FRAGMENT „Fiica ceasornicarului”, de Kate Morton, lansată la Humanitas Cişmigiu

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Kate Morton                                                                              FOTO: facebook/ Kate Morton Author
Kate Morton                                                                              FOTO: facebook/ Kate Morton Author

Miercuri, 6 martie, de la ora 19.00, la Librăria Humanitas Cişmigiu, are loc lansarea romanului „Fiica ceasornicarului”, de Kate Morton, bestseller internaţional, recent apărut la Humanitas. Vor vorbi despre carte Iuliana Alexa, redactor-şef Psychologies, Diana Cosmin, jurnalist, deţinătoarea blogului Fine Society, Marius Constantinescu, jurnalist cultural şi Sînziana Dragoş, traducătoarea romanului. „Adevărul” prezintă un fragment din roman.

În vara anului 1862, artiştii din Fraţia Magenta, însoţiţi de muzele lor, sunt invitaţi să creeze şi să se bucure de libertate la Birchwood Manor, casa mult iubită a lui Edward Radcliffe de pe malul Tamisei. 

Edward e cel mai strălucit dintre ei, cel mai entuziast, cel mai hotărât să sfi­deze prejudecăţile epocii. Dar în scurta vreme viaţa şi cariera lui vor fi dis­truse căci, spre sfârşitul şederii lor, o femeie este împuşcată, o alta dis­pare, iar o nepreţuită bijuterie de familie este de negăsit.

O sută cincizeci de ani mai târziu, Elodie Winslow, o arhivistă londo­neză, dă din întâmplare peste o geantă veche, în care găseşte carnetul de schiţe ce pare sa fi aparţinut unui pictor victorian şi fotografia unei tinere de o frumuseţe aparte. Printre desenele din carnet, unul anume îi atrage atenţia: o casa cu doua frontoane, aşezată la cotul unei ape, care i se pare neobişnuit de familiară. 

Care e legătura ei cu Birchwood Manor? Şi de ce simte ca femeia din fotografie are ceva să-i trans­mită? Pentru a răspunde acestor întrebări, Elodie va trebui să asculte vocea martorului uitat de toţi: Birdie Bell, fiica ceasornicarului.

-FRAGMENT-

Doamna Mack spunea mereu că punga oamenilor nevoiaşi trebuie să aibă tot felul de petice. Spunea lucrurile astea ori de câte ori dorea ca cineva să încerce o nouă

şmecherie – adică noi, copiii care trăiam în hrube ca şoarecii în cămăruţele de deasupra prăvăliei de păsări din Little White Lion Street.

M-am tot gândit la doamna Mack în ultima vreme. Şi la Martin, la Lily şi la Căpitan. Şi chiar la Joe cel Palid, care a fost primul om pe care l-a m iubit cu-a devărat (al doilea, de fapt, dacă îl pun şi pe tata la socoteală, ceea ce nu fac mereu).

            Doamna Mack era destul de drăguţă, în felul ei, ceea ce însemna însă destulă bătaie pentru cei care o înfruntau şi o limbă ascuţită care te şfichiuia, dar era mult mai dreaptă decât alţii. Cu mine a fost bună, m-a luat la ea când eram la ananghie, chiar cred că m-a iubit. Iar eu am trădat-o în cele din urmă, dar numai când nu am avut altă alegere.

            Acum, aici, e cu totul altfel. Oamenii sunt ca nişte muzeografi, fiecare îşi lustruieşte amintirile preferate, aranjându-le în aşa fel încât să recreeze o poveste care să-i fie pe plac. Unele întâmplări sunt reparate şi dichisite spre a fi expuse, altele sunt socotite nepotrivite şi sunt date de o parte, azvârlite în subsol, în cămările înţesate ale minţii. Şi acolo, dacă au un pic de noroc, sunt uitate pe dată. Iar acest lucru nu este de loc necinstit: este singurul mod prin care oamenii se pot împăca cu sine şi cu povara trăirilor lor.

            Dar aici e cu totul altfel.

            Eu ţin minte totul, amintirile se adună în imagini diferite, în funcţie de ordinea în care se ivesc.

