AVANPREMIERĂ „Băieţii de la Nickel“, romanul lui Colson Whitehead, câştigătorul Premiului Pulitzer pentru Ficţiune 2020
0
Prin „Băieţii de la Nickel“, Colson Whitehead, dublu laureat al prestigiosului Pulitzer Prize, şi-a consolidat poziţia de lider al generaţiei de romancieri americani lansaţi la cumpăna dintre milenii. „Adevărul“ prezintă, în avanpremieră, un fragment din romanul lui Whitehead, apărut la Editura Humanitas şi tradus din limba engleză de George Volceanov.
În tulburătorul său roman Băieţii de la Nickel, Whitehead rescrie istoria unei jumătăţi de veac pornind de la un fapt real: descoperirea, în anul 2014, a unui sinistru cimitir secret în care erau îngropaţi copiii negri ucişi într-o şcoală de corecţie din Florida.
Personaje imaginare, plasate în situaţii imaginare, într-o şcoală de corecţie imaginară, reconstituie segregaţia rasială, cu abuzurile şi persecuţiile suferite de populaţia afro-americană din statele sudiste, dar şi corupţia generalizată din sistemul penitenciar american, inclusiv cel juvenil, într-o poveste copleşitoare, în care graniţa dintre ficţiune şi realitate se estompează până la completa dispariţie.
„O carte care te obligă s-o citeşti pe nerăsuflate şi care oferă cea mai bogată experienţă ficţională a anului 2019.“- The Sunday Times
-FRAGMENT-
„Despărţirea de bucătărie a însemnat şi despărţirea de jocul lui, numai de el ştiut: ori de câte ori se deschidea uşa, paria dacă în restaurant se află sau nu vreun client negru. Potrivit deciziei din procesul Brown contra Ministerul Educaţiei[1], şcolile erau obligate să pună capăt segregaţiei rasiale – era o chestiune de timp până să cadă toate zidurile invizibile. În seara când la radio s‑a anunţat decizia Curţii Supreme, bunică‑sa a scos nişte ţipete de parcă i‑ar fi vărsat cineva supa fierbinte în poală. Apoi şi‑a venit în fire şi şi‑a netezit rochia.
— Jim Crow[2] n‑o să plece cu coada între picioare aşa, cu una cu două. Afurisitul.
În dimineaţa de după anunţarea deciziei, soarele a răsărit ca şi până atunci şi nimic nu părea să se fi schimbat. Elwood a întrebat‑o pe bunică‑sa când o să înceapă negrii să tragă la Hotelul Richmond, iar ea i‑a răspuns că una e să‑i spui cuiva să facă ceea ce trebuie şi alta ca respectivul să şi facă asta. Ca dovadă, i‑a înşirat şi câteva dintre defectele lui, iar Elwood a încuviinţat dând din cap: Aşa o fi. Şi totuşi, mai devreme sau mai târziu, uşa o să se deschidă larg, lăsând să se vadă o faţă maronie – un businessman spilcuit venit la Tallahassee pentru a discuta o afacere sau o doamnă venită să viziteze oraşul – ce savurează bucatele înmiresmate gătite de bucătari. Era sigur că aşa va fi. A început jocul ăsta când avea nouă ani, iar după trei ani singurii oameni de culoare pe care‑i vedea în restaurant erau cei cu farfuriile, băuturile şi mopul. A jucat acest joc până în ultima după‑amiază petrecută la Richmond. E neclar dacă oponentul din acest joc era nerozia lui sau constanţa încăpăţânată a lumii.
Domnul Parker n‑a fost singurul care vedea în Elwood un angajat destoinic. Albii îi prezentau mereu oferte de lucru, recunoscând că‑i şi harnic din fire, şi cuminte sau, cel puţin, că se poartă altfel decât alţi băieţi de culoare, şi luau treaba asta drept un semn de hărnicie. Domnul Marconi, proprietarul tutungeriei de pe Macomb Street, îl urmărise pe Elwood de când era bebeluş şi scâncea într‑un cărucior zgomotos pe jumătate mâncat de rugină. Mama lui Elwood era o femeie zveltă, cu ochii negri şi privirea obosită, care nu‑şi dădea niciodată silinţa să‑şi facă pruncul să tacă. Cumpăra teancuri întregi de reviste de cinema şi dispărea pe stradă cu Elwood, care urla întruna ca din gură de şarpe.
Domnul Marconi se dădea jos de pe scaunul pe care stătea cocoţat lângă casa de marcat cât mai rar cu putinţă. Îndesat şi asudat, cu părul pieptănat pe spate şi cu mustaţa neagră, subţire, până pe seară era, în mod inevitabil, răvăşit. La intrarea în tutungerie, se simţea în aer mirosul înţepător al loţiunii tonice cu care‑şi dădea părul şi, în după‑amiezile fierbinţi, lăsa în urma lui o dâră înmiresmată. De pe scaunul lui, domnul Marconi l‑a văzut pe Elwood crescând şi alegându‑şi propriul drum, distanţându‑se de băieţii din cartier, care îşi dădeau în stambă şi erau violenţi pe alei sau ciordeau bombonele Red Hot cu scorţişoară, pe care şi le vârau în pantaloni când credeau că domnul Marconi nu‑i vede. El vedea totul, dar nu zicea nimic.
Elwood făcea parte din a doua generaţie de clienţi pe care şi‑i făcuse în Frenchtown. Domnul Marconi s‑a apucat de treabă la câteva luni după ce, în 1942, s‑a deschis baza militară. Soldaţii negri luau autobuzul de la Camp Gordon Johnston sau de la Aerodromul Militar Dale Mabry, se distrau în draci tot weekendul, iar apoi se întorceau la instrucţia militară. Avea neamuri care îşi deschiseseră câte o afacere în centru şi prosperau, dar un alb hârşit într‑ale economiei segregaţioniste putea să câştige şi aici bani frumuşei. Tutungeria lui Marconi era la o distanţă de câteva case de Hotelul Bluebell. Tip Top Bar şi Sala de Biliard Marybelle erau după colţ. Negoţul mergea strună cu diferite tipuri de tutun şi cutiile cu prezervative Romeos.
După terminarea războiului, a mutat trabucurile în partea din spate a magazinului, a rezugrăvit pereţii în alb şi a adăugat standuri cu reviste, bombonele de un cent bucata, un răcitor de suc, iar toate astea au sporit reputaţia locului. A plătit ajutoare. Nuavea nevoie de un angajat permanent, dar neveste‑siiîi plăcea să spună lumii că au un angajat, iar el îşi închipuia că, astfel, magazinul va atrage în mai mare măsură segmentul monden al Frenchtown‑ului negru.
Elwood avea treisprezece ani când Vincent, care fusese de‑un car de vreme băiatul de prăvălie al tutungiului, s‑a angajat în armată. Vincent nu fusese cel mai atent angajat, dar era punctual şi îngrijit, iar domnul Marconi aprecia aceste două calităţi la alţii, chiar dacă nu şi la el însuşi. În ultima zi de lucru a lui Vincent, Elwood îşi trecea timpul la standul cu benzi desenate, ca în mai toate după‑
amiezile. Avea obiceiul ciudat de a citi fiecare carte de benzi desenate de la coadă la cap înainte s‑o cumpere şi o cumpăra pe fiecare pe care punea mâna. Domnul Marconi l‑a întrebat ce rost are treaba asta din moment ce le cumpără oricum, indiferent dacă‑s bune sau nu, iar Elwood i‑a răspuns: „Să mă conving că merită.“ Tutungiul l‑a întrebat dacă are nevoie de‑o slujbă. Elwood a închis exemplarul din Călătorie în necunoscut[3] şi i‑a spus că va trebui s‑o întrebe pe bunica.
Harriet avea o lungă listă de reguli referitoare la ce‑i acceptabil şi ce nu şi, uneori, Elwood trebuia să comită o greşeală pentru ca să înţeleagă cum stau lucrurile. Aşa că a aşteptat până după cină, până au terminat somnul prăjit şi salata de verdeţuri, şi bunica s‑a sculat să strângă masa. De data asta nu a avut nici o rezervă nemărturisită, deşi unchiul Abe fumase trabucuri la viaţa lui şi uite ce păţise, deşi Macomb Street avea o îndelungată istorie de locaş al viciului şi deşi îi purta o râcă veşnică unui vânzător italian care o maltratase cu decenii în urmă.
— Probabil că nu‑s rude, spuse ea ştergându‑şi mâinile. Sau, dacă sunt, or fi veri îndepărtaţi.
Îl lăsă pe Elwood să muncească la magazin după orele de şcoală şi în weekenduri, urmând ca jumătate din banii primiţi la sfârşitul săptămânii să fie folosiţi în gospodărie, iar jumătate să fie puşi deoparte pentru colegiu. El îi spusese cu o vară înainte, într‑o doară, că vrea să meargă la colegiu, fără să aibă nici cea mai vagă bănuială cât de importante se vor dovedi acele cuvinte. Procesul Brown contra Ministerul Educaţiei părea să aibă urmări puţin probabile, dar faptul că cineva din familia lui Harriet aspiră la învăţământul superior era, de‑a dreptul, un miracol. Orice îndoieli legate de tutungerie au pierit ca prin minune la gândul acesta.
Elwood punea în ordine ziarele şi cărţile de benzi desenate pe stativele de sârmă, ştergea praful de pe dulciurile care nu se vindeau grozav şi avea grijă ca pachetele cu trabucuri să fie aranjate conform teoriei lui Marconi despre ambalaje şi felul cum acestea excită „partea fericită a creierului uman“. Continua să‑şi treacă timpul cu benzile desenate, citindu‑le cu băgare de seamă, de‑ai fi zis că mânuieşte dinamită, dar îl atrăgeau şi revistele de ştiri. Se lăsa furat cu voluptate de revista Life. Un camion mare, alb, le livra în fiecare joi un teanc de Life – Elwood ajunse să‑l recunoască după scrâşnetul frânelor. După ce sorta retururile şi punea la vedere numărul nou, Elwood se ciucea pe scara pliantă şi urmărea cele mai recente incursiuni ale revistei în colţurile Americii uitate de Dumnezeu.
Ştia despre lupta pentru drepturi civile a negrilor din Frenchtown, unde se termină cartierul lui şi unde preia controlul legea albilor. Eseurile fotografice din Life îl purtau în prima linie, la boicotarea autobuzelor din Baton Rouge, la protestele din Greensboro, unde tineri nu cu mult mai mari decât el se alăturau mişcării. Erau bătuţi cu răngi de metal, striviţi cu tunuri de apă, scuipaţi de gospodinele albe furioase, imortalizaţi de aparatele fotografice în tablouri ce înfăţişau nobila lor rezistenţă. Detaliile mărunte erau o minune: cravatele tinerilor rămâneau nişte săgeţi negre, drepte în volbura violenţei, curbura coafurii perfecte a tinerelor plutea pe fundalul pancartelor pătrate. Erau, într‑un fel, fermecători chiar şi atunci când sângele le şiroia pe feţe. Nişte tineri cavaleri înfruntând balaurii. Elwood avea umerii înguşti, era piele şi os, şi îşi făcea mereu griji în legătură cu ochelarii, care erau scumpi şi, în visurile lui, sfârşeau rupţi în două de un baston de poliţist, o cheie franceză sau o bâtă de baseball, dar îşi dorea să se înregimenteze în mişcare. N‑avea de ales.
Frunzărea reviste în momentele de acalmie. Turele lui Elwood la Marconi îi ofereau modele bărbatului care îşi dorea să devină şi îl distanţau de tipul de băieţi din Frenchtown cu care nu se identifica. Bunică‑sa avusese grijă de mai demult să nu se amestece cu puştii din oraş, pe care îi socotea puturoşi şi puşi pe scandal. Tutungeria, ca şi hotelul, era un locaş sigur. Toată lumea ştia că Harriet îl crescuse ţinându‑l din scurt, iar ceilalţi părinţi din zona lor, de pe Brevard Street, îşi dădeau concursul în a‑l ţine pe Elwood deoparte, dându‑l drept exemplu odraslelor lor. Când băieţii cu care pe vremuri se juca de‑a cowboyii şi indienii îl fugăreau, din când în când, pe stradă sau aruncau cu pietre după el, o făceau, mai curând, de‑ai dracului, nu fiindcă i‑ar fi purtat pică.
Oamenii din cvartalul lui treceau tot timpul pe la Marconi şi cele două lumi ale lui se suprapuneau. Într‑o după‑amiază răsună clinchetul clopoţelului de deasupra uşii, anunţând intrarea doamnei Thomas.
— Bună ziua, doamnă Thomas, spuse Elwood. Avem oranjadă răcită.
— Cred c‑aş bea o duşcă, El, îi răspunse ea.
Cunoscătoare a stilurilor de ultimă oră, doamna Thomas purta, în această după‑amiază, o rochie galbenă, cu buline, cusută acasă, imitând modelul după un articol de revistă dedicat lui Audrey Hepburn. Era conştientă că puţine femei din vecinătate ar fi purtat‑o cu atâta nonşalanţă ca ea şi, când încremenea pe loc, n‑aveai cum să nu bănuieşti că pozează, parcă aşteptând scânteierea bliţurilor.
În copilărie, doamna Thomas fusese cea mai bună prietenă a lui Evelyn Curtis. Una dintre cele mai timpurii amintiri ale lui Elwood era cu el stând aşezat în poala maică‑sii, într‑o zi dogoritoare, în timp ce ele două joacă gin rummy. Se tot foia să vadă cărţile maică‑sii, iar ea i‑a spus să se potolească, fiindcă afară‑i prea cald. Când a ieşit la closetul din curte, doamna Thomas i‑a dat pe furiş să bea câteva guri din oranjada ei. Limbile portocalii i‑au dat de gol şi Evelyn i‑a certat cu jumătate de gură în timp ce ei chicoteau. Elwood n‑a uitat ziua aceea.
Doamna Thomas deschise portofelul să‑şi plătească cele două pahare de oranjadă şi numărul curent al revistei Jet.
— Ţii pasul şi cu temele de la şcoală?
— Da, doamnă.
— Nu‑l spetesc pe băiat prea tare, interveni domnul Marconi.
— Îhâmmm, făcu doamna Thomas pe un ton dubios.
Doamnele din Frenchtown îşi aminteau de tutungerie din zilele când avea o proastă reputaţie şi îl considerau pe italian un complice al mizeriilor din casele lor.
— Tu să faci ce trebuie, El.
Luă restul şi Elwood se uită după ea cum pleacă. Maică‑sa îi părăsise pe amândoi; poate că‑i trimitea câte o carte poştală prietenei sale dintr‑un loc sau altul, chiar dacă lui uita să‑i scrie. Poate că într‑o bună zi doamna Thomas o să‑i dea nişte veşti.
Domnul Marconi difuza Jet şi, desigur, Ebony. Elwood l‑a convins să vândă şi The Crisis şi The Chicago Defender. Bunică‑sa şi prietenele ei aveau abonament şi i s‑a părut ciudat că nu se vând şi la magazin.
— Ai dreptate, i‑a spus domnul Marconi ciupindu‑şi buza de jos. Pe vremuri le difuzam. Nu ştiu ce s‑a întâmplat.
— Grozav, exclamă Elwood.
Domnului Marconi nu‑i mai păsa de mult de preferinţele clienţilor săi obişnuiţi, dar Elwood ţinea minte ce anume îl aduce pe fiecare în magazin. Predecesorul lui, Vincent, mai înviora, când şi când, atmosfera cu câte un banc porcos, dar nu se poate spune că ar fi avut iniţiativă. Elwood o avea din plin, amintindu‑i domnului Marconi care furnizor de tutun le‑a livrat prea puţină marfă şi ce bomboane să nu mai comande o vreme. Domnul Marconi se chinuia din răsputeri să le deosebească pe doamnele de culoare din Frenchtown – toate aveau privirea încruntată când dădeau cu ochii de el –, iar Elwood era un ambasador competent. Îl privea lung pe băiat, cum stă pierdut în reviste, şi încerca să‑şi dea seama ce‑l mână de la spate. Avea o bunică severă, se vedea cât‑colo. Băiatul era inteligent şi conştiincios, făcea cinste rasei sale. Totuşi, Elwood era greu de cap când venea vorba de lucrurile cele mai simple. Nu ştia când să se dea înapoi şi să lase lucrurile în voia lor. Ca atunci când s‑a ales cu ochiul învineţit.
Puştii şuteau bomboane, indiferent de culoare. Şi domnul Marconi, în tinereţile lui zvăpăiate, pusese la cale tot felul de năzbâtii. Mai pierzi câte un procent ici‑colo, dar asta intră în cheltuielile de regie – copiii azi îţi fură o ciocolată, dar ei şi prietenii lor îşi vor cheltui ani în şir banii în acest magazin. Ei şi părinţii lor. Dă‑i afară în stradă pentru vreun fleac şi ţi se duce buhul, mai ales într‑o zonă unde fiecare e implicat în afacerea fiecăruia, iar părinţii vor înceta să mai vină la tine, de ruşine. Să‑i laşi pe puşti să te fure e ca şi cum ai face o investiţie, aşa vedea el lucrurile.
Elwood a adoptat o cu totul altă perspectivă în timpul petrecut la magazin. Până să ajungă el să lucreze la Marconi, prietenii lui se bucurau de furturile de dulciuri râzând pe înfundate şi spărgând baloane obraznice de gumă rozalie Bazooka[4] atunci când erau la o distanţă destul de mare de magazin. Elwood nu se băga la furat cu ei, dar nici nu‑l deranjau. Când l‑a angajat, şeful lui, domnul Marconi, i‑a explicat care‑i atitudinea lui faţă de şuţi atunci când l‑a instruit unde‑i mopul şi în ce zile să se aştepte la livrări masive de marfă. Luni în şir, Elwood a văzut cum dispar dulciurile în buzunarele băieţilor. Băieţi pe care‑i cunoştea. Poate că unii îi mai şi făceau cu ochiul când li se întâlneau privirile. Un an întreg Elwood n‑a scos o vorbă, dar, în ziua când Larry şi Willie au înşfăcat bomboanele de lămâie în timp ce domnul Marconi se apleca în dosul tejghelei, nu s‑a mai putut abţine.
— Puneţi‑le la loc.
Băieţii au încremenit. Larry şi Willie îl cunoşteau pe Elwood de‑o viaţă. Când erau mici, jucau împreună arşice, dar asta numai până când Larry a provocat un incendiu pe un teren viran de pe Dade Street, iar Willie a rămas de două ori repetent. Harriet i‑a interzis să se mai joace cu ei. Cele trei familii erau stabilite de mai multe generaţii în Frenchtown. Bunica lui Larry făcea parte din acelaşi grup de enoriaşe ca şi Harriet, iar tatăl lui Willie fusese, în copilărie, amicul lui Percy, tatăl lui Elwood. Împreună au şi plecat în armată. Tatăl lui Willie îşi petrecea fiecare zi pe verandă, în scaunul cu rotile, trăgând din pipă şi salutându‑l pe Elwood ori de câte ori îl vedea trecând prin faţa casei.
— Puneţi‑le la loc, le spuse Elwood.
Domnul Marconi dădu din cap: Destul. Băieţii puseră bomboanele la loc şi ieşiră din magazin scoţând flăcări pe nas.
Ştiau pe unde circulă Elwood. Uneori îl împungeau cu vorba, că‑i băiat de băiat, când trecea cu bicicleta pe sub ferestrele lui Larry în drum spre casă. În seara aceea au tăbărât pe el. Tocmai se întuneca, iar mireasma magnoliilor se lua la întrecere cu mirosul puternic de friptură de porc. L‑au trântit cu bicicletă cu tot pe asfaltul proaspăt turnat de autorităţi în iarna aceea. Băieţii i‑au făcut ferfeniţă puloverul şi i‑au aruncat ochelarii pe carosabil. În timp ce‑l băteau, Larry l‑a întrebat pe Elwood dacă are vreun strop de minte în cap; Willie a declarat că trebuie să‑i dea o lecţie şi asta a şi făcut. Elwood a încasat câteva lovituri zdravene ici‑colo, ce mai tura‑vura. N‑a plâns. Când vedea doi puştani încăierându‑se în cvartalul lui, Elwood era genul care se amesteca să‑i despartă şi să‑i potolească. Iar acum şi‑o lua chiar el. Un bătrân care locuia peste drum a intervenit şi l‑a întrebat dacă vrea să se cureţe de praf sau dacă vrea să bea un pahar cu apă. Elwood l‑a refuzat.
Îi sărise lanţul bicicletei, aşa că s‑a dus acasă pe jos. Harriet n‑a insistat prea mult când l‑a întrebat ce‑i cu ochiul lui. El a clătinat din cap. Până dimineaţa, umflătura vineţie de sub ochi i s‑a transformat într‑o băşică de sânge.
Elwood se văzu nevoit să admită că Larry are şi el dreptate: Din când în când părea să n‑aibă strop de minte. Nu‑şi putu explica asta nici măcar sieşi până când La Dealul Sionului îi oferi explicaţia turnată în cuvintele: Trebuie să credem în adâncul sufletelor noastre că suntem cineva, că suntem importanţi, că suntem vrednici de stimă şi în fiecare zi trebuie să străbatem cărările vieţii cu sentimentul demnităţii şi sentimentul că suntem cineva. Placa se tot rotea ca un argument ce se întorcea la premisa lui incontestabilă, iar cuvintele doctorului King umpleau camera de zi a căsuţei lor. Elwood se supunea unui cod – iar doctorul King îi dădea acestui cod formă, claritate şi sens. Există forţe uriaşe care vor să‑i ţină pe negri subjugaţi, ca Jim Crow, şi sunt forţe mărunte care vor să te ţină cu botul pe labe, iar în faţa acestor forţe, mari şi mici, trebuie să stai drept şi să nu uiţi cine eşti. Enciclopediile au paginile albe. Există oameni care te înşală şi‑ţi livrează un gol cu zâmbetul pe buze, în timp ce alţii te jefuiesc de respectul de sine. Trebuie să ţii minte cine eşti.
Sentimentul demnităţii. Felul în care spunea treaba asta omul ăla, cu pârâituri cu tot, avea o forţă inalienabilă. Chiar şi atunci când aveai de îndurat consecinţe ce pândeau la colţuri de stradă întunecoase, pe drumul spre casă. L‑au bătut, i‑au făcut hainele ferfeniţă şi nu pricepeau de ce vrea să‑l protejeze pe un alb. Cum ar fi putut Elwood să le spună că infracţiunile comise împotriva domnului Marconi sunt insulte la adresa lui însuşi, indiferent dacă‑i vorba de‑o acadea sau de‑o carte de benzi desenate? Nu fiindcă orice atac împotriva fratelui său e un atac îndreptat împotriva lui însuşi, ci pentru că, dacă n‑ar face nimic, şi‑ar submina propria demnitate. Nu conta faptul că domnul Marconi i‑a spus că nu‑i pasă, după cum nu conta nici că Elwood nu le spusese niciodată nimic prietenilor săi când furau în prezenţa lui. N‑avea nici un sens toată povestea asta până când a ajuns să aibă un singur sens.
Aşa era Elwood – un băiat bun ca oricare altul. În ziua când a fost arestat, exact până să apară ajutorul de şerif, la radio s‑a difuzat o reclamă cu Fun Town. O fredona şi el. Şi-a amintit că Yolanda King avea şase ani când tatăl ei i‑a spus adevărul despre parcul de distracţii şi despre legile date de albi, care o ţineau de cealaltă parte a gardului, să privească de‑acolo înăuntru. Să privească întotdeauna în cealaltă lume. Elwood avea şase ani când părinţii lui şi‑au luat zborul de‑acasă şi îşi spunea că şi asta îl leagă de ea, fiindcă atunci s‑a trezit el la realitatea lumii în care trăia.
[1]. Prin decizia finală, votată în unanimitate, la 17 mai 1954, de către membrii Curţii Supreme de Justiţie a Statelor Unite în procesul intentat de Oliver Brown Ministerului Educaţiei (Education Board), s‑a hotărât să se pună capăt segregaţiei rasiale din şcolile americane, care contravenea Amendamentului 14 al Constituţiei SUA.
[2]. Personaj simbolic reprezentând segregaţia rasialăpracticată împotriva afro-americanilor. A dat numele unor legi (Jim Crow Laws) cu caracter rasist din anii 1876–1964.
[3]. Serie de cărţi de benzi desenate lansată de editura Atlas Comics în anul 1905, preluată ulterior de Marvel Comics. Iniţial concepută ca o serie de horror comic, Călătorie în necunoscut s‑a reprofilat pe povestiri science‑fiction şi cu eroi supradimensionaţi, înzestraţi cu forţe supraumane.
[4]. Gumă de mestecat introdusă pe piaţa americană în 1947, având incluse în ambalaj benzi desenate cu personajul comic Bazooka Joe.” (Copyright: Editura Humanitas)
Colson Whitehead, dublu laureat al prestigiosului Pulitzer Prize, asemenea lui Faulkner şi Updike, este una dintre vocile proeminente ale ficţiunii americane actuale. S-a născut la 6 noiembrie 1969 în New York. După absolvirea studiilor la Harvard University în 1991, a lucrat la revista Village Voice, perioadă în care a început să-şiscrie primele romane. În timp, a predat la Princeton University, New York University, Columbia University, Brooklyn College, Hunter College şi Wesleyan University.
Este autorul a şapte romane şi a două volume de nonficţiune. Romanul său de debut, din 1999, Intuiţionista (The Intuitionist; Humanitas Fiction, 2019), a câştigat Quality Paperback Book Club New Voices Award şi a fost finalist la PEN/Hemingway Award. John Henry Days, din 2001, a primit Young Lions Fiction Award, fiind finalist la National Book Critics Circle Award, L.A. Times Fiction Award şi Pulitzer Prize. După volumul de eseuriThe Colossus of New York din 2003, au urmat romanele: Apex Hides the Hurt în 2006, Sag Harbor în 2009, care a fost finalist la PEN/ Faulkner Award, şi Zone One în 2011. Volumul de nonficţiuneThe Noble Hustle: Poker, Beef Jerky & Death a apărut în 2014. Romanul Rutasubterană (The Underground Railroad, 2016; Humanitas Fiction, 2017), tradus în peste 40 de ţări, a acumulat un număr impresionant de premii şi distincţii, printre care National Book Award 2016 şi Pulitzer Prize 2017, precum şi Andrew Carnegie Medal for Excellence 2017, la care se adaugă, tot în 2017, prestigiosulpremiubritanic Arthur C. Clarke. În 2019, Whitehead a publicat romanul Băieţii de la Nickel (The Nickel Boys), câştigător al Pulitzer Prize 2020 şi Orwell Prize 2020, finalist la National Book Critics Circle Award 2019 şi nominalizat la National Book Award, bestseller national şi internaţional. Eseurile şi proza lui Colson Whitehead au apărut în New York Times, New Yorker, New York Magazine, Harper’s şi Granta. În septembrie 2020, Whitehead devine cel mai tânăr scriitor căruia i se decernează Library of Congress Prize for American Fiction
Se încarcă comentariile...
