File de istorie rusă. „Albumul rusesc. Povestea unei familii aristocratice”
0
Autorul Michael Ignatieff a scris "Povestea unei familii aristocratice", în volumul "Albumul rusesc". Vă prezentăm în avanpremeiră un fragment din capitolul şase, „Revoluţia”. Volumul este publicat de Editura Polirom.
Michael Ignatieff ne poartă înapoi în timp de-a lungul a cinci generaţii ale unei familii ruse, pînă în 1815. După ce a citit jurnale ale rudelor sale, a privit îndelung fotografii dintr-un vechi album şi a ascultat poveşti transmise din tată în fiu, el ajunge să descifreze semnificaţia pe care o au amintirile şi istoriile familiei sale de emigranţi ruşi cu sînge albastru.
Oprindu-se mai ales asupra poveştii bunicilor lui, contele Pavel Ignatiev şi prinţesa Nataşa Meşcerskaia, autorul reconstituie pas cu pas viaţa lor, într-o călătorie care porneşte de la strălucitoarea curte a ţarului Aleksandr al III-lea şi trece prin tăvălugul revoluţiei, al războiului civil şi al exilului. Albumul rusesc a fost distins cu Heinemann Prize al British Royal Society of Literature în 1988 şi a fost tradus în numeroase limbi.
Autorul Michael Ignatieff s-a născut la Toronto în 1947. Fost profesor de istorie la University of British Columbia şi cercetător la King’s College, Cambridge, este un scriitor şi un crainic foarte apreciat şi locuieşte în Londra. A scris biografii, romane şi studii istorice, dintre care menţionăm: The Needs of Strangers (1984), Scar Tissue (1993), Blood and Belonging: Journeys into the New Nationalism (1994), The Warrior’s Honor: Ethnic War and the Modern Conscience (1997), Isaiah Berlin: A Life (1998), Virtual War: Kosovo and Beyond (2000), Human Rights as Politics and Idolatry (2001), True Patriot Love (2009), Fire and Ashes: Success and Failure in Politics (2013).
Biografia familiei lui, Albumul rusesc, a fost distinsă cu The Governor General’s Award (1987), iar Blood and Belonging: Journeys into the New Nationalism a obţinut Gordon Montador Award pentru cea mai bună carte canadiană de studii sociale şi Lionel Gelber Prize pentru cea mai bună carte din domeniul relaţiilor internaţionale.
„O poveste fascinantă, scrisă de un autor talentat, care dă la o parte cortina ce acoperă trecutul, dezvăluindu-ni-l plin de viaţă şi de culoare.” (The New York Times Book Review)
FRAGMENT
Într o dimineaţă senină de la sfîrşitul lunii februarie, băieţii îşi făceau lecţiile cînd au auzit un camion huruind pe stradă, urmat de altul, apoi de încă unul. Au alergat la fereastră şi au văzut că remorcile erau pline de soldaţi şi femei care strigau ceva, agitînd nişte puşti. Monsieur Darier s a oprit din dictat şi s a dus şi el la geam, lîngă băieţi. A auzit acordurile unei melodii răsunînd în aerul iernii. „Marseilleza!”, a strigat el. „Marseilleza. Ura!”, a strigat din nou, mai entuziasmat decît îl văzuseră vreodată. Credea că soldaţii din camioane sărbătoreau o victorie obţinută pe Frontul de Vest.
Cînd au început împuşcăturile pe străzile din apropiere, s au gîndit că o fi poliţia, care încerca să înăbuşe vreo grevă. Dar după aceea, ca albia unui rîu inundată de o viitură, străzile s au umplut de un şuvoi de soldaţi cenuşii, curgînd dinspre cazărmile de pe străzile învecinate, cîntînd şi fluturînd steaguri roşii. Valetul lui Pavel, Demian, era ofiţer în rezervă al Regimentului Preobrajenski şi a dat o fugă după colţ, la unitatea lui, să afle ce se întîmplă. S a întors foarte surescitat: soldaţii din Regimentul Volînski năvăliseră pe terenul de instrucţie al unităţii Preobrajenski, ucigînd un ofiţer care a încercat să îi oprească şi punînd mîna pe arme. De la fereastra biroului său, Pavel vedea, printre valurile de soldaţi cu mantale nisipii şi cenuşii, însemnele Regimentului Preobrajenski. Acest regiment faimos, al cărui drapel îl purtase bunicul lui pe Champs Elysées în 1815, ale cărui cîntece le ştia pe de rost şi în serviciul căruia familia sa îşi cîştigase poziţia, se destrăma acum în faţa ochilor săi. Se uita cum trec pe stradă, ascultîndu i neatent pe foştii lui colegi de cabinet care îi telefonau spunîndu i că tulburările sigur vor fi anihilate în scurt timp. La sfîrşitul după amiezii, deja sunau să l întrebe unde s ar putea ascunde. El nu s a ascuns. A rămas acolo, uitîndu se cum valul revoluţiei se revarsă prin faţa ferestrei lui.