            Timpul curge altfel când sunt singură în casă, eu nu am cum să ţin socoteala anilor. Îmi dau seama că soarele continuă să răsară şi să apună şi că luna îi ia locul, dar nu îi mai simt trecerea. Trecutul, prezentul şi viitorul îşi pierd semnificaţia, sunt în afara timpului. Mă aflu simultan şi aici, şi acolo, acolo şi aici.

            Oaspetele meu a venit de cinci zile deja. Am fost uimită când a apărut, cu valiza lui ponosită şi geanta maro agăţată pe umăr, ceea ce m-a făcut să mă gândesc la geanta lui Edward, mai ales atunci, în noaptea aceea când uşile erau încuiate şi el a rămas aici. De mult nu a mai rămas cineva peste noapte în casa aceasta. De când Asociaţia Istoricilor de Artă a deschis-o pentru public, nu am văzut decât turişti de-o zi, cu pantofi comozi în picioare şi cu ghiduri de călătorie în mână.

            Cei de la Asociaţie l-au cazat în vechea clădire unde se fermenta malţul, în zona închisă, folosită cândva pentru scurt timp drept casă a îngrijitorului, unde acum „Accesul publicului este interzis“. Nu s-ar fi făcut să îl găzduiască în casă, căci ea este acum muzeu. Mobila veche, majoritatea pieselor fiind din colecţia lui Edward, cumpărată odată cu casa, a fost „aranjată“ în aşa fel încât să facă loc turiştilor de la sfârşit de săptămână. Pe scaune au fost aşezate buchete de lavandă legate cu funde de catifea, ca nimeni să nu se aşeze după plac.

            În fiecare sâmbătă dimineaţa, înainte ca ceasul să bată ora zece, soseşte un grup de voluntari care se împrăştie prin casă astfel încât să fie câte unul în fiecare cameră. Poartă ecusoane legate de gât pe care scrie „Ghid“ şi îşi fac datoria să le amintească oamenilor să nu atingă obiectele. Ei sunt înarmaţi cu istorioare parţial adevărate, iar atunci când surprind privirea unui turist mai dornic să afle câte ceva îl ademenesc cu poveştile lor.

            E una mai ales, Mildred Manning, căreia îi place să stea pe un scaun simplu, la capătul scărilor dinspre pod, dezgolindu-şi dinţii, chipurile zâmbind. Nimic nu o bucură mai tare decât să prindă vreun oaspete neatent care dă să-şi pună pliantul pe măsuţa de lângă ea. Acest delict îi oferă ocazia minunată de a decreta că „nu e voie să pui nimic pe mobila lui Edward Radcliffe“.

Fiica ceasornicarului_Kate Morton

            Edward ar fi urât-o de moarte. Nu putea suferi protejarea exagerată a „lucrurilor“. El considera că obiectele frumoase trebuie preţuite, dar nu adorate. Şi aşa, cu gândul la Edward, în unele zile de început de toamnă, îmi petrec după-amiezile încolăcită pe umerii lui Mildred. Nici o haină, oricât de groasă, nu poate să-i ţină de cald când sunt eu prin preajmă.

            La o primă vedere am observat că musafirul meu are părul blond închis şi pielea arsă de soare. Mâinile îi sunt bătătorite şi îndemânatice. Nu sunt fine ca de pictor. Aparţin unui om care ştie să mânuiască uneltele pe care le ia cu el zilnic când porneşte la treabă.

            De când a venit aici e foarte ocupat. Se scoală devreme, înainte de răsăritul soarelui şi, deşi nu pare deloc mulţumit de asta, căci geme şi se chiorăşte la ecranul telefonului pe care îl ţine lângă el, preferă să se dea jos din pat, deşi ar mai sta. Îşi face iute şi neglijent o ceaşcă de ceai, apoi se spală şi se îmbracă mereu cu aceleaşi haine: tricoul şi blugii spălăciţi, aruncaţi în fiecare seară pe scaunul de lemn din colţul camerei.

