AVANPREMIERĂ „Şapte ani buni”, de Etgar Keret, apare în librăriile româneşti
0„Şapte ani buni” de scriitorul israelian Etgar Keret, în traducerea Ioanei Miruna Voiculescu, apare în colecţia Memorii/ Jurnale a editurii Humanitas. „Adevărul” prezintă, în avanpremieră, un fragment din cartea lui Keret, despre care Mircea Cărtărescu spune că va fi „o mare bucurie pentru oricine iubeşte literatura”.
„L-am întâlnit pe Etgar Keret la Florenţa, acum doi ani, când, în ambianţa solemnă a capelei Pazzi, a prezentat, în loc de conferinţa aşteptată, un fel de stand-up comedy care a uimit şi a delectat. Un exploziv simţ al umorului, dar în acelaşi timp căldură, compasiune, autoironie şi o înţelepciune cu vechi rădăcini iudaice, iată ce-am perceput atunci în discursul liber, spus cu talent actoricesc, simplitate şi modestie, al scriitorului israelian. Cartea care ajunge acum în mâinile cititorului român le cuprinde pe toate din plin şi va fi, sunt convins, o mare bucurie pentru oricine iubeşte literatura. Va găsi aici inflexiuni din Şalom Alehem şi Romain Gary, dar şi o originalitate care merge dincolo de modele. Omul mi-a plăcut, îmi plac şi scrierile lui. Sper ca pătrunderea sa anul acesta, cu două cărţi deodată, în spaţiul românesc să fie de bun augur şi să consacre un nume nou, ce va deveni curând familiar şi iubit de public.“ (Mircea Cărtărescu).
De asemenea, Jonathan Safran Foer a descris cartea lui Keret drept „amuzantă, întunecată şi puternică”, iar Salman Rushdie îl consideră pe scriitorul israelian „vocea noii generaţii”.
-FRAGMENT-
„— Pur şi simplu urăsc atacurile teroriste, îi spune asistenta slabă celei mai în vârstă. Vrei gumă? Asistenta mai în vârstă ia o lamă şi dă din cap afirmativ:
— Ce să-i faci? răspunde. Eu urăsc şi urgenţele.
— Nu urgenţele-s problema, insistă cea slabă. Nu mă deranjează accidentele şi alte chestii. Atacurile teroriste-s problema, ascultă la mine. Îţi taie cheful de orice.
Stau pe banca din faţa secţiei de obstetrică şi mă gândesc: „Are dreptate“. Acum o oră, am ajuns aici, entuziasmat nevoie mare, cu soţia şi un taximetrist obsedat de curăţenie care, când ei i s-a rupt apa, a început să-şi facă griji că-i strică tapiţeria. Iar acum stau pe hol, posomorât, şi-aştept să se întoarcă doctorii şi asistentele de la Terapie Intensivă. Toată lumea s-a dus să dea o mână de ajutor răniţilor din atac, mai puţin cele două asistente. Până şi contracţiile soţiei s-au rărit. Probabil bebeluşul simte şi el că toată treaba asta cu născutul nu mai e aşa de urgentă. În drum spre cantină, trec pe lângă mine mai mulţi răniţi pe tărgi care scâr ţâie. În taxi, venind spre spital, nevastă-mea ţipa ca o nebună, dar aici toată lumea e tăcută.
— Sunteţi Etgar Keret? mă întreabă un tip într-o cămaşă cu pătrăţele. Scriitorul?
Dau din cap că da fără nici o tragere de inimă.
— Ei, ca să vezi! exclamă el şi scoate un reportofon minuscul din geantă. Unde eraţi în timpul atacului?
Când mă vede ezitând, adaugă mimând compasiunea:
— Nu vă grăbiţi să răspundeţi. Nu vreau să vă presez. Aţi suferit o traumă.
— Nu mă găseam la locul atacului, îi explic. E o întâmplare că mă aflu aici. Am venit cu soţia, care urmează să nască.
— A, spune el fără a-şi ascunde dezamăgirea şi opreşte reportofonul. Mazal tov. După care se aşază lângă mine şi-şi aprinde o ţigară.
