Într-un studiu recent, în continuarea seriei despre condiţia scriitorului şi a literaturii în anii 1944-1960, Ana Selejan ia în discuţie câteva cărţi de memorialistică şi jurnale pe care scriitori care au sacrificat pe altarul realismului-socialist le-au publicat după Revoluţie. E vorba de Miron Radu Paraschivescu, Ov.S. Crohmălniceanu, Petru Dumitriu, Mihai Beniuc, Victor Felea, Dumitru Micu, Nina Cassian, Sorin Toma, Lucia Demetrius şi Petre Solomon. Conform titlului, autoarea aşază aceste mărturisiri târzii între „Adevăr şi mistificare". Mai bine era între parada de sinceritate şi minciună, sinceritatea ieşind oricum din discuţie. Cât despre adevăr, el e, în general, foarte greu de apreciat. Iar mistificarea e o noţiune prea nobilă în împrejurările date.

Las altora recenzarea utilului studiu al Anei Selejan. Însemnările de faţă urmăresc să exemplifice cazurile aşa-zicând extreme între care se mişcă moralmente scriitorii cu pricina.

Foame sau ruşine?

Parada de sinceritate o ilustrează cel mai bine Petru Dumitriu, care îşi rescrie trecutul cu aceeaşi superbie cu care scria pe vremuri romanul despre Canalul Dunăre-Marea Neagră, „Drum fără pulbere". Destăinuirile se găsesc în cele două volume de convorbiri cu Eugen Simion şi George Pruteanu.

„Efectiv, eu am început crăpând, pur şi simplu, de foame ... Şi, într-o iarnă, am făcut virajul: din scriitorul-scriitor, am devenit scriitorul comunist", îi declară celui de-al doilea. „Nu mă simt deosebit de vinovat", recunoaşte în convorbirea cu cel dintâi. Precizare de prisos, ne-am fi putut da seama şi singuri. Din când în când e cuprins de un acces de, aproape, veselie confesivă: „(Nuvela «Nopţile din iunie») a fost scrisă anume ca să-i placă Anei Pauker... Ea a citit... a fost încântată şi a scris undeva în «Flacăra» sau «Contemporanul»... A vorbit despre mine de bine. Probabil datorită ei am luat Premiul de Stat."

Şi, uite aşa, scriitorul care murea de foame n-a mai murit nici măcar de ruşine. Nu se va dezice de obligaţia asumată faţă de putere („am făcut pactul cu diavolul") şi nici de graţioasele aprecieri critice ale Anei Pauker decât când va emigra şi când, în lumea liberă, iertaţi vulgaritatea!, va scuipa la fel de convingător în acelaşi loc în care a lins.

Interlocutorii din cele două cărţi nu par deranjaţi de faptul că Petru Dumitriu nu dă dovadă  nici de cea mai neînsemnată umilinţă creştină, deşi ştiau că scriitorul se declara încă din anii 1980 pătruns de o nouă şi mare credinţă. Deosebirea dintre sinceritate şi parada de sinceritate tocmai umilinţa o face. Nu i-am citit cartea de confesiuni, dar nu-l bănuiesc pe autor a fi fost mai sincer decât în interviuri. Să dea Dumnezeu să greşesc!

Formalism sau decadentism?

Ana Selejan reproduce din „Amintirile deghizate" ale lui Ov.S Crohmălniceanu, fostul meu profesor de literatură modernă, pe care l-am evocat recent în această pagină, relatarea de către memorialist a motivelor care l-ar fi determinat pe poetul Ion Barbu în 1958 să-i întoarcă spatele. Mai întâi, ar fi fost onorariul prea mic primit de la revista „Viaţa românească", al cărei redactor-şef adjunct Ov.S. Crohmălniceanu era. Apoi, într-o şedinţă cu secretarul PCR însărcinat cu munca organizatorică, nimeni altul decât Ceauşescu, „autorul «Jocului secund»", afirmă Ov.S. Crohmălniceanu, „a ajuns să fie iarăşi dat ca exemplu de formalism", ceea ce l-ar fi panicat. „Ar fi vrut să mă cheme la telefon, să stea de vorbă cu mine, dar îi era ruşine", adaugă memorialistul, cuprins, la rândul lui, de păreri de rău.

Prietenul la nevoie se cunoaşte, nu e aşa? Numai că, după câte observă Ana Selejan, „adevărul este cu totul altul": Barbu n-a fost acuzat de „formalism", ceea ce nu era foarte grav, ci de „decadentism", ceea ce redeştepta demoni vechi. Minciuna memorialistului nu e, nici ea, atât de nevinovată cum pare: cel care îl acuzase pe Barbu în plenara cu pricina nu fusese PCR prin gura lui Ceauşescu, ci... Ov.S. Crohmălniceanu însuşi. Acuzaţie reluată în scris într-un articol din „Viaţa românească" din vara aceluiaşi an, în care Barbu figurează alături de Blaga şi Mateiu Caragiale ca reprezentând „expresia cea mai virulentă a decadentismului".

Nu mă puneţi să aleg între parada de sinceritate şi minciuna sfruntată.

"Parada de sinceritate o ilustrează cel mai bine Petru Dumitriu, care îşi rescrie trecutul cu aceeaşi superbie cu care scria pe vremuri romanul despre Canalul Dunăre-Marea Neagră, „Drum fără pulbere".