Fragment în avanpremieră. Când apare „Serotonină“, romanul lui Michel Houellebecq, în librăriile româneşti
0
„Serotonină”, cel mai recent roman al scriitorului Michel Houellebecq, va putea fi găsit în librăriile din ţară, începând de miercuri. Lansarea cărţii, publicată în limba română la editura Humanitas, va avea loc la „Bookfest”, pe 1 iunie, de la ora 16.30, la standul editurii. Vor vorbi Sever Voinescu, Ovidiu Nahoi şi Denisa Comănescu. „Adevărul” prezintă în avanpremieră, un fragment din „Serotonină”.
Apărut în Franţa pe 4 ianuarie 2019, „Serotonină”, cel de-al şaptelea roman al scriitorului francez Michel Houellebecq a devenit în scurt timp de la apariţie un adevărat fenomen editorial, ocupând locul 1 în toate topurile de vânzări. Tirajul excepţional de 320 000 de exemplare, anunţat de Editura Flammarion, s-a dovedit insuficient în mai puţin de o săptămână de la apariţie, un nou tiraj de 50 000 de exemplare apărând ulterior pe rafturile librăriilor.
Ediţia franceză a fost urmată la câteva zile de ediţia în limba germană, într-un tiraj de 80 000 de exemplare, şi de ediţia în limba spaniolă, apărută în 25 000 de exemplare.
Traducerea în limba română a romanului este semnată de Daniel Nicolescu.
„Serotonină" spune povestea unui inginer agronom care scrie rapoarte pentru ministerul agriculturii din Franţa şi care detestă Uniunea Europeană. Romanul este descris de presa franceză drept caustic şi vizionar, mesajul cărţii fiind împotriva politicienilor care „nu luptă pentru interesele oamenilor lor, dar sunt gata să moară pentru a apăra comerţul liber”.
Protagonistul romanului „Serotonină” este Florent-Claude Labrouste, un bărbat de 46 de ani care îşi detestă numele şi Captorixul, un antidepresiv ce eliberează serotonina, dar care are trei efecte secundare: greaţa, dispariţia libidoului şi impotenţa. Naraţiunea sa traversează o Franţă care îşi nesocoteşte tradiţiile, îşi trivializează oraşele şi îşi distruge satele aflate în pragul revoltei.
Florent-Claude este un personaj-narator dezrădăcinat şi autodistructiv, care îşi scrutează propria viaţă şi lumea din jurul lui cu un umor aspru şi cu o virulenţă sfâşietoare. Îşi descrie activitatea de inginer agronom, ne vorbeşte despre prietenia sa cu Aymeric d’Harcourt, fost coleg de facultate, un artistocrat care practică agricultura pe domeniul familiei (personaj de neuitat al romanului – un alter-ego al său), despre eşecul idealurilor din tinereţea lor şi despre speranţa, aproape absurdă, de a regăsi o iubită pierdută.
-FRAGMENT-
„Am patruzeci şi şase de ani, mă numesc Florent-Claude Labrouste şi-mi urăsc prenumele, cred că provine de la doi membri ai familiei cărora mama şi tata doreau, fiecare în parte, să le aducă un omagiu; lucrul e cu atât mai regretabil cu cât, de altfel, nu am nimic să le reproşez părinţilor mei, au fost nişte părinţi excelenţi în toate privinţele, s-au dat peste cap ca să-mi pună la îndemână armele trebuincioase în lupta pentru viaţă şi dacă până la urmă am dat greş, dacă viaţa mi se isprăveşte în tristeţe şi suferinţă, nu-i pot face vinovaţi, de vină e mai degrabă un regretabil concurs de împrejurări asupra căruia voi avea prilejul să revin – şi care constituie, la drept vorbind, obiectul acestei cărţi –, nu am, deci, nimic să le reproşez părinţilor mei cu excepţia acestui mărunt, supărător dar mărunt, episod cu prenumele, găsesc că nu doar alăturarea Florent-Claude e caraghioasă, ci şi că elementele componente, în sine, sunt nesuferite, una peste alta consider că prenumele meu este complet anapoda. Florent e prea dulceag, prea asemănător cu femininul Florence, într-un anumit sens aproape androgin. Nu se potriveşte deloc chipului meu cu trăsături energice, chiar brutale din anumite unghiuri, care a fost adesea (de anumite femei, cel puţin) considerat viril şi deloc, dar chiar deloc, aducând a moacă de poponar boticellian. În privinţa lui Claude, ce să mai vorbim, mă duce imediat cu gândul la Claudettes[1], şi, de îndată ce aud pronunţat prenumele respectiv, în faţa ochilor îmi apare imaginea de groază a unui videoclip vintage al lui Claude François reluat în buclă la o întâlnire de pederaşti bătrâni.
