Cum să escaladezi Everestul cu spatele fracturat. Bear Grylls, povestea unui vis împlinit

Cunoscut şi admirat de milioane de oameni din întreaga lume, marele supravieţuitor care a trecut prin poveşti şi pericole cât alţii în zece vieţi, Bear Grylls ajunge în România cu celebra luii autobiografie „Noroi, transpiraţie şi lacrimi”, publicată la Editura Nemira, şi care va fi una dintre vedetele de la Bookfest.

Nu este impropriu să-l numim pe Bear Grylls erou, deşi tipologia eroilor în care se încadrează el nu e deloc obişnuită în secolul 21. Viaţa lui este una dintre cele mai frumoase şi mai impresionante poveşti care s-au scris vreodată şi nu are decât 41 de ani. Şi-a petrecut copilăria într-o insulă bătută de vânturi de pe coasta Angliei, unde a învăţat de la tatăl lui să navigheze pe mări şi să urce pe stânci de când era foarte mic. Nu după multe vreme se furişa în expediţii de alpinism care ţineau toată noaptea. Bear Grylls este el însuşi un tată fericit astăzi, care le citeşte celor trei băiaţi seara, din povestea lor preferată, „Aventura ursului cercetaş”, şi îi învaţă plăcerea de a urca pe vârfurile stâncilor din insuliţa din Ţara Galilor unde locuiesc o mare parte din an.

S-a născut în 1974, în insula Wight, şi a iubit pericolul încă din copilărie.  A fost trei ani membru al Forţelor Speciale din Marea Britanie, după ce, ca student al prestigiosului Eton College şi-a găsit un sens în viaţă prin alpinism şi arte marţiale. Aşa a ajuns la poalele munţilor Himalaya şi după aceea s-a pregătit cu un mare maestru de karate în inima Japoniei, o experienţă care i-a adus centura neagră 2 dani. Însă, după antrenamentele cu Forţele Speciale Aeriene (SAS), o experienţă care l-a împins la limita rezistenţei fizice şi mentale, pentru Bear Grylls s-a produs dezastrul: în timp ce zbura cu paraşuta în Africa a avut loc un accident în urma căruia şi-a rupt spatele în trei locuri. Medicii au fost rezervaţi în privinţa şanselor lui de a mai merge vreodată. Acele momente cumplite Bear Grylls le redă în autobiografie cu o sinceritate dezarmantă.

„A fost cea mai întunecată şi mai oribilă perioadă pe care mi-o amintesc”, povesteşte el zilele şi lunile în care a stat impobilizat după accident, fără să ştie dacă va mai putea merge vreodată. De-abia trecuse de 20 de ani...

„Îmi pierdusem veselia şi energia, iar acestea fuseseră o mare parte din mine. Şi odată pierdute e greu să le recuperezi. Nici măcar nu ştiam dacă o să mai fiu suficient de puternic să mai umblu vreodată, nu să mai fac alpinism sau să mai fiu soldat. Iar restul vieţii mele? Din poziţia aceea, nu arăta prea bine. (...) Mai avem de făcut atât de multe din ceea ce-mi doream. M-am uitat în jur, iar vechea poză de pe Everest părea să mă privească. Visul nebun al tatei şi al meu. Devenise ceea ce devin multe visuri, doar atât: un vis. Nimic mai mult, nimic mai puţin. Acoperit de praf. Niciodată real.”

Şi totuşi, după luni întregi de tratament şi sesiuni de recuperare, simţind, aşa cum mărturiseşte, că a avut alături de el familia şi pe Iisus Hristos, Bear Grylls a început să-şi revină, crezând cu tărie în visul lui, care, de fapt, i-a dat şi puterea de a depăşi acel moment. Şi... la 23 de ani, după numai 18 luni de la cumplitul accident, tânărul care avea să devină una dintre marile vedete ale lumii, escalada Everestul. Şi ăsta a fost doar începutul... Au urmat alte şi alte aventuri. A traversat Atlanticul de Nord într-o barcă pneumatică rigidă, proiectată chiar de el şi a zburat cu paramotorul deasupra munţilor Himalaya. Din acţiunile lui s-au strâns 2,5 milioane de lire sterline pentru activităţi umanitare dedicate copiilor.

Volumul autobiografic „Noroi, transpiraţie şi lacrimi” care îi este dedicat mamei lui, e o incursiune fascinantă în lumea pericolului autentic şi a credinţei nedezminţite că orice e posibil atunci când crezi în visul tău şi în Dumnezeu.

FRAGMENT

Prolog

Minus douăzeci de grade. Mişc degetele, dar sunt tot reci ca gheaţa. Rănile de la degerături nu te lasă să uiţi. Everestul e de vină pentru asta.

– Eşti gata, amice? mă întreabă cameramanul Simon, zâmbind.