            Treaba pe care o face îl determină să cerceteze încruntat o hartă a domeniului şi să tot citească nişte notiţe. Eu mi-am făcut obiceiul să stau la o oarecare distanţă, încercând să descopăr ce are de gând să facă. Dar fără nici un folos. Scrisul e prea mărunt şi şters ca să-l pot citi şi nu îndrăznesc să mă duc lângă el. Încă nu ne cu noaştem prea bine ca să- mi dau seama cât de mult să mă apropii. Pot deveni o prezenţă apăsătoare şi nu doresc să-l sperii.

            Şi totuşi.

            Aştept.

            Am aflat cel puţin ce ţine în geanta aceea maro pe care a des pachetat-o aseară. E un aparat de fotografiat, dintr-a cela pe care Felix ar putea să-l recunoască dacă s-ar putea reîntrupa acum, aici. Ceea ce Felix nu ar fi capabil să recunoască e modul în care oaspetele meu îşi leagă aparatul de fotografiat de computer şi – ca printr-o vrajă – face să apară imagini pe ecran. Nu mai e nevoie de cameră obscură sau soluţii de developare cu miros înţepător. L-a mprivit aseară cum perinda pe ecran o fotografie după alta: imagini din cimitir, pietre de mormânt, mai ales. Nici una a cuiva pe care să-l cunosc, dar am fost totuşi captivată. E prima dată după atâţia ani când am putut să „ies“ din locul acesta.

            Şi ce să deduc din fotografiile astea despre scopul lui? Mă tot întreb.

            Aproape nimic.

            Acum e pe undeva pe-afară, e plecat de azi-dimineaţă. Dar am răbdare, mult mai multă răbdare decât altă dată.

            Stau la pândă la fereastra de pe casa scării, uitându-mă peste castan, departe, către vechea mea prietenă Tamisa. Nu mă aştept ca tânărul meu să se întoarcă pe acolo, spre deosebire de ceilalţi care au venit la Birchwood înaintea sa, lui nu-i place râul. Se uită într-acolo uneori, aşa cum te-ai uita la un tablou, dar doar de la distanţă şi cred că nu cu prea multă plăcere. Nu cred că e prea amator de plimbări cu barca, după cum se vede.

            Nu, eu privesc râul pentru propria mea plăcere. Tamisa mi-a traversat întreaga viaţă, aşa cum sângele îţi curge prin vine. Nu pot ajunge acum înspre nord, decât până la zidul hambarului, la vest doar până la pârâul Hafosted, la est până la livadă şi, înspre sud, doar până la arţarul japonez. De-a lungul anilor, am încercat să merg mai departe, dar fără nici un rezultat, din păcate. Dacă mă aventurez, simt că parcă mă trage înapoi o ancoră. Nu mă pricep la fizică, dar aşa simt eu.

            Oaspetele meu nu este atât de tânăr cum îl credeam. Este vânjos şi sprinten, cu instinctul viu al animalului forţat să stea în interior împotriva voinţei sale, dar are ceva ce-l apasă. Greutăţile îşi pun amprenta asupra omului: tatăl meu a îmbătrânit cu zece ani în lunile ce au trecut după moartea mamei, când proprietarul a început să ne bată la uşă şi se stârneau discuţii care deveneau tot mai aprinse cu timpul, până când, în cele din urmă, într- o zi mohorâtă de iarnă, proprietarul i-a strigat că el fusese răbdător ca un sfânt, că nu era organizaţie de caritate şi că venise vremea ca tata să-şi găsească alt loc.

            Problema oaspetelui meu e de altă natură. În portofelul ponosit păstrează o fotografie. L-am văzut cum o scoate noaptea târziu şi se uită pierdut la ea. În fotografie sunt doi copii mici. Unul zâmbeşte din tot sufletul spre obiectivul aparatului de fotografiat, celălalt este mai reţinut.

            După felul cum se uită la fotografie – cum îşi trece degetul cel mare peste ea, de parcă astfel ar putea să o mărească şi să vadă mai bine – îmi dau seama că sunt copiii lui.

            Apoi, aseară a dat un telefon de pe mobil cuiva căreia îi spunea Sarah. Avea o voce caldă şi vorbea politicos, dar, după cum strângea creionul între degete şi îşi trecea mâna prin păr, îmi dădeam seama că se lupta din greu.