Nu e greu să-ţi schimbi prenumele, mă rog, nu mă refer la partea administrativă, din punct de vedere administrativ aproape nimic nu-i posibil, obiectivul administraţiei e să-ţi reducă la maximum şansele de viaţă, atunci când nu ţi le distruge de-a dreptul, din punctul de vedere al administraţiei, un administrat bun e un administrat mort; mă refer, pur şi simplu, la practica socială: e de ajuns să te prezinţi sub alt prenume şi, după câteva luni, ori doar săptămâni, toată lumea se obişnuieşte, oamenilor nici nu le mai trece prin cap că, pe vremuri, ai fi putut să te numeşti altfel. În ceea ce mă priveşte, situaţia ar fi fost cu atât mai simplă cu cât cel de-al doilea prenume al meu, Pierre, se potrivea de minune cu imaginea de dârzenie şi virilitate pe care doream s-o comunic celorlalţi. N-am mişcat însă un deget pentru asta, am continuat să mă las chemat pe numele ăsta scârbos de Florent-Claude, tot ce-am obţinut de la anumite femei (de la Camille şi de la Kate, mai exact, dar o să revin asupra acestui punct, o să revin) a fost să se mulţumească cu Florent, de la societate, în general, n-am obţinut nimic, fiindcă, atât în privinţa asta cât şi în aproape toate celelalte, m-am lăsat dus de val, mi-am dovedit neputinţa de a-mi lua soarta în mâini, virilitatea care părea să-mi emane de pe chipul dur şi colţuros, cu linii puternice nu era de fapt decât o amăgire, o simplă escrocherie – pentru care, e drept, nu eram vinovat, aşa a vrut Dumnezeu; eu însă nu eram, nu eram în realitate, nu fusesem nicicând altceva decât o labă tristă, împlinisem patruzeci şi şase de ani, nu reuşisem niciodată să-mi controlez viaţa, una peste alta era cât se poate de plauzibil ca a doua parte a existenţei mele să nu fie altfel decât prima – o năruire fleşcăită şi dureroasă.
Primele antidepresive cunoscute (Seroplex, Prozac) creşteau nivelul de serotonină din sânge inhibând receptorii neuronali 5-HT1. Când a fost descoperit Capton D-L, la începutul anului 2017, avea să se deschidă drumul unei noi generaţii de antidepresive, cu un mecanism de acţiune mai simplu, în ultimă instanţă, fiindcă favoriza eliberarea prin exocitoză a serotoninei produse la nivelul mucoasei gastro-intestinale. Încă de la sfârşitul anului, Capton D-L a fost pus în vânzare sub numele Captorix. S-a dovedit imediat de o eficacitate surprinzătoare, îngăduindu-le pacienţilor să se integreze mai uşor în ritualurile majore ale unei existenţe normale, desfăşurate în sânul unei societăţi civilizate (toaletă personală, viaţă socială redusă la bune relaţii de vecinătate, demersuri administrative simple), fără să favorizeze, spre deosebire de antidepresivele generaţiei precedente, tendinţele sinucigaşe sau de automutilare
Cele mai frecvente efecte secundare neplăcute constatate la Captorix erau greţurile, dispariţia libidoului, impotenţa,
Nu suferisem niciodată de greţuri.