Celălalt Petrograd, oamenii îngheţaţi de frig pe care Ignatievii îi vedeau pe geamurile maşinii abia tîrîndu şi picioarele spre casă, veneau către ei în sfîrşit, înghesuindu se pe gheaţa de pe Neva şi strigînd: „Pîine! Pîine!” şi cîntînd Marseilleza. Aveau în mîini bulgări de gheaţă, piroane, chei fixe, ici un pistol, colo o rangă. La apusul soarelui, cînd au început să invadeze cheiul, s a întîmplat un lucru inimaginabil: cazacii şi au băgat săbiile în teacă şi i au lăsat să treacă. S au năpustit pe Liteinîi Prospekt şi s au întîlnit cu mulţimea de soldaţi scăpaţi de sub control. În întunericul iernii, muncitorii şi soldaţii s au revărsat pe Furştatskaia şi pe celelalte străzi care duceau spre sediul Dumei, agitînd deasupra capetelor baionete şi pancarte roşii. Ignatievii se uitau la ei, prea şocaţi ca să mai simtă vreo teamă.
Dintr odată, peste tot au apărut baricade pe care fluturau steaguri, apărate de soldaţi şi femei înfofolite pînă sub ochi. Dintr odată, la colţurile străzilor vedeai cioburi de vitrine şi sînge amestecat cu zăpadă; dintr odată, bătrînul poliţist cu barbă de la colţ şi a scos chipiul de pe cap, le a urat să fie sănătoşi şi s a făcut nevăzut. În curţile sediului Dumei, la capătul străzii Furştatskaia, soldaţii se înghesuiau cu miile; coridoarele erau ticsite cu grămezi de arme, saci de orz şi făină, mai erau şi o carcasă de porc, leşul unui soldat cu o urmă de glonţ în tîmplă. Soldaţii, studenţii şi muncitorii strigau: „Unde este noua putere? Unde este noul guvern?”.
La o fereastră de la etajul casei de pe strada Furştatskaia, Nataşa trăgea draperiile, dispreţuitoare. Ceea ce se petrecea în stradă era „atroce, abject, ruşinos, un lucru care nu avea să fie uitat niciodată”. Cine erau femeile astea neruşinate, bărbaţii ăştia ca nişte animale? Băieţii nu trebuiau să se uite la aşa ceva. Nu era un spectacol, ca la teatru. […]
Cît a ţinut revoluţia, Nataşa a fost protejată de convingerile ei: guvernul provizoriu era o adunătură de nevolnici demni de dispreţ; femeile care cereau pîine la manifestaţii nu ştiau despre ce vorbesc, pentru că penuria de alimente nu era reală, ci închipuită; poliţiştii curajoşi fuseseră trădaţi de ofiţerii care erau paralizaţi de indecizie şi nu foarte întregi la minte; revoluţia era o crimă şi o mare greşeală. Ceea ce vedea de la fereastră o umplea de furie oarbă. Peste ani, a scris: „O să cred pînă în ziua în care o să mor că numai o slăbiciune neglijentă şi o completă necunoaştere a naturii gloatei ruseşti au dus la aceste prime tulburări. Dacă un om puternic, care ar fi cunoscut firea ruşilor, ar fi pus mîna pe băţ sau dacă împărăteasa noastră, Ekaterina cea Mare, ar fi înviat din morţi (întotdeauna am admirat o cu mult mai mult decît pe Petru cel Mare, deoarece acesta a imitat o aşa cum o maimuţă îşi imită stăpînul, distrugînd astfel o mare parte a naturii adevărate a ruşilor). Modul cum iubea Ekaterina ţara noastră, cu băţul în mînă, ar fi restabilit ordinea peste tot încă de la început, nu cînd lucrurile se înrăutăţeau de la o zi la alta, din cauza unei totale lipse de energie şi de autoritate”.
Cînd o auzea vorbind aşa, Pavel îi spunea mereu, pe jumătate împăciuitor, pe jumătate nerăbdător: „Nataşa, calmează te, calmează te!”. El considera că adevărul e mai complicat decît o lăsa să vadă furia ei. El se aflase chiar în inima regimului, privise putreziciunea în ochi; dezamăgirea lui era mai profundă decît a ei, iar acolo unde ea simţea mînia mamei care o împingea să îşi apere puii, el simţea o disperare ce îi vlăguia voinţa de a lupta.
Pentru copii, revoluţia era un mare carnaval care umplea străzile şi abia aşteptau să iasă din casă şi să îl vadă mai de aproape. Nu a trecut mult pînă ce băieţii mai mari au ieşit să inspecteze ruinele Palatului de Justiţie şi să asculte discursurile rostite de pe treptele Dumei, unde o armată fără comandanţi se adunase să şi caute lideri şi izbăvire pentru crimele comise. Încă mai era loc pentru nişte băieţi burghezi ca ei la marginile unei mulţimi revoluţionare. Alec avea 11 ani şi se uşura lîngă un zid din apropierea sediului Dumei cînd un băiat de vîrsta lui a strigat: „Burghezule, ce faci acolo?!” şi s a îndreptat spre el ameninţător. Un muncitor mai în vîrstă a strigat la el: „Lasă l în pace, e şi el copil, la fel ca tine!”. Băieţii se amestecau în mulţime, ascultînd sloganurile contradictorii care se distingeau peste vacarmul din curtea Dumei: „Luptaţi contra Germaniei imperialiste!”, „Muncitorii nu l au alungat pe ţar ca să moară pentru exploatatorii capitalişti!”, „Consolidaţi realizările Marii Revoluţii fără vărsare de sînge!”, „Jos războiul imperialist!”.
Unii vorbitori voiau să îi trimită pe soldaţi acasă, în satele lor, pe cînd alţii voiau să îi trimită înapoi pe front. Soldaţii umblau de la un vorbitor la altul mormăind „Adevărat! Aşa este!” ba într o parte, ba în alta. Revoluţia îşi dezbătea viitorul, stabilindu şi cînd o direcţie, cînd alta.
În casa din strada Furştatskaia servitorii începeau să adopte o anumită atitudine. Demian, Kulakov şi Roman erau susţinători activi ai revoluţiei, şi chiar dacă rămăseseră în continuare în slujba familiei, relaţiile lor cu stăpînii se schimbaseră. Cînd Demian voia un costum nou, arăta unul din dulapul lui Pavel şi spunea că era cam uzat şi că ar trebui înlocuit; apoi, în ziua lui liberă, apărea pe stradă îmbrăcat în acel costum. Kulakov, blîndul şi inofensivul cazac, a devenit mai îndrăzneţ. Cînd monsieur Darier, profesorul francez, a comentat că în casa în care soţia lui lucra ca guvernantă pîinea nu avea o culoare gri murdar, Kulakov i a mai trîntit o chiflă în farfurie şi i a spus ce poate să facă cu ea dacă nu îi place. Şi totuşi, acelaşi Kulakov a continuat să îi trezească pe băieţi în fiecare dimineaţă şi să îi ajute să se spele şi să se îmbrace; sobarul a continuat să pună lemne pe foc; servitoarele au continuat să aducă mîncarea la masă; şi bidoanele cu lapte de la moşia lui Vasilcikov de la Vîbiti au continuat să sosească la gară, unde erau luate în fiecare dimineaţă de Bazil, şoferul. Chiar şi pîinea a redevenit albă, ca înainte. Trebuie să fi fost anumite momente din martie şi aprilie cînd ai fi putut crede că lumea exterioară avea să reintre curînd pe făgaşul normal, care rămăsese neschimbat în casa din strada Furştatskaia. Însă după aprilie au venit mai şi apoi iunie. Lenin a intrat în oraş şi a început să îi ghideze pe bolşevici către revoluţia din octombrie. (Michael Ignatieff, Albumul rusesc. Povestea unei familii aristocratice, Copyright Editura Polirom, Iaşi, 2014, fragment din capitolul 6 „Revoluţia”)
Se încarcă comentariile...