            — Dar asta a fost mai demult, spunea el. O să vezi că m-am schimbat. Desigur că merit încă o şansă.

            Şi în tot acel timp se uita la fotografie, frecându-i colţul de sus cu vârful degetelor. Acea convorbire mi-a adus aminte de tatăl meu. Căci înaintea doamnei Mack şi a Căpitanului a fost tatăl meu, veşnic în căutarea unei noi şanse. De meserie era ceasornicar, un foarte bun meseriaş, cu o mare îndemânare, căutat de posesorii celor mai complicate orologii pentru reparaţii.

            — Orice ceas e unic, îmi spunea el adesea, şi la fel ca la orice om, chipul – fie că e frumos sau nu – este doar o mască a mecanismului complicat pe care îl ascunde.

            Uneori mergeam şi eu cu el acolo unde avea ceva de lucru. El spunea că sunt ajutorul lui, dar de fapt nu-l ajutam cu nimic. Când era invitat în bibliotecă sau în birou, eu eram întotdeauna dusă de vreo servitoare jos, în vreuna din bucătăriile pline de aburi care hrăneau conacele englezeşti. Toate aveau câte o bucătăreasă rotofeie care trudea în sala „motoarelor“ ei cu obrajii îmbujoraţi, fruntea asudată, umplând cămările cu gemuri dulci şi pâini proaspete.

            Tata îmi povestea mereu că mama crescuse într-o casă dintr-acelea. Ea se afla la una dintre ferestrele mari de la etaj când a sosit să repare ceasul tatălui ei. Privirile li s-au întâlnit, s-au îndrăgostit şi nimic nu i-a mai putut despărţi după aceea. Oricât au încercat părinţii ei, oricât s-a rugat sora sa mai mică să rămână, mama era încăpăţânată, tânără şi răsfăţată, aşa că a fugit. Copiii au o imaginaţie concretă şi, ori de câte ori auzeam povestea aceasta, mi-o închipuiam pe mama rupând-o la fugă, cu rochia umflată de vânt, ca un nor de satin, cum se îndepărta de castelul mohorât, lăsând în urmă sora iubită, groaza şi mânia părinţilor neîndurători.

            Asta era ce-mi închipuiam eu.

            Tata era nevoit să-m i spună tot felul de poveşti, căci eu nu avusesem norocul să- mi cunosc mama. Când a murit, mai avea două zile până să împlinească douăzeci şi unu de ani, iar eu avem doar patru ani. O doborâse tuberculoza, dar tata îl rugase pe medicul legist să scrie „bronşită“ pe certificatul ei de deces, căci credea că sună mai nobil. Dar nu avea de ce să-şi facă griji: după ce se măritase cu tata şi îşi părăsise familia nobilă, ea fusese trecută în marea masă a oamenilor de rând cărora istoria nu le ţine socoteala.

            Aveam o singură imagine a mamei, o mică schiţă pe care el o păstra într-un medalion de aur şi la care ţineam foarte mult. Până când am fost nevoiţi să ne mutăm în cele două odăiţe prin ferestrele cărora străbătea vântul, pe o alee îngustă dintr-un colţ al Londrei de est, unde duhoarea Tamisei ne tăia răsuflarea şi ţipătul pescăruşilor se amesteca cu strigătele marinarilor într- un zumzet permanent. Medalionul a dispărut în mâinile negustorului de haine vechi. Ce s-a ales de imagine, nu mai ştiu. A alunecat printre crăpăturile timpului, acolo unde merg toate lucrurile pierdute.

            Tata îmi spunea Birdie, zicând că sunt vrăbiuţa lui. Numele meu era frumos, zicea el, dar era un nume pentru o doamnă în toată firea, cu rochii lungi de mătăsuri fine, dar fără aripi cu care să poată zbura.

            — Dar mie-mi trebuie un nume cu aripi?

            — Da, sigur că da. Aşa cred eu.

            — Atunci de ce mi-ai dat unul fără aripi?

            Şi în acele momente devenea serios, aşa cum era ori de câte ori venea vorba de mama:

            — Tu ţi-ai primit numele după cel al tatălui mamei tale. Era important pentru ea ca tu să ai ceva din familia ei.

