FRAGMENT „Lebedele de pe Fifth Avenue”, de Melanie Benjamin, apare în librăriile româneşti

FRAGMENT „Lebedele de pe Fifth Avenue”, de Melanie Benjamin, apare în librăriile româneşti

Miercuri, de la ora 19.00, la librăria Humanitas de la Cişmigiu, se lansează romanul „Lebedele de pe Fifth Avenue”, de Melanie Benjamin, inspirat din fapte reale, care oferă o plimbare ficţională prin înalta societate newyorkeză a primelor decenii de după cel de-al Doilea Război Mondial, avându-i în prim-plan pe scriitorul Truman Capote şi pe una dintre muzele lui, Babe Paley. „Adevărul” prezintă în premieră, un fragment din roman.

Ştiri pe aceeaşi temă

Întâmplarea aşază faţă în faţă două personalităţi pe care totul le desparte. Pe de o parte, Babe Paley, simbol al eleganţei de la jumătatea secolului trecut, soţia unui magnat al radioului şi al televiziunii americane, iar pe de alta, Truman Capote, pe atunci un tânăr scund şi efeminat, nu lipsit de un farmec languros, care bătea la porţile consacrării. 
Datorită lui Babe, acesta e adoptat de cercul restrâns al unor frumuseţi recunoscute ale epocii, femei măritate de câteva ori şi având din ce în ce mai multe milioane. Fascinaţia se naşte numai¬decât între noul venit şi seducătoarele „lebede“, aşa cum le numeşte scriitorul. Pe măsură ce prieteniile se încheagă, tainele se dezvăluie, şi, odată cu ele, zvonuri despre cei din afara grupului. Secretele lui Truman sunt născocite. Ale lebedelor sunt trunchiate. 
Dornic de poveşti despre o lume pe care doar o bănuieşte şi care îi sugerează grabnic scrierea „Micului dejun la Tiffany”, el provoacă, ascultă, adaugă din imaginaţie şi aşterne pe hârtie. Odată cu primele sale reuşite literare, pofta de succes îi sporeşte până la megalomanie. Tainele adu¬nate par să fie o marfă preţioasă, însă darea lor în vileag se vădeşte distrugătoare atât pentru trădător, cât şi pentru lebedele lui înşelate. 
Relaţia dintre Truman şi Babe e împroşcată cu noroi. Fusese oare pentru amândoi o iubire imposibilă, plină de delicateţe, aşa cum păruse, ori numai un pro¬dus al ficţiunii strecurate printre nenumărate întâmplări petrecute odinioară? Citind această carte tulburătoare, bine documentată, e aproape cu neputinţă să te desprinzi, fie şi o clipă, din tăvălugul care poartă protagoniştii spre singurătate şi moarte.
 

        Fragment

Truman la lucru 

Erau foarte mulţi cei care voiau să tragă cu ochiul, să surprindă geniul în focul creaţiei. Nu ceilalţi scriitori, de bună seamă. Aceia erau prea blazaţi şi sleiţi de lucrul lor ca să le fi păsat de aşa ceva. Cu deosebire lebedele lui ardeau de nerăbdare să-l vadă pe Truman scriind. Şi se dădeau peste cap să-i ofere ajutor, pentru că, dacă nu erau nişte mecena ai artelor, atunci cine erau?

Ele nu erau nişte mecena.

Totuşi, Gloria îi pusese la dispoziţie vila ei din Palm Beach. Ca să fie hrănit cum se cuvine, Slim îi trimitea de la Clubul 21 de-ale gurii în cufăraşe de nuiele împletite. Pamela se oferise chiar să i se aşeze la picioare şi să îi fie muză. Marella îl invitase pe iahtul ei să scrie plutind de-a lungul şi de-a latul Mediteranei.

Truman n-a acceptat. Pe cât îi plăcea şi preţuia felul lor de viaţă, încurajările lor, bogăţia şi mărinimia lor, pe atât, când era vorba de lucrul lui, dădea dovadă de o disciplină monastică pe care nu aveau de unde să o bănuiască noile lui prietene. Lucrul era lucru şi joaca era joacă. Niciodată n-aveau cum să se întâlnească. Decât poate…

Ei bine, poate or veni şi vremurile alea, şi-a spus el. În jurul lui mişunau poveşti minunate, numai bine date-n pârg, gata de cules. Iar dacă Truman n-ar fi fost un culegător de poveşti, oare ce s-ar mai fi ales de el?

Truman era culegător de poveşti.

Însă în istorisirea pe care o aşternea acum pe hârtie nu se găsea povestea lor, deşi el era încredinţat că lumea aşa va crede, când va citi cartea. Era o poveste în întregime născocită de el. Îl întristau aluziile răutăcioase cum că n-ar scrie decât din experienţa personală, şi nu erau puţini cei care credeau asta. Dar Alte glasuri, alte încăperi nu conţinea nimic autobiografic! Era tot o istorie născocită. Istoria unui băiat fără familie, fără cămin, ispitit de întuneric, născut în lumină, dar atras de întunericul care nu înceta să îl ademenească.

Nu, prima lui carte nu era nicidecum autobiografică. Iar pentru noua povestire avea încă de pe acum o idee de titlu. În timpul războiului, auzise un marinar în permisie care îi spunea unui alt marinar că ar vrea să-l ducă să ia micul dejun într-un loc unde sunt preţurile cele mai mari din oraş. Prin urmare, unde să meargă? Celălalt marinar i-a răspuns cu naivitate că preţurile cele mai mari din New York sunt la magazinul de bijuterii Tiffany.

Mic dejun la Tiffany. Un titlu grozav, doar atât ştia Truman până acum. Mai departe…

A luat un caiet, un caiet simplu, liniat. Şi-a ascuţit creioanele şi s-a aşezat pe o canapea îmbrăcată în velur, aflată sub fereastră. Încruntat, cu caietul pe genunchi, a citit ce scrisese cu o zi înainte. Scrisul era îngrijit, cu litere mărunte, separate unele de altele şi uşor aplecate, ca şi cum s-ar fi pregătit de atac.

„Ascultă, Fred, când promiţi, trebuie să duci mâna la inimă şi să-ţi pupi cotul…“

Astfel, Truman rătăcea printre cuvinte. Era cufundat în fraze, se lupta pe viaţă şi pe moarte cu semnele de punctuaţie, se îngrijea de punerea în pagină a textului, reorganiza paragrafele ca să fie pagina aerisită. Se ducea de la un cuvânt la altul şi înapoi, ca să aleagă între cuvântul „aproximativ“ şi cuvântul „exact“. Până la urmă a ales „aproximativ“: „Poate că doar contorsioniştii pot să-şi pupe cotul, aşa că ea s-a văzut nevoită să accepte un gest aproximativ“.

Nu s-a oprit decât după ce a lucrat toată după-amiaza. Un semnal lăuntric de alarmă, tot atât de firesc pe cât e trecerea de la iarnă la primăvară, anunţa momentul încheierii timpului de lucru. „Destul“, îi spunea. „Destul pentru azi. Dacă adaugi un singur cuvânt, ai să începi să te îndoieşti de tot ce-ai scris.“ Aşa că a pus pe masă caietul şi creionul, apoi s-a dus la bucătărie, unde Jack se învârtea printre oale şi cratiţe, pregătind masa de seară. Morocănos. Aşa înfrunta Jack viaţa. Mereu morocănos.

— Ai avut spor? a mormăit Jack în vreme ce râşnea furios nişte piper peste friptură.

— Aşa şi-aşa! Truman a întins o mână după shacker şi pe cealaltă după votcă. O să-ţi citesc un fragment mai târziu, dacă vrei.

— Normal.

— Dar tu?

— Tâmpenii de azvârlit la gunoi. Aşa-i mereu.

— Nu-i adevărat. De fapt, asta şi vrei s-auzi de la mine, aşa că nu mai umbla după complimente. Apropo, soţii Paley ne-au invitat la Kiluna în weekend.

— N-am nici un chef să merg.

— Jack!