— Poate că ar trebui să vorbiţi şi cu altcineva, îi sugerez, în speranţa că aşa voi scăpa de fumul de Lucky Strike. Adineauri i-am văzut ducând doi oameni la Neurologie.
— Ruşi, spune oftând, nu ştiu o boabă de ebraică. Plus că oricum nu te lasă să intri la Neurologie. Sunt la al şaptelea atac în spitalul ăsta şi le cunosc deja toate şmecheriile.
Stăm un minut în tăcere. E cu vreo zece ani mai tânăr decât mine, dar a început deja să chelească. Când mă surprinde că mă uit la el, îmi zâmbeşte şi spune:
— Păcat că n-aţi fost acolo. Ar fi picat bine reacţia unui scriitor în articolul meu. O persoană originală, cu ceva viziune. După fiecare atac, primesc aceleaşi reacţii: „Brusc, am auzit o bubuitură“, „Nu ştiu ce s-a 10 şapte ani buni întâmplat“, „Era sânge peste tot“. Cât să mai asculţi aceleaşi lucruri?
— Nu-i vina lor, îi spun. Atacurile sunt mereu la fel. Ce-ai putea spune original despre o explozie şi despre moartea fără sens?
— Asta mă depăşeşte, îmi răspunde dând din umeri. Dumneavoastră sunteţi scriitorul.
Oameni în halate albe încep să se întoarcă de la Terapie Intensivă la secţia de Obstetrică.
— Sunteţi din Tel Aviv, mă chestionează reporterul, cum de-aţi venit să naşteţi tocmai în fundătura asta?
— Ne-am dorit o naştere naturală. Secţia de aici…
— Naturală? mă ia el în zeflemea. Ce-i aşa natural ca o mogâldeaţă căreia îi atârnă un cordon din buric să iasă din vaginul nevesti-tii? Nici nu încerc să-i răspund.
— I-am şi spus nevesti-mii, continuă el: „Dacă o să naşti vreodată, doar prin cezariană, ca-n America. Nu vreau eu să mi te lărgească un plod“. În ziua de azi, numai în ţările primitive, cum e a noastră, mai nasc femeile ca animalele. Yallah, mă-ntorc la treabă.
Dă să se ridice, dar mai face o ultimă încercare:
— Poate aveţi totuşi ceva de zis despre atac? mă-n treabă. V-a afectat în vreun fel? O să-i puneţi alt nume copilului sau altceva, ştiu şi eu?
Îi zâmbesc în loc de scuze.
— Nu-i nimic, îmi zice şi-mi face cu ochiul. Naştere uşoară, meştere.
Şase ore mai târziu, o mogâldeaţă cu un cordon atârnându-i din buric iese din vaginul soţiei mele şi începe imediat să plângă. Încerc să liniştesc copilul, să-l conving că nu are de ce să fie îngrijorat. Că până va creşte el, lucrurile se vor aşeza aici, în Orientul Mijlociu: va fi pace, nu vor mai exista atacuri teroriste şi, chiar dacă va mai avea loc când şi când vreunul, se va găsi de fie- care dată o persoană originală, cu ceva viziune, care să-l descrie perfect. Copilul se linişteşte şi se gândeşte la următoarea mişcare. Ai zice că-i naiv – dat fiind că e nou-născut –, dar nici măcar el nu-i dispus să creadă asta, aşa că, după o secundă de ezitare şi un mic sughiţ, se pune din nou pe plâns.” (Copyright: Editura Humanitas)
Etgar Keret (foto: dreapta) este autorul a cinci volume de povestiri care au devenit bestselleruri, fiind traduse în treizeci şi cinci de limbi. Printre scrierile lui se numără: The Bus Driver Who Wanted to Be God & Other Stories (2004), The Nimrod Flipout (2006), The Girl on the Fridge (2008), Missing Kissinger (2008), Four Stories (2010), Suddenly, a Knock on the Door (2012; Deodată, o bătaie în uşă, Humanitas Fiction, 2018).
A primit English Pen Award (2015) şi Charles Bronfman Prize (2016). În 2010 a devenit Cavaler al Ordinului Artelor şi Literelor.
Se încarcă comentariile...