            Chiar dacă familia ei nu a vrut să ştie de mine?

            —Chiar dacă… spunea el, zâmbind, ciufulindu-mi părul, făcându-mă întotdeauna să mă simt îmbărbătată la gândul că nimic nu conta în comparaţie cu dragostea lui.

            Atelierul tatei era un locaş al minunilor. Poliţa cea mare de sub geam era plină de arcuri, nituri, cântare şi fire, clopoţei, penduluri şi limbi subţiri de ceas cu săgeţi la capăt. Mă furişam adesea prin uşa deschisă şi mă aşezam în genunchi pe un taburet de lemn, cercetând poliţa pe când el lucra, răsucind pe toate feţele maşinăriile ciudate şi ingenioase, apăsându-le uşor cu degetele componentele minuscule şi firave, ridicându-le în lumina soarelui ca să strălucească. Eu îl pisam cu întrebările şi el îmi răspundea privindu- mă peste ochelari. Şi mi-a cerut să-i promit că nu o să suflu nici o vorbă nimănui despre ceea ce vedeam acolo, căci tata nu repara doar ceasuri, ci lucra la o invenţie.

            Marele lui Proiect era crearea unui Ceas Enigmatic, a cărui construcţie implica ore îndelungi de lucru, dar şi frecvente vizite pe furiş la cancelaria unde se înregistrau patentele de invenţii. Tata spunea că atunci când va reuşi să-l termine, Ceasul Enigmatic ne va îmbogăţi, căci orice om bogat avea să-şi dorească un ceas al cărui pendul să se mişte fără ajutorul vreunui mecanism.

            Gravitatea cu care spunea aceste lucruri mă făcea să încuviinţez serioasă din cap, dar de fapt mă lăsam la fel de impresionată de ceasurile obişnuite care îi umpleau pereţii din tavan până în podele, cu inimile bătându-le şi pendulele legănându-li-s e într-o continuă şi blândă disonanţă. El m-a învăţat cum să le întorc, după care mă depărtam de ele spre mijlocul camerei, privindu-le îndelung cadranele de toate dimensiunile în timp ce ticăiau în cor.

            — Şi care dintre ele arată timpul exact? întrebam eu.

            — A, vrăbiuţă! Întrebarea este: care nu arată timpul exact?

            Căci – îmi explica el – nu există timp exact. El este doar o noţiune, nu are nici sfârşit şi nici început, nu poate fi văzut, auzit sau mirosit. Poate fi măsurat, desigur, dar nu există cuvinte care să-l explice cu precizie. Cât despre „timpul exact“, acesta era doar un fel de a cădea de acord asupra unei noţiuni.

            — Îţi mai aduci aminte de femeia de pe peronul gării? m-a întrebat.

            I-am spus că-mi aminteam. Într- o dimineaţă, mă jucam în timp ce tata repara ceasul cel mare într-o gară din vestul Londrei. Am observat un altul la fel, dar mai mic, agăţat pe peretele de lângă ghişeul de bilete. M-am oprit din joacă şi am început să privesc cele două cadrane diferite, când s-a apropiat de mine o femeie.

            — Acela de acolo arată timpul adevărat, mi-a explicat ea, arătând către cadranul cel mic, iar celălalt, a urmat ea, uitându-se încruntată la celălalt ceas pe care tata tocmai îl terminase de întors, arată ora Londrei.

            Şi aşa am aflat că, dacă nu puteam fi în două locuri deodată, puteam cu siguranţă să fiu într- un singur loc la ore diferite.

            La puţin timp după aceea, tata a propus să facem o excursie la Greenwich, „locul meridianului“.

            Meridianul Greenwich. Cuvintele sunau ca o incantaţie.

            — E linia de unde începe timpul, a continuat el. De la Polul Nord la Polul Sud, el împarte pământul în două.

            Mi s-a părut atât de impresionant ceea ce auzeam, căpătând formă vie în imaginaţia mea de copil, încât era inevitabil ca realitatea să nu mă dezamăgească.

            Am ajuns pe peluza bine îngrijită a unui mare palat de piatră, iar eu căutam în zadar să dau de ruptura uriaşă, colţuroasă pe care eu mi-o imaginasem împărţind faţa pământului.