*
Povestea începe în Spania, în provincia Almería, la exact cinci kilometri spre nord de El Alquián, pe drumul N 340. Ne aflam la început de vară, fără doar şi poate la jumătatea lui iulie, cam spre sfârşitul anilor 2010 – mi se pare că Emmanuel Macron era Preşedintele Republicii. Era vreme frumoasă şi teribil de cald, ca întotdeauna în Spania în acest anotimp. Era începutul după-amiezii şi automobilul meu 4x4, Mercedes G 350 TD, era oprit în parcarea benzinăriei Repsol. Îi făcusem plinul cu motorină şi beam liniştit o Coca Cola Zero, sprijinit de caroserie, cuprins de o posomoreală din ce în ce mai mare la gândul că Yuzu avea să sosească a doua zi, când un Volkswagen Broscuţă s-a oprit în faţa pompei de aer.
Două fete pe la douăzeci de ani au ieşit din maşină, se vedea până şi de departe că erau fermecătoare, în ultima vreme cam uitasem cât de fermecătoare puteau fi fetele, am fost şocat, parcă trăiam o lovitură de teatru exagerată, nefirească. Aerul era atât de încins încât părea străbătut de o vibraţie slabă, ca şi asfaltul din parcare; se întruniseră condiţiile de apariţie a unui miraj. Cu toate astea, fetele erau reale şi am fost cuprins de o uşoară panică atunci când una din ele a venit spre mine. Avea plete de un castaniu deschis, doar puţin buclate, fruntea îi era încinsă cu o bentiţă din piele cu motive geometrice colorate. Sânii îi erau mai mult sau mai puţin acoperiţi cu o fâşie de pânză de bumbac alb, iar fusta scurtă, largă, tot din bumbac, părea gata să se ridice la cea mai măruntă adiere – dar, cum am spus, în marea milă a lui Dumnezeu, aerul stătea neclintit.
Era calmă, zâmbitoare şi nu părea să se teamă – teama, s-o spunem drept, îmi dădea târcoale doar mie. În privirea ei se puteau citi bunătate şi bucurie – am ştiut dintr-o ochire că nu avusese parte în viaţă decât de experienţe fericite, cu animalele, cu oamenii şi chiar cu funcţionarii. De ce venea oare spre mine, tânără şi seducătoare, în această după-amiază de vară? Ea şi prietena ei doreau să-şi verifice presiunea din pneuri (mă rog, din pneurile maşinii, nu m-am exprimat cum se cuvine). E o măsură de precauţie, recomandată de toate organismele de protecţie rutieră din aproape toate ţările civilizate, şi nu numai. Aşadar, această fată nu era doar atrăgătoare şi bună la suflet, ci şi prudentă şi înţeleaptă, iar admiraţia pe care i-o purtam sporea de la clipă la clipă. Puteam oare să nu-i ofer sprijinul? Desigur că nu.
Însoţitoarea ei corespundea mai bine standardelor care definesc femeia spaniolă – păr ca tăciunele, ochi de un cafeniu închis, ten mat. Avea un aer mai puţin flower power decât cealaltă, bun, era mişto, dar avea mai mult power în ea decât flower, cu o mică nuanţă de curviştină, avea un cercel de argint în nara stângă, iar fâşia de pânză care-i acoperea sânii era pestriţă, cu un desen agresiv, şi era inscripţionată cu diverse sloganuri care puteau fi categorisite drept punk sau rock, am uitat diferenţa, hai să zicem nişte sloganuri punk-rock, ca să n-o mai lungim. Spre deosebire de tovarăşa ei, purta şort, ceea ce era şi mai răscolitor, nu pricep de ce se fabrică şorturi atât de strâmte, n-aveai cum să nu fii hipnotizat de fundul ei. N-am avut nici eu cum să nu fiu, dar mi-am revenit destul de grabnic: primul lucru care trebuia aflat, le-am lămurit eu, era presiunea potrivită din cauciucuri, în funcţie de modelul automobilului; de obicei, era scrisă pe o plăcuţă metalică sudată în josul portierei din stânga, faţă.
