Corespondent între anii 1960 şi 1982 a două mari cotidiane de influenţă internaţională- Die Presse şi Financial Times- numele lui Paul Lendvai era adesea pomenit în emisiunile în limba română ale Departamentului Românesc al Europei Libere. Asemenea Florei Lewis, lui Viktor Meyer sau lui Nicolette Franck, Paul Lendvai era citat fie în Revista presei internaţionale, fie la rubrica Articolul zilei, fie chiar în mult mai celebră Actualitatea românească, datorită faptului că jurnalistul de la Viena aborda cu consecvenţă subiecte româneşti. Cititorilor din ţara noastră numele lui Paul Lendvai trebuie să le fie cunoscut şi datorită cărţii Ungurii, din 2001 încoace în mai multe rânduri tipărită la editura bucureşteană Humanitas.

Extrem de importantă mi se pare traducerea şi apariţia pe piaţa de carte din România a cărţii Ungaria lui Orbán, scriere recentă a lui Paul Lendvai. Apărută în 2016 la o editură din Viena, cartea a fost cu maximă promptitudine tradusă de Maria-Magdalena Anghelescu şi tipărită de editura ieşeană Polirom. Am citit-o cu interes, dar şi cu înfrigurare fiindcă se află în cuprinsul ei extrem de multe detalii despre specificităţile negative ale unui regim politic toxic, ale unei guvernări iliberale şi anti-europene cu care seamănă din ce în ce mai mult felul în care înţelege să guverneze România alianţa PSD-ALDE.

Marea reuşită a lui Paul Lendvai constă în excelenţa detalierii aliajului dintre biografia neromanţată, chiar dacă extrem de sinuoasă a uneia dintre cele mai surprinzătoare şi controversate personalităţi politice a zilelor noastre şi destinul unei ţări, ea însăşi cu o evoluţie aparte în ansamblul blocului est-comunist. Devenită astfel mai cu seamă după înăbuşirea în sânge a Revoluţiei din 1956 şi după preluarea puterii  de către János Kádar. Care a înţeles că nu poate guverna cu mână de fier, ci încercând să ofere populaţiei sociale un altfel de contract social decât cel din Bulgaria, RDG sau România. Mai permisiv, mai moderat, mai înclinat spre compromisuri. Acela denumit curent al gulaşului.

Kádar a fost „un dictator fără înclinaţii personale dictatoriale“, aşa după cum spunea un politolog citat de Paul Lendvai. Poate că aşa se face că „până la debarcarea lui de la putere în mai 1988, Kádar a fost considerat indispensabil pentru o schimbare paşnică şi totodată întruchiparea capacităţii de supravieţuire a unui om puternic instalat de Kremlin, care, trei decenii la rând, cu o abilitate tactică inegalabilă, subtil, cinic şi, la nevoie, chiar brutal îşi înlăturase toţi rivalii potenţiali şi pendulase abil între presiunile Moscovei şi teama adânc înrădăcinată faţă de aceasta“.

Tocmai de aceea trebuie să subliniez uriaşul impact pe care îl are în economia cărţii capitolul intitulat O înmormântare cu putere simbolică în cuprinsul căruia Paul Lendvai rezumă, comentează şi interpretează evenimentele consumate la Budapesta pe data de 16 iunie 1989. Atunci când, „chiar înainte de abdicarea oficială a partidului-stat şi de retragerea trupelor sovietice de ocupaţie în faţa celor 250.000 de oameni adunaţi în Piaţa Eroilor…“ a avut loc o punere în scenă absolut monumentală. Au fost reînmormântate cinci sicrie ale unor martiri din 1956 (între ele şi cel al lui Imre Nagy) în vreme ce „al şaselea sicriu, gol, simboliza cei 300 de lupători pentru libertate ucişi în revolta populară din octombrie-noiembrie 1956“. Atunci, cu acea ocazie şi-a făcut apariţia şi un tânăr de doar 26 de ani. Se numea Viktor Orbán. „După această apariţie- scrie Paul Lendvai- care n-a durat decât şase minute şi jumătate, acest tânăr a devenit brusc celebru în Ungaria şi chiar în străinătate“.

În 2010, Vikor Orbán şi partidul Fidesz au câştigat alegerile legislative. Marea problemă e că de atunci încolo ,„după două succese copleşitoare în alegeri ale lui Fideszîn Ungaria pluteşte impresia că „regimul Orbán nu va putea fi răsturnat prin alegeri libere“.

Paul Lendvai detaliază cu lux de amănunte strategile prin care Viktor Orbán şi-a întărit puterea personală. „Cercetătorii nu au căzut de acord dacă sistemul instituit după 2010 mai este o democraţie sau constituie deja un fel de sistem autoritar. Ei sunt doar de acord că sistemul nu mai trebuie considerat o democraţie liberală“.

Vorbeam la începutul acestor însemnări despre îngrijorările pe care le-am încercat la citirea cărţii lui Paul Lendvai. Îngrijorări generate de evidenţa asemănărilor tot mai apăsate dintre ceea ce se întâmplă din 2010 încoace la Budapesta şi ceea ce se petrece din ianuarie 2017 în România. Le-am dat expresie într-un editorial publicat în cotidianul Adevărul. Ele ar fi : concentrarea puterii în mâna preşedintelui PSD şi a fidelilor săi proveniţi cu precădere din anumite zone ale ţării mai puţin dezvoltate şi din rândul unei elite politice de esenţă marginală, de proastă calitate, cu şcoală puţină şi diplome universitare dobândite la instituţii de învăţământ superior de rangul al treilea, tentativele de modificare prin tot felul de tertipuri şi manipulare a populaţiei a Constituţiei, atacurile neîncetate asupra justiţiei (Orbán s-a străduit din răsputeri şi a reuşit să limiteze atribuţiile Curţii Constituţionale, în vreme ce în România cu ajutorul pixului slugarnic al ministrului Tudorel Toader sunt vizate alte instituţii cheie, precum Procuratura generală şi DNA), recentralizarea deciziei şi a puterii, dorinţa de a limita atribuţiile preşedintelui ţării, atitudinea constant anti-europeană (valul de critici şi chiar sfidarea UE), reorientarea politicii externe spre Moscova şi Istanbul, criticile frecvente la adresa cancelarului german Angela Merkel, ura faţă de multi-miliardarul de origine maghiară Soros socotit vinovat de toate relele din lume, dorinţa de întărire a controlului asupra mass-media (astăzi Dragnea şi partidul lui au la dispoziţie Antenele voiculesciene şi România tv a fugarului Sebastian Ghiţă, iar prin eliminarea taxei, au primejduit aproape în totalitate şi independenţa editorială a Televiziunii Române), tirul încrucişat la care sunt supuse Banca Naţională şi băncile comerciale cu capital străin şi, nu în ultimul rând, naţionalizarea pensiilor private, exacerbarea naţionalistă, înlăturarea grabnică din cercurile decizionale a oricărei persoane suspectată că ar putea fi o primejdie pentru liderul suprem sunt tot atâtea indicii că există asemănări tot mai serioase între Ungaria lui Orbán şi ceea ce ar trebui, în planurile nebuneşti ale PSD, să devină România lui Dragnea.

Iată doar o parte dintre motivele pentru care lectura cărţii lui Paul Lendvai mi se pare cum nu se poate mai utilă.

Paul Lendvai - UNGARIA LUI ORBÁN; Traducerea: Maria-Magdalena Anghelescu; Editura Polirom, Iaşi, 2017