            — Uite acolo, mi-a arătat el, întinzând braţul. Înaintea ochilor tăi, în linie dreaptă. Acolo sunt zero grade longitudine.

            — Dar nu văd nimic. Doar iarbă…

            A râs auzind asta şi mi-a ciufulit părul, întrebându-mă dacă nu vreau să mă uit mai bine prin telescopul Observatorului Regal.

            În lunile dinaintea morţii mamei, am mers de mai multe ori la Greenwich şi pe drumul cu vaporul tata m-a învăţat să citesc: cu vintele din cărţi, valurile de pe râu, expresiile de pe chipurile tovarăşilor de călătorie.

            Mi-a arătat cum să aflu cât era ceasul privind la soare. Oamenii au fost întotdeauna atraşi de uriaşa sferă incandescentă de pe cer, spunea el, „căci ea nu ne dă doar căldură, ci şi lumină, după care tânjesc atât de mult sufletele noastre“.

            Lumina. Şi aşa am început să o privesc printre copaci primăvara, observând cum face ca frunzele cele noi şi delicate să devină transparente. Urmăream cum arunca umbre pe pereţi, împrăştiind praf de stele pe suprafaţa apei, filigranând pământul când se strecura printre grilajele de fier forjat. Şi voiam să ating unealta asta vrăjită. Să o apuc cu vârful degetelor, aşa cum făceam cu lucruşoarele de pe masa de lucru a tatei.

            Şi mi-am pus în cap să prind lumina. Am găsit o cutie mică de tinichea, am golit-o  şi, cu un cui, am făcut câteva găurele în capac cu ciocanul tatei. Am luat-o afară, m-am aşezat în bătaia soarelui şi am aşteptat până când capacul s-a încins de tot. Dar din păcate, când am deschis cutia minunilor, nu am găsit nici un prizonier strălucitor, aşa cum mă aşteptasem. Era doar o cutie veche, ruginită şi goală.” (Copyright: Editura Humanitas)

Kate Morton s-a născut în 1976 la Berri, în sudul Australiei, fiind cea mai mare dintre cele trei fete ale familiei. A studiat arta dra­matică la Trinity College din Londra, audi­ind apoi un curs despre Shakespeare la Royal Academy of Dramatic Art din capi­­tala britanică. A urmat cursurile de litera­tură engleză de la University of Queensland, pe care le-a absolvit ca şefă de promoţie. Şi-a continuat studiile cu o lucrare de mas­terat care a avut drept temă tragedia în lite­­ratura epocii victoriene. Primul ei roman, Casa de la Riverton (The House at Riverton; Humanitas Fiction, 2009), a fost pu­blicat în Australia în 2006 cu titlul The Shifting Fog, iar un an mai târziu, cu noul titlu, în Marea Britanie şi Statele Unite, fiind desem­nat bestseller de Sunday Times şi New York Times

Kate Morton_foto_wikipedia

Cel de-al doilea roman, Grădina uitată (The Forgotten Garden, 2008; Hu­ma­nitas Fiction, 2011), a ajuns pe primul loc în topul best­selleru­rilor din Australia şi Marea Britanie şi a fost desemnat de Sunday Times drept cea mai vândută carte a anului. În 2010 publică Orele îndepărtate (The Distant Hours; Humanitas Fiction, 2013), care se bucură de acelaşi succes. Romanul Păzitoarea tainei din 2012 (The Secret Keeper; Humanitas Fiction, 2014) a de­ve­nit la rân­dul lui bestseller şi a fost recompen­sat cu American Library Association Award 2013, Women’s Fiction Category. Primele sale patru romane au câştigat Australian Book Industry Award for General Fic­tion Book of the Year. În 2015 îi apare Casa de lângă lac (The Lake House; Hu­manitas Fiction, 2017), bestseller aflat în topurile de vânzări din Australia, SUA, Marea Britanie şi Canada. În 2018 Kate Morton publică Fiica ceasornicarului (The Clockmaker’s Daughter; Humanitas Fic­tion, 2019), bestseller internaţional nomina­lizat la Indie Book Awards 2019, Australia.

 

 

 

 

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite