Despre Bob Dylan. Vorbe şi muzică, cu Dan C. Mihăilescu şi Dan Byron VIDEO

Bob Dylan (74 de ani), cântăreţ, compozitor şi artist plastic.   Foto: theguardian.com

Sâmbătă, 30 ianuarie, de la ora 17.00, la Librăria Humanitas Cişmigiu, Dan C. Mihăilescu şi Bogdan Şerban vor vorbi despre cântăreţul Bob Dylan, cu prilejul apariţiei volumului de memorii „Cronica vieţii mele“, publicat în colecţia Raftul Denisei, la Editura Humanitas Fiction. Dan Byron, voce şi chitară în formaţia Byron, şi Narcis Axinte, voce şi chitară la Harlequin_Jack, vor cânta cover-uri după câteva dintre piesele lui Dylan

Cartea „Cronica vieţii mele“ a fost inclusă pe lista celor mai bune apariţii ale anului 2004 de publicaţii precum: „The New York Times“, „The Washington Post“, „The Economist“, „Rolling Stone“, „The Guardian“  şi „The Daily Telegraph“. De asemenea, a fost finalistă, în acelaşi an, la National Book Critics Circle Award. 

„«Cronica vieţii mele» îşi ocupă locul, alături de romanul «Pe drum» al lui Jack Kerouac, ca mărturie esenţială despre destinul manifest al unui artist american“, scrie „The New York Times“. 

Fragmente din volumul „Cronica vieţii mele“

Însemnări pe o partitură

Lou Levy, şeful de la Leeds Music Publishing, m-a dus cu taxiul la Pythian Temple, pe West 70th Street, ca să-mi arate studioul de buzunar unde Bill Haley & His Comets au înregistrat „Rock around the Clock“. Apoi m-a luat la restaurantul lui Jack Dempsey de la intersecţia dintre Broadway şi 58th. Ne-am aşezat într-un separeu tapiţat cu piele roşie, cu vedere la feresatra din faţă.

Lou m-a prezentat lui Jack Dempsey, marele boxer. Acesta şi-a agitat pumnii către mine: 

- Arăţi cam pirpiriu pentru un boxer de categoria grea, puştiule, ar trebui să mai pui pe tine câteva kile. Şi-ar mai trebui să faci ceva cu hainele, să te-mbraci mai cu dichis – nu c-ai avea nevoie de cine ştie ce ţoale în ring. Şi să nu-ţi fie frică să pocneşti pe cineva prea tare!

- Jack, nu e boxer, e compozitor, şi noi îi vom înregistra cântecele. 

- A, da, păi sper să le ascult şi eu într-o bună zi. Baftă, puştiule.

Afară bătea vântul, împrăştiind fuioarele răzleţe ale norilor, în timp ce ninsoarea troienea străzile luminate cu felinare roşii, pe care se înghesuiau oamenii oraşului: negustori ambulanţi lăudându-şi marfa, cu urechile protejate de bentinţe din blană de iepure, vânzători de chastane, printre aburii ieşind din gurile de canal. 

Nimic din toate astea nu părea cu adevărat important. Tocmai semnasem un contract cu Leads  Music, acordându-le dreptul de a-mi edita cântecele, chit că, pe moment, nu prea aveam mare lucru de pus pe masă. Încă nu compusesem multe piese. Lou îmi dăduse în avans o sută de dolari din posibilele încasări viitoare, ca să semnez documentul, şi asta mă mulţumea pe deplin. 

John Hammond, care mă adusese la Columbia Records, mă prezentase lui Lou, rugându-l să se ocupe de mine. Hammond nu ascultase decât două din primele mele compoziţii, însă intuise că nu mă voi opri aici. 

Întors la biroul lui Lou, am scos chitara din cutie şi am început să mângâi corzile. Camera era ticsită: cutii cu partituri claie peste grămadă, aviziere cu bileţele conţinând datele de înregistrare ale artiştilor, discuri negre lăcuite, viniluri cu etichete albe aruncate la întâmplare, fotografii cu autograf ale vedetelor, portrete lucioase – Jerry Vale, Al Martino, Andrews Sisters (Lou era însurat cu una din surori), Nat King Cole, Patti Page, The Crew Cuts, o pereche de magnetofoane cu consolă, un birou masiv din lemn maroniu închis încărcat până la refuz cu tot felul de nimicuri. Lou a instalat un microfon pe birou, în faţa mea, şi l-a conectat la unul dintre magnetofoane, pufăind tot timpul dintr-un trabuc ieftin. 

- John şi-a pus mari speranţe în tine, mi-a spus Lou. 

John era John  Hammond, marele căutător de talente şi descoperitor de artişti uriaşi, figuri marcante ale istoriei muzicii înregistrate: Billie Holiday, Teddy Wilson, Charlie Christian, Cab Calloway, Benny Goodman, Count Basie, Lionel Hampton. Artişti a căror muzică făcuse America să vibreze. El fusese cel care îi scoase în faţă. Hammond, printre altele, fusese cel care produsese ultimele înregistrări ale lui Bessie Smith. Era un exponent al adevăratei aristocraţii americane. (...)

Ce mă diferenţia pe atunci era repertoriul meu. Era mult mai interesant decât al celorlalţi cântăreţi de bar, portofoliul meu fiind alcătuit din melodii folk tipice, dublate de un zdrăngănit neîntrerupt şi în forţă al chitării. Ori îmi puneam publicul pe fugă, ori îl făceam să vină mai aproape, interesat să vadă ce se petrece. Nu exista linie de mijloc, existau o mulţime de interpreţi şi muzicieni mai buni decât mine prin cluburile pe care le frecventam, însă niciunul nu se apropia măcar de ce făceam eu. Cântecele folk erau calea prin care exploram universul, erau imagini şi imaginile valorau mai mult decât orice-aş fi putut spune. Simţeam substanţa lăuntrică a lucrurilor. Puteam lega cu uşurinţă o piesă de alta. Nu-mi cerea vreun efort să înlănţui melodii precum „Columbus Stockade“, „Pastures of Plenty“, „Brother in Korea“ sau „If I Lose, Let Me Lose“, de parcă ar fi fost toate secvenţe ale unui acelaşi cântec lung. Majoritatea celorlalţi cântăreţi încercau să se scoată pe ei în faţă, nu cântecul în sine, dar pe mine nu mă preocupa asta. pentru mine, conta să iasă cântecul în evidenţă (Copyright Editura Humanitas). 

Printre volumele semnate de Bob Dylan, publicate în România se numără: „Tarantula“ (1971; Humanitas Fiction, 2014),  „Cronica vieţii mele. Volumul întâi“/ „Chronicles: Volume One“, 2004).  La Editura Humanitas Fiction, în colecţia „Poezia“, a apărut, în 2012, o selecţie de 100 de poeme din volumul „Lyrics“, cu titlul „Suflare în vânt“, în traducerea lui Mircea Cărtărescu, care a întocmit antologia şi a semnat prefaţa volumului.