era, nu era el, el nu avea să mai fie nicicând în port. Absenţa lui o rănea profund. S-a întrebat ce simţise el când se plimbase pe străzile pe care rătăcise ea astăzi. Dacă îl uimiseră tot atât de mult ca pe ea. Îşi dorea să-l poată întreba. Îşi dorea să poată închide prăpastia ivită între vieţile lor.

S-a îndreptat spre dulap şi a deschis uşile pentru prima dată. Hainele lui erau toate acolo, aşa cum fusese informată. Un miros închis a plutit spre ea, amestecat cu iz de naftalină, transpiraţie veche şi putregai. La început a atins tulburată veşmintele, de parcă n-ar fi vrut să le întrerupă somnul; dar apoi s-a trezit luând o pereche de pantaloni, o cămaşă, o vestă şi o haină. Le-a pus pe pat, întruchipând un om. Erau nişte simple haine, nimic mai mult. Le-a atins din nou. Oare cum se simţeau când îi acopereau corpul? Şi apoi, înainte ca mintea să întrebe corpul ce face, Leda şi-a scos cămaşa de noapte şi şi-a pus cămaşa, pantalonii şi vesta, fapt care ar fi scandalizat orice om, dacă nu şi morţii. Şoldurile i-au alunecat lin în pantaloni. Trupul ei ardea de teamă. Şi dacă ar intra cineva în cameră? Nu, aşa ceva nu se va întâmpla. Nimeni nu intra în camera ei după ce se ducea la culcare. Şi totuşi, nu putea scăpa de senzaţia aceea de pericol imposibil de pronunţat. Dante, mă poţi ierta? Îţi întinez memoria sau îi aduc un omagiu?

Era şocant cât de confortabile erau hainele. Cămaşa stătea puţin rotunjită peste sâni. Era bizar să aibă două rânduri de material între coapse. Cât de diferit trebuie să fie să mergi cu pânza pantalonilor între picioare, în locul multelor jupoane care să foşnească în jurul lor. A încercat, păşind tiptil prin încăpere, ezitând la început, apoi cu tot mai multă îndrăzneală, imaginându-şi-l pe Dante îndreptându-se spre muncă dimineaţa, puternic şi plin de hotărâre şi speranţă. Iar, dacă trecea pe lângă un alt bărbat, nu-şi pleca deloc capul şi nu-şi ferea privirea, ci înclina din cap, cu bărbia sus şi umerii drepţi. Nu aşa făceau bărbaţii? Nu era sigură. Ştia cum arată dinafară mersul bărbătesc, însă habar n-avea cum e să fii în pielea lor. A încercat, s-a plimbat pe o stradă imaginară, a trecut pe lângă un om imaginar, a dat din cap, nu şi-a plecat fruntea încet, aşa cum fac femeile, ci şi-a ridicat scurt bărbia. Se simţea deopotrivă ridicol şi minunat.

Şi-a dat repede hainele jos, apoi a rămas holbându-se la ele, aruncate pe podea. Ce făcuse? Nu avea să mai facă asta niciodată. În acea clipă, a jurat din tot sufletul că nu se va mai întâmpla. În noaptea următoare şi-a încălcat jurământul. De astă dată s-a îmbrăcat încet, încheind nasturii cu degetele dureroase din pricina cusutului de peste zi. Apoi s-a privit într-o oglindă de mână, studiindu-şi trupul de sus până jos în lumina lămpii. Arăta ca un bărbat. Se simţea bărbat – sau cel puţin aşa cum îşi imagina ea că se simte un bărbat: curajoasă, de parcă ar fi putut merge până în capătul cartierului, iar oamenii ar lăsa-o în pace. De parcă ar putea intra într-o cafenea în miez de noapte şi barmanul ar servi-o nepăsător, ca pe oricare alt client obişnuit, care nu cerea decât o nenorocită de băutură.

Dar nu era bărbat. Era femeie. Nu-i aşa? Ce femeie face ce faci tu acum?

Întrebarea a plutit în aer, prinzând-o în mrejele ei. Nu voia să se gândească la răspuns, dar nici să dezbrace hainele lui Dante. Ar trebui să le dai jos. Dezgustătoare ce eşti! Dă-le jos!

A rămas nemişcată vreme îndelungată. Ceva se rupea în ea. Cu cât păstra hainele mai mult pe ea, cu atât simţea că schimbarea devenea mai ireparabilă. Şi totuşi, nu făcea niciun gest să le scoată. În schimb, a întins mâinile după cutie şi a luat vioara. A cântat. Mişcările îi deveneau tot mai familiare. Îmbrăcată cu haine bărbăteşti, mâinile îi alunecau mai uşor, cu mai multă forţă şi încredere, lucru care a surprins-o. Îi venea greu să păstreze liniştea, tânjea să audă sunetele produse de mişcarea propriilor degete, să le încerce calitatea. Cu toate acestea, nu a tulburat liniştea; liniştea era scutul, refugiul ei. Curând muzica degetelor ei i-a inundat mintea, înecând vocea ostilă care îi ceruse să-şi scoată hainele. Vocea s-a strecurat într-un colţ al camerei, unde s-a ghemuit, micşorată şi momentan înfrântă, neajutorată în faţa muzicii în surdină.

Aceştia au devenit cei doi stâlpi ai ritualului ei secret: în fiecare noapte îşi punea hainele lui Dante şi cânta la vioară în linişte. O făcea cu discreţia febrilă a obsesiei. În fiece noapte degetele ei se strângeau pe coarde pentru a apăsa una mai bine, fără a le atinge pe celelalte; braţele deveneau tot mai sigure, cu unul ţinea corpul viorii, iar cu celălalt mângâia aerul cu un arcuş invizibil; urechea i se obişnuia tot mai tare cu muzica. Căci, atunci când se cântă în surdină, nu numai degetele modelează notele, ci şi urechea, urechea ca instrument, făurind note şi, din acele note, linia melodică, cu materialul acustic brut al minţii. În nopţile acelea, Ledei i se părea că mintea ei e mai mare decât craniul, pe care şi-l imagina drept o capelă ca aceea a bisericii La Boca, un spaţiu amplu în care putea să atragă murmurul secret al lui Dumnezeu din rai sau de pe unde se furişase el – cântecul calm, neînfrânat şi fără de cuvinte, plăcerea distrată pe care o resimţea la auzul propriei voci – şi să o lase să-i coboare de-a lungul braţelor şi să pătrundă în vioara cu ajutorul căreia mâinile ei aduceau muzica în lumea nepăsătoare. Degetele ei se mişcau mai repede acum şi putea auzi notele în capela minţii, de parcă le-ar fi făcut să răsune. Cealaltă voce a ei, aceea de critic, se estompa cu fiecare ocazie când cânta. Se legăna ca să-şi amintească melodii, ca să inventeze melodii, cântece de jale, ritmuri line de glissando şi succesiuni de staccato la fel de rapide ca nişte scântei. Şi toate astea, în linişte. Totul, într-o linişte împresurată de un oraş zgomotos care nu-i era, însă trebuia să-i devină, casă.” (Copyright: Editura Nemira) 

Carolina De Robertis (Foto: facebook)

Scriitoare cu origini uruguaiene, Carolina De Robertis este autoarea bestsellerului internaţional „Muntele invizibil” şi a romanelor „Perla” şi „Zeii tangoului”.  Cărţile sale au fost traduse în 17 limbi şi au fost desemnate cele mai bune cărţi ale anului în diverse publicaţii, precum San Francisco Chronicle, BookList sau NBC. A primit Stonewall Book Award, Italy’s Rhegium Julii Prize.

Predă ficţiune şi traducere literară la Universitatea de Stat San Francisco şi lucrează la cel de-al patrulea roman.