Avanpremieră. „Cartea numerilor”, de Florina Ilis, a apărut în librării

Scriitoarea Florina Ilis                                                                                              FOTO: Petruţ Călinescu

Noul volum al Florinei Ilis, „Cartea numerilor”, apărută la editura Polirom, este, precum cartea lui Moise, un „recensămînt” al unui popor aflat pe drumul prin pustiul adesea ostil al unei istorii potrivnice. „Adevărul” prezintă în avanpremieră un fragment din cartea semnată de Ilis.

Construit pe struc-tura Numerilor – carte despre ascultare şi răzvrătire, despre pocăinţă şi binecuvântare –, romanul este o sinecdocă a destinului României, ambiţionându-se să cuprindă cât mai multe evenimente cruciale ale secolului XX şi să sintetizeze o etno-istorie perfect verosimilă. 

Printr-o tehnică insolită, naratorul îşi provoacă personajele să-şi depene amintirile pentru a reconstitui un arbore genealogic secular, adânc înfipt în pământ, plăsmuit din imaginaţie, pe ramuri cu nume pe care istoria nu le-a înregistrat, cu destine intersectate, aflate sub semnul iubirii, al bucuriei, al naşterii şi al morţii, dar şi al trădării, al minciunii şi compromisului. Nonconformistă faţă de rigorile epicului tradiţional, puterea de seducţie a Cărţii numerilor stă în varietatea personajelor şi a întâmplărilor în care oricine poate identifica profiluri, personalităţi şi experienţe din istoria personală.

 „Dacă, din lipsă de documente scrise, date fiind împrejurările, voi imagina acolo unde informaţiile prea puţine nu-mi ajung, cititorul, îngăduitor, mă va ierta, fiindcă în cartea numelor, pentru ca numele să nu se topească în uitare, devenind asemeni crucilor înnegrite de timp, strîmbe şi mute, m-am străduit să iscodesc oamenii şi lucrurile, făcînd din nimic şi cîteva metafore mai mult şi, sporind cu toate cîte le-am auzit şi le-am crezut, voi face ca şi puţinul despre neamul meu şi despre neamul nostru să nu se piardă şi să nu fie de pagubă celor ce vin. Fără a uita totuşi că nu fac altceva decît literatură, voi apela la cercetare şi documente doar cît să nu omor povestea şi, pentru a înainta puţin cîte puţin în trecutul care nu-mi dă pace, mă voi lăsa în voia plăcerii de a povesti şi mă voi servi de amintirile tuturor, nădăjduind să aflu cît mai mult, toate detaliile, chiar corelaţiile nevăzute, secrete, care există între lucruri şi pe care, la o privire prea grăbită sau numai obiectivă, nu le observăm”- Florina Ilis.

-FRAGMENT-

„Hăis, Căline! Cea, Sorine! îl auzi pe tatăl ei îndemnând cu blândeţe vitele. Nu e supărat pe boi, îşi spune fetiţa, când e supărat, dă drumul la bici şi-i ceartă. Doar că, uimitor, în acea dimineaţă, boii, mai ascultători ca oricând, cu spinările încovoiate, trăgeau din răsputeri plugul, adaptându-se la ritmul impus de vrednicia cu care ţăranul împlânta fierul în glia roditoare. Hăis, Căline! Cea, Sorine! îi alinta stăruitor tatăl mamei mele. În urma plugului, brazdele se răsturnau drepte, fragede şi umede. Un miros bogat, proaspăt şi gras se ridica ameţitor dinspre ele. Nu vă dau! murmura ţăranul. Mai bine vă omor cu mâna mea! Nu vă dau! Căline! Sorine! Pruncii mei! Spiridon avea cei mai frumoşi boi din tot satul. Cu picioare albe ca omătul. Strălucitori ca soarele. Şi coarne tari ca fildeşul. Cum să-i dea la gospodărie!? Aşa ceva era peste puterile lui de înţelegere. Şi cine o să-i hrănească? Cine o să-i mângâie între coarne? Să-i dezmierde? Cine?! Nu! Nu-i putea da! Mai bine vă omor cu mâna mea! Şi s-a întâmplat să fie o dimineaţă de februarie. 

Afară ninsese. Zăpada să pară albastră, atât era de albă. Spiridon s-a sculat din pat şi s-a dus în grajd. Boii rumegau somnoroşi, unul lângă altul. Când a intrat ţăranul cu lămpaşul, făcând lumină după cum se mişca, boii au întors spre el ochii umezi, blânzi. Poate, întrebători, fiindcă încă nu era ceasul lor de hrană. Ţăranul a pus lămpaşul în cui, pe perete. În cealaltă mână avea un topor. Spiridon se pricepe la vite ca un doftor, ziceau oamenii cu admiraţie. Ştia că ar fi de ajuns o singură lovitură, într-un punct anume, între ochi, şi boul se prăbuşeşte ca trăznit. Nici prea sus, între coarne, nici prea jos, pe lungul nasului. Ci chiar la rădăcină. Trebuia precizie şi, mai presus de orice, să nu şovăie. Hotărâre avea, dar nu-l lăsa inima! Pruncii lui! Călin şi Sorin! Mândri şi rotunzi ca soarele. Cu picioare albe ca omătul. Şi coarne tari ca fildeşul. Când ţăranul a intrat în grajd, Călin s-a ridicat leneş, curios şi flămând. Veşnic erau flămânzi. Iarna fiind lungă, nutreţul pe terminate, bunicul Spiridon le înjumătăţise porţia. Moartea cu toporul era rapidă, nedureroasă. La boi se gândise când luase toporul din şura de lemne. Să nu sufere. Când însă începu să mângâie boul, dând la o parte smocul de păr dintre coarne, dibuind punctul căutat, îi trecu fulgerător prin minte că boii n-au să sufere, nu, dar va suferi el, stăpânul. Chiar mai rău! Dacă-l fac sabotor şi-l ridică, fetele şi nevasta or să rămână singure pe lume, fără ajutor. Mâna încleştată pe toporul ascuţit tremură. Şovăie şi-şi desface încet degetele, până la punctul să scape toporul din mână. Boul îl priveşte cu ochi mari, senini, de parcă ar vrea să-l încurajeze. Nu ştie ce-l aşteaptă şi continuă să rumege liniştit, trecându-şi limba peste botul cu buze mari, groase. Aşteaptă hrana. Celălalt se foieşte ridicându-se lent din paiele umede, coclite. Un val de căldură înăbuşitoare cu miros de bălegar se mişcă deodată cu animalul. Boul dă din cap, cerşind şi el atenţia stăpânului. Moartea prin otrăvire e mai lentă, îşi spune Spiridon, dar mai încărcată de suferinţă pentru dobitoace. Fiindcă sunt puternici, boii ar muri încet, în două-trei zile. Cumpărase nu demult otravă pentru şobolani. O s-o amestece cu mălai şi-o să le dea să mănânce. Aşa nimeni nu va bănui nimic şi nu-l vor aresta pentru sabotare. 

Mama mamii lor şi-a cui i-o făcut! sudui ţăranul, scrâşnind din dinţi. Ce le trebuie lor boii lui! Pământul să-l ia, îşi spuse, nu-mi pare rău, dar boii nu! Nu! Nu! Boii nu-i dau! se încurajă singur. Pruncii mei! Nu-i dau şi pace! Mai bine-i omor cu mâna mea! Lăsă toporul în iesle şi ieşi să caute otrava. Călin, curios, îşi vârî botul şi suflă pe nări spre fundul ieslei, adulmecând după hrană. Dar nu era nimic acolo, doar praf şi resturi de golomoz. Şi lama sticloasă, rece a toporului. Aerul aspru al dimineţii îl învioră pe Spiridon. Pe cer stelele licăreau palid, stingându-se una după alta. Zăpada depusă cu o seară înainte era uşoară, dar stratul subţire care acoperise totul modificase conturul ştiut al lucrurilor încât curtea şi acareturile păreau desprinse dintr-un peisaj necunoscut. Fântâna din mijlocul curţii era învăluită într-un abur subţire. Puţinele stele pluteau pe cer ca pe-o apă tulbure şi afundă. Bărbatul observă că în tindă femeia lui aprinsese lampa. Trebuia să se grăbească. Nu voia ca ea să ştie ce are el de gând. Luă din şură o găleată şi puse acolo câţiva pumni de porumb pisat, apoi, mergând cu precizie la otravă, desfăcu sticla şi turnă întreg conţinutul. Cu o lopăţică de lemn învârti concentrat. Când totul fu gata, reveni în grajd ridicând sub opinci mici nori de zăpadă. De data asta boii nu-i mai dădură nicio atenţie. Aşteptau tăcuţi cu botul în iesle. Tatăl mamei mele se apropie de Călin, îi puse palma pe smocul de păr dintre coarne şi printr-o mişcare dibace îl făcu să se întoarcă spre el. Îi vârî sub bot găleata cu mălai. Boul, încurajat de vocea stăpânului, îşi afundă, hămesit, capul în găleată. Spiridon trebui să-l împingă cu forţă, ca să nu-l lase să mănânce tot. Hăi, drăguţul meu, şopteşte el. Hou! Apoi, ţăranul îşi făcu loc printre cele două animale ca să treacă şi la celălalt. Acesta, nerăbdător, îşi ridică botul umed spre Spiridon. E plin de încredere. Ca un copil care nu se gândeşte la nimic rău. Şi era atâta blândeţe în ochii lui, încât ţăranul încremeni cu mâna pe găleată. Puterea îl părăsi dintr-odată. Pruncii lui! Strălucitori ca soarele! Cu picioare albe ca omătul...” (Copyright: Editura Polirom)

Florina Ilis s-a născut pe 26 august 1968. A absolvit Facultatea de Litere şi Şcoala de Înalte Studii Postuniversitare la Universitatea Babeş-Bolyai, unde în prezent este lector dr. la Departamentul de Limbi şi literaturi asiatice. A publicat volume de poezie, teatru, eseu şi romanele: Coborîrea de pe cruce (2001; ediţia a II-a, 2006), Chemarea lui Matei (2002; ediţia a II-a, 2008). Romanul Cruciada copiilor (2005) a fost distins cu Premiul României literare şi al Fundaţiei „Anonimul” Cartea anului 2005, Premiul pentru Proză al revistei Cuvîntul, Premiul pentru Proză al Radio România Cultural, Premiul pentru Proză al Uniunii Scriitorilor din România, Premiul „Ion Creangă“ al Academiei Române, Premiul „Courrier International“, Paris (2010). Acesta a fost tradus în limbile ebraică, maghiară, spaniolă, italiană, franceză şi sîrbă. În 2006, apare romanul Cinci nori coloraţi pe cerul de răsărit (tradus în limba italiană), inspirat de experienţa sa japoneză. În anul 2012, publică Vieţile paralele (tradus în limba franceză), distins cu Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor din România, Premiul Ziarului de Iaşi, Premiul Radio România Cultural, Premiul Colocviului Romanului Românesc de la Alba Iulia.