— Nu pot să-i sufăr pe oamenii ăştia!

— Jack, nici măcar nu i-ai cunoscut!

— Ba da. În fel şi chip, de-a lungul anilor. Sunt toţi o apă şi-un pământ. Nişte ipocriţi

— N-ai dreptate, dragul meu Holden Caulfield! Soţii Paley sunt altfel. Cel puţin Babe. În ce-l priveşte pe Bill, mă rog, s-ar putea să aibă şi el ceva aparte. Se poartă altfel decât ceilalţi.

— Te abat de la drumul tău, a bombănit Jack. Nu sunt demni de tine. Nu pricep ce te fascinează pe tine la oamenii ăştia bogaţi, celebri şi plini de pretenţii.

— Sunt frumoşi, Jack! Viaţa lor e-atât de frumoasă… Stă sub semnul graţiei, al gustului rafinat, al bunelor maniere. Eu admir toate astea şi cred că idealul e să faci din propria viaţă o operă de artă. Ceea ce facem şi noi, într-un fel, nu-i aşa? Prin scris.

— Oarecum, a mârâit Jack şi a aruncat cât colo râşniţa cu piper. Deşirat, uscăţiv, pistruiat, c-un păr blond-roşcat cu început de chelie, Jack i-a aruncat o privire aspră mititelului Truman, palid, slăbuţ şi el şi c-un păr rar. Nu suport să te compari cu ăştia, când ai aşa un talent, a continuat. E caraghios. Şi-apoi credeam că-l dispreţuieşti pe Paley ăsta, după ce-ai petrecut un weekend întreg cu toţi paraziţii lui.

— Dar de-abia l-am cunoscut… Trebuie să fiu corect faţă de el…

— De oameni ca ăştia nu merită să-ţi pese, Truman. Oamenii în general nu merită.

— Of, mizantropul meu drag, a oftat Truman. Ce te-ai face tu fără mine, care aduc lumină în lumea ta posomorâtă şi întunecată.

— M-am descurcat perfect şi fără tine, înainte să te cunosc, a mârâit Jack, dar nu i-a respins îmbrăţişarea.

(…)

Truman ştia prea bine că ar fi trebuit să fie mulţumit cu ce avea. Mulţumit că era în braţele lui Jack, sătul şi somnoros, după o zi satisfăcătoare de lucru şi cu o nouă zi la orizont. Avea o mulţime de proiecte; doar era Truman Capote, scriitorul preferat al tuturor! Urma să plece în Uniunea Sovietică împreună cu o companie care juca Porgy şi Bess, iar articolul pe care avea să-l scrie după turneu urma să apară în revista The New Yorker, unde lucrase înainte şi unde avusese prima lui dezamăgire publicistică. Asta fusese cu mult timp în urmă, dar era cu neputinţă de uitat. Piesa Casa florilor, dramatizată după o nuvelă de-a lui, continua să fie jucată pe Broadway, deşi nu mai era mult până la ultimul spectacol. Mic dejun la Tiffany fierbea la foc mic, se distila, progresa chinuitor, cuvânt după cuvânt.

Era în vârful piramidei, ştia asta. Nu se îndoise niciodată că o să ajungă acolo, nici măcar când fusese dat afară de la The New Yorker. Mai mult, iubea un bărbat care îl iubea la rândul lui, chit că acesta era întruna posomorât.

Dar nu-i era destul, iar noaptea târziu, când se întorcea cu spatele la Jack, care sforăia încetişor, rămânea în el o flăcăruie jucăuşă, cu neputinţă să fie stinsă, oricâte somnifere ar fi înghiţit. Oricât de des şi-ar fi zis că, dacă s-ar fi stins, răsăritul soarelui va putea din nou să o aprindă. Tot timpul avea nevoie de mai mult. Mai multe frumuseţi de văzut, mai multe locuri de cunoscut, mai multe elogii de primit. Mai multă dragoste de luat şi de dat, de schimbat ori de refuzat. Şi mereu, mereu de tânjit după ea.

Privea înăuntru de pe margine. Oare de ce se simţea întotdeauna aşa, în orice moment al zilei?

Până şi când se afla în centrul atenţiei, când făcea o lectură în public, când tăia un tort ornamentat cu imaginea de pe coperta cărţii lui, clipa nu-i aparţinea niciodată în întregime. Se petreceau întruna o mulţime de scene – două capete aplecate unul spre celălalt în plină conversaţie, într-un colţ întunecat al încăperii, un surâs fugar între doi îndrăgostiţi, un hohot de râs după o glumă pe care el n-o auzise… Oamenii schimbau între ei numere de telefon fără să-l ceară şi pe-al lui. Cineva şoptea: „Chem un taxi pentru toată lumea“ şi, pe loc, patru inşi dispăreau după ce-i făceau cu mâna sau îi trimiteau de la depărtare, printre efluviile parfumate, o bezea care nu-i ajungea nici odată pe obraz.

Şi îl părăseau. Întruna era părăsit.

Aşa că trebuia să îşi dea silinţa. Să se depăşească. Să fie mai bun, mai răsunător, mai sclipitor, un far care să lumineze beznele, iar sclipirea lui să devină călăuza tuturor. Cel puţin să se îmbrace mai extravagant! De ce n-ar purta oare o capă de catifea potrivită cu costumul lui de velur? Şi dacă ar dansa ceva mai energic, un Charlestone de pildă, în vreme ce toţi ceilalţi dansează doar step? Dar dacă n-ar mai intra pe uşă ca toată lumea, ci sărind cu braţele în aer şi cu picioarele aruncate în spate?

Dacă ar spune cele mai minunate poveşti, dacă ar împrăştia zvonurile cele mai picante numai şi numai despre persoane cunoscute de toată lumea?

Atunci, poate. Atunci… Ar fi oare atunci cu adevărat primit printre ei?

Ar veni atunci, în sfârşit, mama după el, ca să fie împreună numai ei doi? Să fie iubit, strâns în braţe, să vadă numai mândrie şi înţelegere în ochii ei strălucitori, ochi căprui, aproape negri, ochii unui chip sculptat în marmură, cu pomeţi înalţi, cu nas acvilin, cu gât zvelt, un gât de lebădă, ochi negri de lebădă, cu pene foşnitoare, cu braţele întinse spre el.

Ochii lui Babe. În cele din urmă, s-a mai potolit gândindu-se la Babe, la ochii ei, la privirea adresată numai lui, ca să-i împărtăşească o durere poate şi mai adâncă decât a lui.

Şi cât de intens pot ochii ei să strălucească de iubire! Iubire credincioasă. True Heart. Truman.

Alinat în cele din urmă, a adormit.” (Copyright: Editura Humanitas)

Născută pe 24 noiembrie 1962 la Indiana­polis, Melanie Benjamin (foto:dreapta) a studiat la Indiana UniversityUniversity at Indianapolis. În 1988 s-a căsătorit cu Dennis Hauser, au împreună doi copii şi locuiesc la Chicago. Cu numele Melanie Hauser a publicat povestiri în In Posse Review şi The Adirondack Review, una  câşti­gând în 2001 un concurs de proză scurtă al Radioului Public din Chicago, şi două ro­mane. Cu pseudonimul Melanie Benjamin a semnat mai multe romane is­torice. Al treilea roman al său, Alice I Have Been, apărut în 2010, a fost bestseller na­ţional. În 2011, a publicat romanul The Autobiography of Mrs. Tom Thumb, iar în 2013, The Aviator’s Wife, bestseller in­ternaţional aflat în curs de ecranizare. Lebedele de pe Fifth Avenue (The Swans of Fifth Avenue; Humanitas Fiction, 2018) a apărut în 2016, fiind, ase­menea romanului anterior, bestseller New York Times şi USA Today. Cel mai recent ro­man al lui Melanie Benjamin, din ianuarie 2018, The Girls in the Picture, aduce în prim-plan prietenia dintre două femei legendare ale Hollywoodului timpuriu: scenarista Frances Marion şi actriţa Mary Pickford.


 
 

 

citeste totul despre: