Ar însemna că scurtătura pe care talentul lui literar o face între persoane şi personaje e cât se poate de eficace: autorul a scris cartea în care „oamenii sunt doar oameni“. Şi ar mai însemna că am râs mult în cartea asta teribilă, scrisă de scriitor pentru s-a îmbolnăvit de cancer.

Dar oare cum se cuvine să citeşti o confesiune despre confruntarea naratorului cu boala şi cu timpul devenit abrupt? Nu e uşor de mărturisit, dar există din start o parte de voierism stânjenitor şi există un fel de jubilaţie stranie că eşti totuşi legitim, autorizat de însăşi lumea aceea fantastică de cuvinte să tragi cu ochiul până în măruntaiele suferinţei. Şi ţinându-te deci foarte aproape de amănuntele şi cotidianul bolii se întâmplă să ajungi să uiţi - horribile dictu - că e vorba de o fragilitate a cuiva extrem de personală, insuportabil de concretă, a cuiva pe care îl cunoşti, pentru a te instala pe nesimţite şi cu nesimţire într-o zonă impersonală, a suferinţei-ca-poveste, spectaculoasă şi banală în umanitatea ei ultimă. Un singur vinovat pentru această alunecare de la culpabilizare la catharsis: literatura. Numai acolo, în corpul literaturii, insuportabilul devine suportabil.

M-am apucat de citit jurnalul lui Lucian Dan Teodorovici cu imaginea şi vorbele lui Ruwen Ogien în minte, filozof şi scriitor francez, care, bolnav de cancer, şi-a descris teribilul cotidian în cartea Mes mille et une nuits. La maladie comme drame et comme comedie (Albin Michel). I-am urmărit mărturisirile în emisiunea literară La Grande librairie a lui François Busnel, şi m-a siderat nu atît amestecul de fragilitate, demnitate şi de bun simţ cu care vorbea despre actul scrierii în condiţiile confruntării cu limita, ci modul în care acest amestec era pus în slujba unei idei în aparenţă curajoasă, dar de fapt, la o privire mai atentă, plină de fragilitate, de demnitate şi de bun simţ: Ruwen Ogien combate dolorismul, respinge ideea potrivit căreia ceea ce nu ne omoară ne face mai puternici, mitul că suferinţa îmbogăţeşte fiinţa, cruzimea de a crede că durerea are un sens.        

Cartea lui Lucian Dan Teodorovici e un jurnal de scriitor ţinut într-un teribil hiatus de timp, când şi trupul şi mintea aveau de luptat cu boala, în aşteptarea unui test-verdict capital, care trebuia să arate, blufează naratorul, „dacă celulele care o luaseră razna prin sistemul meu limfatic, alea maligne, numite Reed-Sternberg, au dispărut sau încă-şi fac de cap pe-acolo”. Un roman autobiografic, recunoaşte scriitorul, „construit mai degrabă pe obsesii, bucurii, temeri şi speranţe decît pe o structură temporală”.

Cei care cheamă câinii nu e întru totul un jurnal cronologic dar Lucian Dan Teodorovici scrie o splendidă carte despre timp. Sheherezadă dureros de reală, scriitorul excelează în a transforma oamenii întâlniţi prin declanşarea bolii în personaje iar întâmplările în poveşti. Excepţională virtutea de a răsuci poveştile, admirabilă ştiinţa de a resemantiza nimicurile care dau trup timpului, uimitoare arta portretului şi simţul personajului.

Decupat din miezul romanului, capitolul şapte cu cele două aripi ale sale, - jurnalul de scriitor şi apoi relaţia cu personajul fabulos „omul cu caietul sub braţ“ - e de pus pur şi simplu în ramă. Lucian Dan Teodorovici pune în scenă un scriitor care se confesează mai întîi că scrie împotriva cuvintelor („Am scris întotdeauna de parcă n-aş fi avut timp să îndrăgesc cuvintele“) pentru ca apoi să povestească cum se împrieteneşte, în spital, cu omul mut, fără laringe, tot timpul cu un caiet sub braţ , omul scrisului. Însemnat cu toate întrebările posibile, completat cu toate răspunsurile lumii sale, caietul acestui pacient putea anticipa orice nedumerire, şi avea, magic, răspunsul gata notat, la întrebări nerostite. Marele talent de prestidigitator-scriitor constă în alunecarea subtilă şi circulară din camera de spital în iluzia ei, din caietul bolnavului fără glas în propriul folder, din realiate în ficţiune, cu jubilaţie şi cu cel mai mare drag de cuvinte. Şi cum „sensul corect îşi găseşte locul în mintea celui care primeşte o poveste, indiferent cum pleacă dinspre cel care o oferă”, am voie (de la autor) să inventez răspunsuri  caietul cu întrebări e un fel de carte a lumii, iar cel care scoate lumea din muţenia şi din absurdul ei este prin excelenţă scriitorul.

Aş aşeza Cel care cheamă câinii de Lucian Dan Teodorovici în rând cu Portretul lui M. al lui Matei Călinescu, în măsura în care ambii scriitori reuşesc să transfigureze timpul tragic al bolii într-un timp fericit al literaturii. Într-un postjurnal sfâşietor, Matei Călinescu descrie relaţia cu fiului său atins de sindromul Asperger, o formă de autism. De o tulburătoare empatie, jurnalul lui Lucian Dan Teodorovici e punerea în poveste a lumii din jur, în răstimpul de luptă cu boala. Da, dolorismul e de o indecenţă supremă, şi da, e cinic şi impudic ca cineva să afirme că ceea ce nu ne omoară ne face mai puternici. Pe terenul cuvintelor, nu există ierarhizare posibilă în suferinţă şi în spaime, există doar ce poate face literatura din ele.

Şovăitoare şi solidă, Cel care cheamă cîinii e cartea care spintecă timpul, aşa cum spărgătorul de gheţuri îşi taie cărare în zidul orb. Cel care cheamă cîinii e o carte care împinge luminos timpul înainte. 

…………………………………………………………………………………………………….

Articolul a fost publicat în revista Cronica Veche, numărul din iulie 2017.