Despre locul miraculos al lecturii şi bibliotecile cu paznici sălbatici de la noi

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Există un loc miraculos, un alt model, ascuns, al lumii reale, pe care nu mi-l oferă nimic mai exact şi mai viu ca lectura împătimită, zilnică. După ani şi ani de asemenea experienţe, câteodată îmi pare că intru într-unul din acele locuri secrete, ale câte unei lumi - societate, literatură, filozofie -, unde capăt în sfârşit precizia de-a citi şi numi exact gânduri, maniere, convenţii invizibile.

E un loc de întâlnire al clasicilor cu modernii, unde şi sentimentele religiozităţii dar şi cele ale trăirilor umanităţii moderne au forţa de convingere pe care o caut. Nu mai sunt posibile confuziile obişnuite, ale cunoaşterii cu informaţia, ale cunoaşterii cu înţelepciunea.

Mi se arată şi spaimele, trecătoare sau universale, cu joc şi gravitate, cu relief şi plasticitate, cu ironie şi sentiment, ca la Cervantes, Montaigne sau Rabelais, trei modele de cititori împătimiţi în primul rând. Simţi acolo raporturi şi antiteze dintre cele mai rafinate lucruri, delicii care te fac să cobori cât mai adânc în tainiţele inimii, să distingi obiecte naturale şi simple, gândurile mari, cu buna credinţă a inimii largi.

Lectura, ca meditaţie în modul cel mai comun, câteva ore bune, a fost primul segment al căii către meşteşugul vieţii mele; abia după asta îmi încep iar şi iar lucrul intens, zilnic.

Nu cred că asemenea cuvinte am rostit chiar de la început, pe culoarul rufos şi prăfuit, după răfuială cu domnul ,Exact!” Poate că da, poate că nu. Am fost sigur că s-a dus la somn, am auzit uşa, clac-clac!, de mai multe ori. Nu ştiam prea multe nici despre el, nici despre fata, care rămăsese la pândă. Forţa bărbatului, ce i se zărea ca un sac de pietre sub pielea frunţii, făcuse ca fata să-mi pară mai măruntă. Nu simţisem însă duhul îmbătrânit în rele al acelui paznic de care mă temeam mult, de obicei, unul cu o mulţime de pârghii în mişcare, de ticălos bătrân, sigur pe el, aflat la vremea măreţiei sale, intrat cu trup şi suflet într-un templu al iertării vagi, fugărit şi bătut, când dinăuntru, când din afară. De multe ori zăream pe pajiştile realităţii mele câte unul trântit la pământ, rumegând în voie, la pândă. Înălţa pumnul ameninţător, îşi clătina capul feminin de păpuşă Barbie, sau masculin, cu o chică deasă ca o mătură. Este unul dintre paznicii - culturnic, politruc, cu birou de director, cu titluri academice - , care păzeşte veşnic ţarcul în care suntem îngrămădiţi ca vitele, noi, cei care contăm doar ca număr. Văd tot mai des asemenea umbre de tristă amintire şi la Biblioteca Centrală Universitară din Bucureşti. Ochii acestui paznic, adormiţi, licăritori în umbră, secretă o unsoare de mecanism gigantic şi necruţător. El şi cei devotaţi lui nu vor lăsa nicicum ca lumea noastră să se mişte din încremenirea înrădăcinată de ani mulţi. Există mereu un conflict între cei cu o viziune despre o lume originară, închisă ermetic, şi cei deschişi către umanitatea omului, o viziune care ia în calcul, în mare, corp şi suflet luminos.

Între timp, fata îmi vorbea fie de un roman al său nescris, fie de o aventură cu un bărbat straniu. Producătorul TV o fermecase cu tăceri plăcute, cucerindu-i garsoniera. După un an personajul muţise de tot, renunţase la muncă, stătea zi şi noapte în faţa calculatorului. Apoi a dispărut, unde?, la Londra, ca să înveţe rafinamente în domeniul programării. Când a revenit, cu psihicul reparat, primea o rentă pe lună de câteva mii de euro, de la Trustul Facebook, pentru o lucrare aflată în derulare. Grozav!, i-am spus. În perioada aceea eram într-o mare criză financiară. „Desuet!”, am auzit răcnetul bărbatului cu „exact”.

Au urmat rapide descriere de stări memorabile, el şi ea, de ieşiri din timpul măsurabil, de iluminări prin tehnicile noi de calculator. Fata contracara. Manifestam şi eu o atracţie de necrofag pentru asemenea călătorii în spaţiul mort al net-ului, mişcat de-o pofta fără saţiu, de informaţii, mai ales când eram indecis, obosit. Ieşeam din asemenea experienţe şi mai căzut. Nu ştiam cum să scap.

Am hotărât repede că fata avea o deschidere specială către asemenea esenţe intangibile, actuale, pe reţelele de socializare.

Simţeam de-acum un susur, un foşnet ca de hârtie, pornind de la glasul ei monoton. Pesemne şi tricoul crem, şi pantalonii cenuşii erau din dintr-un fel de fâş sau de aluminiu subţire şi tocit. Acel plastic rece, durificat, mă făcea să ameţesc. Spaime de-o clipă, unde sunt?, cum să scap?, făceau curbe de ţânţari psihotronici, cu trompe de microni, ce spărgeau ţeasta gândurilor mele în locurile cele mai moi. Cred că ochii mi se răsuceau în alveole, doar ca să urmărească liniile de forţă ale acelui câmp straniu, amestec de pata - fizică, de misticism yoga. Auzul la fel. Numai Sfântul Swedenborg îmi crease o asemenea stare, în momente stranii, când, citindu-l cu creionul în mână ca să fiu sigur că-i sunt fidel, părăseam misticismul tare al vreunui program de calculator.

Încerc să mă detaşez, să divaghez, dar degeaba. Dumnezeu ştie unde voi ajunge cu acele gânduri, dacă le urmez întocmai!

Clar, cele ale domniţei mele, parcă erau fabricate în laboratoarele SRI, le simţeam de câţiva ani ameninţând cupola BCU. Când s-au instalat paznicii lor, două săptămâni au spart porţile bibliotecii, erau respinşi, reveneau cu forţe proaspete cât mai matinali. Împăratul, scriam eu la vremea aceea, are grijă de popor, mai ales dimineaţa, mahmur. Voiau să dărâme o viziune veche a acestei biblioteci, ar fi vrut mai degrabă acolo să facă un mall cultural, cu festivaluri – unde se amestecă perfect semicultura cu masa plină de ochişori şi parfumuri, săli şi săliţe încărcate de tablouri în pixeli, uleiuri cărnoase, sângerii şi dessous-uri, în general. Şi au reuşit! În sfârşit, poate voi reveni o dată la acest subiect.

Ce mult îmi doream un „Exact!”, care să vină vulcanic din spaţiul ermetic al cuşetei blocate de acel domn vânjos! Îmi închipuiam cele patru suflete, plus câinele, pitite-n miez de noapte, aflate sub paza lui.

Atunci, m-am avântat disperat, voiam să vorbesc iar despre lectură şi despre biblioteci. Nu mai simţeam ghimpele acelor împotriviri la ceea ce se întâmplă nefast în biblioteca mea, BCU, unde stau zilnic, de dimineaţă până seara, de aproape 15 ani.

... În „Don Quijote”, Cervantes, în preambulul acestei cărţi fascinante descrie o experienţă memorabilă pentru mine ca cititor. Îmi imaginez mai întâi casa unde apare febra nimicitoarei lecturi, cum cititorul, umilul proprietar de pământuri şi de capre, răsfoia cărţile îngălbenite cu istorii despre cavaleri, care-l vor preface, prin fantezie şi regăsire – cum să spun altfel! - în alt om, cu sufletul măreţ. E o construcţie cu ziduri groase, răcoroasă, cu o umbră, care, de la un anumit nivel, devine apăsătoare. Oricum, o locuinţă greu de suportat, ca şi lista romanelor, la prima vedere. Pasiunea lecturii, tot mai aprinsă şi mai luminoasă, zi şi noapte, alungă fărâmă cu fărâmă întunericul de la început. Existaseră acolo urmele spiritului şi ale animalităţii brute, ale paznicul social de la noi, stăpânul aspru şi arţăgos, care vrea să extirpe funcţiile intime ale lecturii de la omul actual.

Când am început să citesc cu voce tare, urlând şi muşcând cuvintele din „Don Quijote”, ore la rând, ca la o petrecere cu o masă încărcată de bunătăţi, am încep să simt zilele însorite ale acelui loc binecuvântat, nu al Spaniei, ci de undeva din-năuntrul meu. Paznicii, care se adaptează cel mai repede după cei slabi şi supuşi, devenind şi mai nemiloşi şi sălbatici - uneori par plini de naivităţi de capricii, ca eroii lui Shakespeare, personaje ale unui singur sentiment, practicanţi desăvârşiţi ai fanteziilor Răutăţii comune -, în sfârşit se retrag. Cititorii când ajung în acest loc miraculos îi răpun. Ating deseori şi eu acel farmec ascuns, la capătul acestei căi de-o oră sau de-o zi. Pot simţi, coerentă şi reală, metamorfoza lui Don Quijote, în luptător şi vizionar; ca şi metamorfoza inversă a omului neliniştit în gândac, descris de Kafka. E o imensă cultură asimilată când ajungem să credem că e posibilă o asemenea aventură, când îi cunoaştem sumarul, uneltele.

Fata tace şi mă priveşte mirată.

Nu numai că înţeleg acea raţiune a cărţii - a povestirii, a gândirii unei idei -, dar o şi simt. Lumina din căsoiul lui Don Quijote, de la capătul unei nopţi, de la lumina de opaiţ ,uscată ca febra minţii cititorului nedomolit, îmbie zorii, care vin în pas uşor din zarea acelor câmpuri, nu prea primitoare, cu pietre mari şi ascuţite, cu iarba rară şi tare. E un tărâm al soarelui şi al naturalului. Lucrurile de acolo au farmecul straniu al celor din scrierile anticilor, care vor să redea Ideea lumii.

Te plictisesc? Nu, răspund ochii ei micuţi.

Mai cunosc un drum care mă duce în acel loc magic, pe care ni-l promite o lectură mereu. E mai aproape şi de timpul nostru, apoi spaţiul descris, mai explicit, extins, face parte din purgatoriul fanteziei, cum spun eu. Aici formele se închegă parcă la întâmplare, autorul, Thomas Man, în „Muntele vrăjit”, e un realist, nu forţează coerenţele precum Kafka, nu extinde gama culturală a obiectelor, ca Rabelais.

Hans Castorp, personajul călător, e un om comun, ce-şi păstrează până la urmă neîncrederea. Urcă încet, mereu, spre miezul vrăjit al lumii din sanatoriul Berghof din Elveţia. El ar fi modelul de om obişnuit care trăieşte ascensiune spirituală, ca o lectură de cititor, neiniţiat apoi matur, şi are acces la viziunea miraculoasă a metamorfozării, de care am vorbit mai sus. Bergof reprezintă un model de spaţiu al umanităţii moderne, aflat în criză, deschis la maxim, în prag de secol XX. Regimul de acolo nu poate fi decât strict controlat, închis ermetic. Orice abatere de la regulile spitalului TBC, boală incurabilă la vremea aceea, aducea moarte curajosului. Şi totuşi în grota luminoasă de la Berghof se află o întreagă geografie, cu reguli, cu spaţii speciale, ale unei lumi moderne, locuri care pot fi amenajate întocmai într-o bibliotecă.

Bibliotecarii, într-un regim cazon, pot deveni paznici răi şi sălbatici, cum sunt legionarii din „Pe falezele de marmură”, de Herman Hesse. Ei pândesc şi-i vânează, pe cititori, precum sălbaticii centurioni pe copiii minunaţi şi melancolici, eroii acelui loc parcă prea straniu. Într-o pădure seculară, unde ne închipuim că fiinţele nu au suferit destule metamorfoze, ca să prindă gustul marii aventuri de-a evada, se află un spaţiu de lectură şi meditaţie. La cei de aici, fiinţe neînsemnate în aparenţă, domneşte curajul evaziunii spirituale şi al neliniştii vii. Paznicii simt animalic doar slăbiciunea, şi-i ucid în numele sângelui şi al pământului.

Asemenea paznici necruţători sunt încă prototipuri, fosilizate de pe vremea unei eterne dictaturi, pe care le urmează mulţi profesori de la noi. Nu vor ucenici liberi şi creativi! Aproape toate bibliotecile au asemenea ciraci. Aici, se reeditează, mereu şi mereu, jocul cruzimii, între cel puternic şi cel slab. Ne aflăm încă în primul cerc al umanităţii.

Dacă peste o bibliotecă este pus un astfel de şef, acolo se petrece o dramă.

Din toate punctele de vedere; slujbaşii, nemulţumiţi că trebuie să hăituiască victimele sigure. Victimele în primul rând sunt categorisite drept hoţi, leneşi; hoţi de cărţi, dintre cele valoroase, din tezaurul bibliotecii. Pentru asta, trebuie construite porţi groase, electronice, întărit regimul militar, poliţienesc. Nici un spaţiu de cafea, nu mai vorbesc de confortul minim pentru dialog. Afară!, e cuvântul de ordine la BCU. În mod firesc, urmând o asemenea viziune, biblioteca trebuie să aibă orarul cel mai restrâns.

Şi aşa şi este peste tot, bibliotecile româneşti, seara, sunt îngrozitor de triste, ferecate, întunecate, ca în într-o dictatură cruntă. Iar BCU, cu orarul de închisoare, pare un templu, în marmură şi fier, al acestei triste culturi a lecturii de la noi.

Nu mai vreau să continui aşa că înnebunesc. Pur şi simplu, resursele imense oferite de guvern, ca să se încropească un mediu elementar de educaţie, cât mai extins, pentru tineri, prin lectură, sunt aruncate la gunoi.

Fata m-a întrebat dacă mă poate ajuta în vreun fel. Am negat uşor şi am tăcut multă vreme. I-am spus ca s-o destind că-n Anglia, unele biblioteci universitare nu numai că sunt deschise non-stop, dar custozii oferă cititorilor rămaşi peste noapte şi saci de dormit.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite