Epistolarul caragialean la o nouă lectură
0
Binecunoscut pentru plăcerea cu care citeşte şi comentează jurnale şi memorii – stau mărturie editorială în acest sens cartea Literatura română în post-ceauşism – „Memorialistica sau trecutul ca reumanizare”, dar şi nenumărate alte cronici din emisiunea Omul care aduce cartea de la Pro Tv ori reunite în volume, Dan C. Mihăilescu se arată a fi deopotrivă un fervent cititor şi comentator de scrisori ale oamenilor celebri.
Două cărţi apărute în urmă cu ceva, nu multă vreme- Despre omul din scrisori- Editura Humanitas, Bucureşti, 2009 şi Despre Cioran- fascinaţia nebuniei- Editura Humanitas, Bucureşti, 2010 cărora li se adaugă acum superbul, incitantul, savurosul, inteligentul volum I.L. Caragiale şi caligrafia plăcerii Despre eul din scrisori, editat în 2012 tot la Humanitas, sunt edificatoare în acest sens.
Scopurile cărţii
Cartea lui Dan C. Mihăilescu are un dublu scop. Primul e unul cu caracter polemic şi se dezvăluie încă din primele pagini ale volumului. Cercetătorul vrea să înlăture imaginea aceea proletcultistă, întrucâtva de manual revolut şi aptă de antologat într-un dictionnaire des idées reçues, din păcate însă, cu mare valoare de întrebuinţare şi azi, în conformitate cu care marele Caragiale, mai cu seamă în ipostaza lui de scriitor de literatură dramatică, ar fi fost numai şi numai un acerb critic al relelor, reale sau imaginare, ale “societăţii burghezo-moşiereşti”. Criticul social ar fi fost dublat de un om de o moralitate fără cusur.
Caragiale ar fi fost un monument de exemplaritate, iar cum exemplaritatea l-a costat prea mult a fost nevoit să plece în exil. Imaginea aceasta severă şi falsă a fost creată în laboratoarele propagandei realist-socialiste specifică anilor 50 ai secolului trecut. Dan C. Mihăilescu ne pune la dispoziţie un fel de micro- antologie a celor ce se scriau în 1952, cu ocazia centenarului lui Caragiale, de către Maria Banuş, care îl contrapunea pe autorul Scrisorii pierdute “minciunilor” rostite de la microfonul Vocii Americii, dar şi de N. Popescu –Doreanu, Traian Şelmaru, Ion Vitner, Paul Cornea, lor adăugându-li-se alţii şi alţii, de la Zaharia Stancu la Simion Alterescu ori Mihail Petroveanu dar şi Mihail Sadoveanu, G. Călinescu sau Tudor Vianu.
Toate acestea s-a perpetuat, poate într-un ambalaj ceva mai rafinat, aş zice eu mai cu seama din pricina şcolii, a clişeelor şi comodităţilor profesorale mulţi-mulţi ani, fără a-şi fi dat obştescul sfârşit nici azi, în ciuda faptului că feluriţi alţi cercetători, de calibre diverse, au încercat să o elimine. Caragiale a folosit tuturor, afirmă răspicat Dan C. Mihăilescu, iar cei ce sunt cât de cât familiarizaţi cu istoria spectacolelor Caragiale nu pot decât să încuviinţeze o atare aserţiune. Se ştie povestea interzicerii temporare a Scrisorii pierdute de la Craiova (regia: Mircea Cornişteanu), se cunoaşte, cu toate că s-a scris mai puţin, despre interzicerea spectacolului cu Conul Leonida faţă cu reacţiunea de la Teatrul Dramatic din Constanţa, regizat de Dominic Dembinski, a cărui soartă a fost pecetluită odată cu denunţul poliţienesc publicat în Contemporanul de Paul Everac, imediat după ediţia din 1984 a Săptămânii teatrului scurt de la Oradea. Unde mai pui că, în ultima parte a anilor 80 ai secolului trecut, introducerea în repertoriu a unei piese de Caragiale provoca- e greu de spus acum dacă motivat sau nu- dureri de cap fiindcă circula legenda în conformitate cu care dramaturgul nu era tocmai pe placul Elenei Ceauşescu. Dacă nu cumva al lui Nicolae Ceauşescu însuşi.
E drept, gusturile estetice ale Cabinetului 2 se discutau ceva mai abitir în epocă. Că aşa a fost ori că a fost vorba numai despre un zvon lansat pe piaţă de cineva care credea a şti ce gândeşte Suveranul e, cum spun, mai greu de precizat în ziua de azi.
De fapt, Caragiale a fost mult mai puţin moral şi încă şi mai puţin exemplar decât ar fi vrut unii să fie. Nu ştiu, nici Dan C. Mihăilescu nu confirmă asta, cred că nici nu o crede, dacă a fost chiar un Cătălin, viclean copil de casă, dar e sigur că a refuzat, precum personajul său, Agamemnon Dandanache, să-i înapoieze Veronicăi Micle o seamă de scrisori pe care aceasta le-ar fi dorit uitate ori puse bine la păstrare.
Şi-a dorit posturi şi demnităţi, ca o contrapondere la originea lui socială umilă- umilitatea extracţiunii-, ca o expresie a ceea ce exegetul de astăzi numeşte “tainicul elan răzbunător al celui de prea multe ori ofensat, fluierat, minimalizat, frustrat de lumea celor hărăziţi cu nazalele pariziene” (cf. capitolul Mimetism şi egofilie în febra epistolară), dar şi ca o reacţie la instrucţia redusă (complexul autodidacticismului, cum scrie Dan C. Mihăilescu) de care a avut parte. O instrucţie pe care, aşa după cum ne asigură Marta Petreu în cartea ei Filosofia lui Caragiale, dramaturgul avea grijă să o relativizeze şi să o diminueze public încă şi mai vârtos, din dorinţa de a câştiga simpatii dar şi- din nou, hélas!!- din ambiţia de a-şi adjudeca , fie şi prin astfel de captări ale bunăvoinţei unora şi altora, posturi, dregătorii şi demnităţi. Caragiale a fost- şi citez definiţia formulată de Dan C. Mihăilescu- o definiţie ce ar putea fi catalogată drept răutăcioasă, dacă nu s-ar dovedi că în ea se află o imensă simpatie pentru “marele clasic”-un plezirist cinic, traseist jovial-sarcastic , cabotin-cameleon.
Dincolo de acest scop de factură polemică, eseul I. L. Caragiale şi caligrafia plăcerii Despre eul din scrisori mai are unul. Şi acesta este cel esenţial. Cartea e o demonstraţie admirabilă a ceea ce Dan C. Mihăilescu afirmă răspicat în capitolul introductiv intitulat Un veac de posterioritate. Mai exact, luându-şi îngăduinţa de a cutreiera prin corespondenţa lui Caragiale (şi vom vedea că lui Caragiale i-a plăcut teribil să scrie scrisori, amânându-şi astfel proiecte ce erau considerate majore, lăsând la o parte acea aproximată piesă Titircă Sotirescu&comp etc.), cu “convingerea lui Cioran că adevărul despre un autor se află în corepondenţa, nu în opera sa”, Dan C. Mihăilescu ne convinge pe toţi cei ce am citit ori care vom citi cartea că are dreptate atunci când afirmă că “pentru mine, scrisorile lui Caragiale, mai ales cele din epoca berlineză, constituie cea mai strălucitoare şi mai captivantă caligrafie a plăcerii din literatura română, Nicăieri în corespondenţa autorilor noştri nu mai există atâta epicureism fervent alintat, atâta vitalitate a senescenţei, aşa o poftă de boierie senzorială, de tihnă, colportaj şi taclale, de cuminţenie şi drăcărie, de înţelepciune şi ghiduşie totodată. Pe scurt: atâta spectacol de sine”.