Plăcuţa se afla chiar în locul indicat, aşa că am simţit cum le creşte stima pentru competenţele mele masculine. Fiindcă maşina nu era prea încărcată – ba chiar avea surprinzător de puţine bagaje, două genţi uşoare care conţineau probabil nişte chiloţei şi câteva banale produse de machiaj –, o presiune de 2,2 bari era suficientă.
Rămânea de îndeplinit operaţiunea de umflare propriu-zisă. Am băgat de seamă de la bun început că presiunea în cauciucul din stânga faţă nu era decât de un bar. Le vorbeam solemn, ba chiar cu uşoara severitate la care mă îndrituia vârsta; făcuseră bine că au apelat la mine, nimeriseră la fix, pentru că, fără să ştie, se aflau într-o primejdie serioasă; cauciucurile insuficient umflate puteau pricinui derapaje, pierderea controlului, te puteai aştepta la un accident. Au reacţionat cu emoţie şi candoare, cea cu păr castaniu mi-a pus o mână pe antebraţ.
Trebuie să recunoaştem că aparatele astea sunt cam greu de folosit, trebuie să pândeşti şuierăturile mecanismului şi adesea să bâjbâi până potriveşti racordul pe valvă, la drept vorbind e mai lesne să regulezi, mai intuitiv, sunt sigur c-ar fi fost şi ele de acord cu asta, dar nu ştiam cum să deschid subiectul, pe scurt am rezolvat pneul din stânga faţă şi-apoi, iute, pe cel din stânga spate, fetele stăteau ciucite lângă mine, urmărindu-mi gesturile cu maximă atenţie, şi ciripind pe limba lor tot soiul de „Chulo“ şi de „Claro que sí“, apoi le-am predat ştafeta, cerându-le să se ocupe de celelalte cauciucuri, sub supravegherea mea părintească.
Bruneta, mai impulsivă, o simţeam, s-a pus din prima pe cauciucul din dreapta faţă, şi aici, de îndată ce-a îngenuncheat, lucrurile s-au învârtoşat, cu fesele ei mulate în şortuleţ, de o rotunjime perfectă şi tremurând pe măsură ce dibuia racordul, şatena îmi pricepea tulburarea, şi-a petrecut chiar un braţ pe după mijlocul meu, un braţ fratern.
A venit în sfârşit şi rândul cauciucului din dreapta spate, pe care l-a luat în primire şatena. Încordarea erotică era mai puţin acută, a fost în schimb treptat înlocuită de un zvâcnet drăgăstos, pentru că ştiam tustrei că ajunsesem la ultimul cauciuc şi că, de-acum, vrând-nevrând, trebuiau să-şi continue drumul.
Au mai rămas totuşi cu mine câteva minute, înşirând mulţumiri şi gesturi graţioase, iar atitudinea lor nu era pe de-a-ntregul teoretică. Cel puţin acum, după câţiva ani, aşa mi se pare, când îmi aduc aminte că, pe vremuri, am avut o viaţă erotică. M-au luat la întrebări despre naţionalitatea mea – franceză, nu ştiu dacă am pomenit-o până acum –, despre cum mi se părea regiunea – mai precis, încercau să afle dacă descoperisem nişte locşoare simpatice. Într-un fel, da, exista un bar de tapas, unde se serveau şi nişte mic-dejunuri copioase, chiar în faţa locului unde mă stabilisem. Mai era şi un local de noapte, un pic mai departe, care putea fi socotit, cu oarecare generozitate, simpatic. Mai era şi casa unde stăteam, aş fi putut să le găzduiesc, pentru o noapte măcar, şi am sentimentul (dar probabil că fabulez, acum, după atâta timp) că ideea s-ar fi putut dovedi nostimă. N-am spus însă nimic din toate astea, am aburit-o sintetic, explicându-le în linii mari că zona era plăcută (ceea ce era exact) şi că mă simţeam bine acolo (ceea ce era fals, iar sosirea iminentă a lui Yuzu n-avea să dreagă lucrurile).