Aparatura lui e pregătită.

Îi zâmbesc şi eu. Sunt neobişnuit de agitat.

Ceva nu mi se pare chiar în regulă.

Dar nu îmi ascult vocea interioară.

E timpul să trec la treabă.

Echipajul îmi spune că partea de nord a munţilor Stâncoşi canadieni arată spectaculos în dimineaţa aceasta. Eu nu cred asta.

E momentul să intru în spaţiul meu secret. O latură a mea puţin cunoscută, care e concentrată, limpede, curajoasă, meticuloasă. E latura pe care o cunosc cel mai bine, dar pe care o vizitez cel mai rar.

Apelez la ea în situaţii speciale. Ca acum.

Sub mine e o pantă de o sută de metri, acoperită cu zăpadă şi de gheaţă. Abruptă, dar cu care pot să mă descurc.

Am mai făcut genul acesta de coborâre rapidă de multe, multe ori. Niciodată să nu fii plin de tine, îmi zice vocea. Iar vocea are întotdeauna dreptate.

O ultimă inspiraţie adâncă. O privire spre Simon. O confirmare tăcută din partea lui.

Totuşi, trebuie să atingem un vârf periculos. Ştiu. Dar nu mă opresc.

Sar.

Într-o clipă, sunt luat de viteză. De obicei, îmi place. De data aceasta, sunt îngrijorat.

Niciodată nu sunt îngrijorat când sar.

Ştiu că ceva nu e în regulă.

În curând, zbor cu peste 60 de kilometri pe oră. Mai întâi, picioarele ating muntele. Gheaţa îmi trece la doar câţiva centimetri de cap. Asta e lumea mea.

Prind viteză şi mai mare. Marginea crestei se apropie. E timpul să încetinesc.

Mă răsucesc rapid în faţă şi înfig pioletul în zăpadă. Un nor de zăpadă şi gheaţă umple aerul. Simt decelerarea rapidă, în timp ce înfig mai bine pioletul în stâncă. Totul funcţionează ca de obicei. Ca pe roate. Încredere totală. Unul dintre acele ciudate momente de luciditate.

E efemer. Dispare imediat.

Acum stau nemişcat.

Lumea încremeneşte. Apoi... zbang!

Simon, cu sania lui grea din lemn, plus carcasa metalică a aparatului, aterizează grămadă drept pe coapsa mea stângă. Cu peste 70 de kilometri pe oră. Simt o explozie bruscă de durere, şi zgomot, şi alb.

Ca un marfar. Şi sunt aruncat în jos, ca o păpuşă.

Totul e nemişcat. Simt şi văd totul cu încetinitorul.

Iar în acea fracţiune de secundă îmi dau seama de un singur lucru: o deviere de un grad şi sania ar fi aterizat pe capul meu. Fără îndoială, ar fi fost ultimul meu gând.

În schimb, agonizez, chircit.

Plâng. Lacrimi de uşurare.

Sunt rănit, dar trăiesc.

Văd un elicopter, dar nu aud nimic. Apoi, spitalul. Am trecut prin câteva spitale, de când a început Man vs. Wild/Born Survivor: Bear Grylls.

Le urăsc. Le văd pe toate cu ochii închişi.

Salonul de urgenţe murdar, plin de sânge, din Vietnam, după ce mi-am retezat jumătate de deget în junglă. Nicio frumuseţe pe lângă pat.

Apoi, căderile de pietre din Yukon. Ca să nu mai spun de mult mai urâta cădere de bolovani din Costa Rica. Prăbuşirea minei din Montana sau crocodilul de apă sărată din Oz. Sau tigrul de cinci metri pe care am aterizat în Pacific şi muşcătura de şarpe din Borneo.

Nenumărate cât-pe-ce.

Toate sunt înceţoşate. Toate sunt rele.

Totuşi, e bine. Sunt în viaţă.

Prea multe să le port pică. Viaţa înseamnă doar supravieţuire.

Zâmbesc.

În ziua următoare, uit de cădere. Pentru mine, ţine de trecut. Accidentele se întâmplă, nu e vina nimănui.

Lecţii învăţate.

Ascult vocea.

Merg mai departe.

– Hei, da, sunt bine. Doar fă-mi cinste cu o pina colada, când ieşim de aici. Oh, şi o să-ţi trimit facturile medicale.

Îmi întinde mâna. Îl iubesc pe omul ăsta.

Am trecut prin ceva împreună.

Mă uit în jos: la salopeta mea de munte ruptă, la geaca pătată de sânge, la camera foto spartă şi la ochelarii de protecţie crăpaţi.

Mă întreb când a devenit nebunia asta lumea mea.

Copyright „Autobiografia lui Bear Grylls. Noroi, transpiraţie şi lacrimi”, Editura Nemira, traducere Dorina Tătăran