Aperitive
Numai că până a ajunge la felul principal, Dan C. Mihăilescu ne pregăteşte şi ne serveşte un aperitiv. Iertate să-mi fie neacademicele referinţele culinare, justificate totuşi de detaliul deloc minor că în creaţia lui Caragiale se bea şi se mănâncă la modul compulsiv, tot aşa cum lui Caragiale însuşi i-a plăcut să facă la bonne chère, mai cu seamă în compania lui Delavrancea, aşa după cum ne-o arată însăşi cartea despre care scriu . Destinul multor personaje din literatura dramatică şi nu numai (a se vedea monologul 1 aprilie) a lui Caragiale e legat de o scrisorică ori de vreun bileţel, pierdute sau nu. De la Ziţa şi Rică Venturiano la Zoe, Tipătescu, Caţavencu, Agamiţă Dandanache şi comilitonii lor din O scrisoare pierdută la Crăcănel, Miţa, Ziţa şi Catindatul din D’ale carnavalului. Scrisoarea, bileţelul - ne reaminteşte Dan C. Mihăilescu în capitolul Dracul gol şi dracul scris- conţin sămânţa de scandal. Au demonstrat acest lucru numeroşi exegeţi, conştincioşi citiţi, riguros citaţi şi aplicat comentaţi de semnatarul volumului recent apărut la Humanitas. Contextele “dinamitate epistolar” sunt numeroase, Dan C. Mihăilescu ştie să le reinventarieze sintetic şi cu substanţial, dar deloc egolatru subliniat, aport personal.
Ajungând să comenteze epistolarul caragialean, Dan C. Mihăilescu îşi reaminteşte ceea ce a scris primul exeget al acestuia, Şerban Cioculescu, în Corespondenţa dintre I.L. Caragiale şi Paul Zarifopol , dar şi în alte studii şi cărţi, ni-l descoperă şi popularizează generos-critic pe Bogdan Bădulescu, cercetător temeinic, mai puţin cunoscut însă, fiindcă şi-a publicat cărţile la edituri de mai mic impact şi cu o difuzare precară (Levant de la Braşov sau Opera Magna de la Iaşi), comentează opiniile lui Florin Faifer, ale Georgetei Ene sau ale lui Ion Vartic şi ale Martei Petreu, dar şi ale multor altora, în fine, dă impresia că a citit totul. Empatizează, simpatizează, jubilează cu unii comentatori, se contrazice cu alţii. Îl înţelege pe Caragiale fiindcă dramaturgul a fost constant minimalizat în viaţa civilă, a fost supus unor violente tratamente critice, subliniază că, mai cu seamă după 1885, dramaturgul a fost “un artist profund decepţionat, pe punctul de a abandona cu totul literatura, un artist care şi-a regăsit numai foarte târziu, şi poate din întâmplare, echilibrul de scriitor şi o parte din liniştea sufletească ”. Îl califică necruţător drept un om caracterizat prin “caracterul versatil, instabilitatea profesională, frenezia cheltuitoare, temperamentul meridional-exploziv, atras acesta, cum se întâmplă, tocmai de antipodul disciplinei germane”.
Tocmai de aceea, “Caragiale scrutează România din Berlin cu un scaner infailibil “. Iar “elaborate cu deplin meşteşug artistic , adevărate piese literare, scrisorile lui Caragiale din anii berlinezi vădesc la tot pasul lucrătura orfevrului sau, după caz, o coregrafie barocă, exercitată aproape în transă. Ele îmi aduc aminte de mărturisirea lui Cioran precum că lui- spre deosebire de Mircea Eliade, care-şi rezolva iute, un as al relaţiilor sociale, obligaţiile epistolare- redactarea unui răspuns îi lua tot atât de multă vreme ca o pagină de eseistică. Tocmai din cauza asta o dimineaţă de scris scrisori, îmi spunea el, îl lasă excedat, ca după o noapte de chef însă mulţumit că şi-a făcut norma şi pe ziua de azi ”. Caragiale şi-a compensat, în ultima parte a vieţii şi, îndeosebi în vremea exilului berlinez, “nonapetitul ficţional prin fineţuri confesive, între patru ochi”.
Cum e Dan C. Mihăilescu în cartea I. L. Caragiale şi caligrafia plăcerii? Aş zice că e, urmând îndemnul caragialean, cuminte (adică scrutător şi neobosit în cercetare) şi vesel (adică fermecător ca stil). Spectacolul de sine caragialean e fericit dublat de spectacolul de sine al inegalabilului semnatar al cărţii. Cu adagio- ul, la fel de caragialen, în conformitate cu care cine e cuminte e şi vesel.
Dan C. Mihăilescu- I. L. Caragiale şi caligrafia plăcerii Despre eul din scrisori
Editura Humanitas, Bucureşti, 2012.
Se încarcă comentariile...