Au plecat în cele din urmă, cu gesturi largi de rămas-bun, Volkswagenul Broscuţă a întors şi a ieşit din parcare spre drumul naţional.
Aici, s-ar fi putut întâmpla mai multe lucruri. Dacă ne-am fi aflat într-o comedie romantică, după câteva secunde de ezitare dramatică (în momentul ăsta ar fi contat jocul actoricesc, cred că Kev Adams ar fi făcut treabă bună), aş fi sărit la volanul Mercedesului meu 4x4, aş fi ajuns repede din urmă Broscuţa pe autostradă, aş fi depăşit-o făcând semne ample din mână, cam nătângi (aşa cum fac actorii de rom’com[2]), ea ar fi tras pe dreapta, pe banda de refugiu (de fapt, într-o rom’com clasică ar fi existat probabil doar o singură fată, cu siguranţă cea şatenă), şi ar fi urmat varii acţiuni omeneşti mişcătoare, prin curentul camioanelor care ar fi trecut la câţiva metri de noi. Aici scenaristul trebuia să bibilească bine dialogul.
Într-un film porno, urmarea ar fi fost şi mai previzibilă, însă importanţa dialogurilor s-ar fi diminuat. Toţi bărbaţii îşi doresc fete proaspete, ecologice şi amatoare de sex în trei – mă rog, aproape toţi bărbaţii, eu în orice caz.
Ne aflam însă în realitate, aşa încât m-am întors acasă.
[1] Sau „Clodettes“ (trimitere la prenumele de alint Cloclo), dansatoarele pe care Claude François – cântăreţ, dansator, muzician şi producător de musical francez – le-a introdus în spectacolele sale între 1966 şi 1978.
[2] Prescurtare pentru romantic comedy (engl.)” (Copyright: Editura Humanitas)
Michel Houellebecq, pe numele său real Michel Thomas, s-a născut în insula Réunion, la 26 februarie 1956 sau 1958 (după afirmaţia autorului). După absolvirea Institutului Naţional de Agronomie Paris-Grignon, se înscrie la secţia de cinematografie a Şcolii Naţionale Superioare Louis Lumière, abandonând-o înainte de a-şi lua diploma. Poet, eseist, romancier şi regizor, el este, începând cu anii ’90, unul dintre cei mai cunoscuţi şi traduşi autori francezi contemporani.
Cariera literară şi-o începe publicând versuri, iar cea de-a treia sa culegere de poeme atrage atenţia criticii: La poursuite du bonheur (În căutarea fericirii) primeşte în 1991 Premiul Tristan Tzara. Ca romancier cunoaşte un succes fulminant după ce publică în 1994 Extinderea domeniului luptei (Extension du domaine de la lutte) şi, mai ales, „scandalosul“Particulele elementare (Les particules élémentaires, 1998), câştigător al Premiului Novembre şi, în 2002, prin traducerea engleză, al Premiului Internaţional IMPAC Dublin. Fiecare nouă apariţie romanescă a autorului – Platforma (Plateforme, 2001),Posibilitatea unei insule (La possibilité d’une île, 2005), pentru care primeşte Premiul Interallié – trezeşte polemici înverşunate, iar numărul admiratorilor săi nu este egalat decât de cel al detractorilor. În 2010, Harta şi teritoriul (La carte et le territoire), probabil cel mai puţin controversat roman semnat de Houellebecq, e încununat cu Premiul Goncourt.
Înainte de apariţia pe piaţă, romanul „Supunere” (Soumission, Humanitas Fiction, 2015) a fost piratat şi citit de mii de internauţi cu frenezia cu care sunt devorate înainte de publicare bestsellerurile internaţionale. Pe 21 septembrie 2018, Michel Houellebecq se căsătoreşte cu partenera sa de viaţă de origine chineză, Qianyum Lysis Li. În ianuarie 2019 publică „Serotonină” (Serotonine), care se regăseşte imediat în topurile de vânzări din Franţa, Germania şi Spania.
Se încarcă comentariile...
