Desecretizări

19 mari artişti cu care un mare critic, un mare teatrolog, s-a aflat în dialog. Sau, ca să preiau un celebru joc de cuvinte, artişti cu care teatrologul a fost un dialog.

În cele două propoziţii de mai sus ar putea fi concentrată, cred, esenţa cărţii Convorbiri teatrale, apărută în 2016 la editura Nemira în colaborare cu Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, sub semnătura lui George Banu. O carte pe care o socotesc extrem de importantă tocmai fiindcă reprezintă o contribuţie decisivă la conservarea şi, până la urmă, la salvarea memoriei nu doar a unui festival, ci chiar mai mult, a unei bune părţi din ceea ce înseamnă însuşi teatrul contemporan.

Un teatru  a cărui configuraţie nu ar putea fi imaginată fără contribuţia unor imense personalităţi aşa cum sunt Peter Stein, Lev Dodin, Declan Donnellan, Krystian Luppa, Pippo Delbonno, Klaus Maria Brandauer, Mihai Măniuţiu, Silviu Purcărete, Dragoş Buhagiar, etc. Pe cei mai mulţi dintre ei ar fi fost cu siguranţă imposibil să-i avem în România, să-i vedem trecând pe aceeaşi stradă cu noi, fără contribuţia lui Constantin Chiriac, la rându-i poftit la dialog în carte.

Volumul a fructificat un avantaj intrat în protocolul însuşi al  Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu. Acela în conformitate cu care, de foarte multe ori, spectacolele vin însoţite la Sibiu de cei ce le-au gândit, le-au construit. A căror prezenţă ar fi putut trece uşor neobservată de marele public,  dacă nu ar fi fost provocaţi la dialoguri publice, aproape instituţionalizate. Iată că ideea dialogurilor live e completată acum, în modul cel mai fericit, aş zice chiar sărbătoresc, de o alta. Aceea ţinând de transcriere convorbirilor avute de-a lungul ultimilor trei ani de George Banu măcar cu o parte dintre artiştii ale căror opere scenice au putut fi văzute la FITS. Majoritar regizori, dar şi actori, scenografi, compozitori de muzică sau făuritori de măşti de teatru.

Convorbirile acestea riscau să împărtăşească soarta spectacolelor pe care le-au „dublat”, le-au însoţit, uneori le-au completat. Ba câteodată chiar au contribuit la desluşirea sensurilor lor. Soartă coincidentă efemerului. Cartea aceasta despre care scriu are calitatea de a fi înlăturat o atare primejdie.

Ne-am împăcat cu toţii, demult deja, cu gândul că memoria spectacolelor e imposibil să fie în chip autentic salvată. Înregistrările video conservă un spectacol fatalmente numai parţial, la salvarea in totalitate nefiindu-ne  acordat nici dreptul de a visa. Oricât de performantă ar fi ajuns să fie în zilele noastre tehnica video. Ne este tuturor extrem de clar că această imposibilitate ţine de însuşi specificul teatrului. Cel care reclamă, în chip imperativ, participarea emoţională a spectatorilor. Participare peste poate a fi aievea şi complet captată.

Acestei imposibilităţi Convorbirile teatrale îi contrapun marea şansă, concretizată în faptă editorială, a salvării unor incandescente gândiri teatrale. Cărora în chip de acompaniator perfect, de shadow partener, George Banu le-a prilejuit şi stimulat posibilitatea concretizărilor verbale. Şansa exprimării. A „desecretizării”. Convorbiri care au dobândit acum atuul de fi devenit pe veci consemnate şi accesibile datorită antologării lor. Într-o formă pe care „provocatorul” a ceea ce îndeobşte se cheamă confesiuni de creaţie o califică drept „economică”.

Sigur, ideal ar fi fost dacă cei ce prin idei ori concepte aflate la fundamentul unor mari spectacole ce au îmbogăţit ori revoluţionat de-a dreptul gândirea, construcţia şi expresia în teatru şi-ar fi aflat ei înşişi răgazul de a scrie articole sau cărţi. Cum just observă George Banu lucrul acesta se petrece însă, din felurite motive, foarte rar. Excepţiile de la regulă fiind proeminente (Stanislavski, Craig, Meyerhold, Grotovski, Brook), dar la scara istoriei teatrului foarte puţin numeroase.

Tocmai de aceea e, poate, rostul criticului, al acompaniatorului nu doar să scrie şi să spună ce îi pare lui a fi bun sau rău într-o reprezentaţie anume, ci şi să provoace astfel de confesiuni. Care să nu se limiteze la condiţia de simpli evidenţiatori, ba chiar de supraevaluatori ai unor elemente eminamente şi, până la urmă, plicticos biografice sau factuale, ci să se individualizeze printr-un grad ridicat de reflexivitate. O condiţie, o calitate şi un statut la care nu se poate ajunge însă în absenţa sentimentului reciproc al încrederii.

Convorbirile teatrale conţin o suită de confesiuni teatrale de o valoare excepţională. Care nu s-ar fi putut concretiza şi manifesta ca atare în cazul în care autorii (mă rog, emiţătorii) lor nu ar l-ar fi creditat cu maximă încredere pe intervievator. Care nu e un reporter oarecare. Ci un mare, un neobosit „călător” pe care nimeni şi nimic nu l-a împiedicat vreodată să plece în căutarea spectacolelor lor, să vrea să le vadă, să le înţeleagă, să şi le explice sieşi şi mai apoi şi nouă. Călătoriile, experienţele trecute, s-au transformat în avantaj preţios. Un avantaj ce a creat condiţiile ca acum, în cazul concret al matinalelor convorbiri teatrale de la Sibiu, George Banu să-i poată aborda pe toţii invitaţii lui en connaisseur. Nu arareori criticul având, de partea sa, încă un avantaj. Acela al cultivării de-a lungul unei vieţi a unei mari valori- aceea a prieteniei- în care George Banu crede cu fermitate. Prietenia fiind cea ce l-a ajutat pe acompaniator să stimuleze dezlegarea unor limbi nu întotdeauna şi, mai ales, nu cu oricine dornice să facă asta. Cazul lui Silviu Purcărete îmi este mie, cel puţin, cel mai cunoscut.  

Acompaniatorul având astfel de partea sa un alt atu, Acela al proximităţii. Din toate aceste avantaje cei mai câştigaţi suntem, la urma urmei, noi. Noi şi memoria teatrului.

George Banu - CONVORBIRI TEATRALE - FESTIVALUL INTERNAŢIONAL DE TEATRU DE LA SIBIU; Editura Nemira, Bucureşti, 2016