Adevăruri personale

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
din frac de zeghe

Mărturisesc că am închis cartea „Din frac în zeghe. Istoriile mele dintr-un pătrar de veac românesc” scrisă de Ştefan Andrei şi apărută în 2013 la editura Adevărul cu un persistent sentiment de insatisfacţie.

Nu pentru că lucrarea, purtând semnătura unui fost înalt demnitar comunist, dar şi a unui fost puşcăriaş de lux, ar fi ceea ce se cheamă o carte proastă. Nicidecum. Ci pentru că Din frac în zeghe, nu neapărat falsă ci, evident, incompletă biografie, mi se pare a fi, cel puţin prin raportare la aşteptările mele, o scriere mult prea aşezată. Mult prea aşezată prin comparaţie cu o altă carte care nu l-a avut drept autor, ci doar drept protagonist pe Ştefan Andrei. Fac, desigur, referire la Stăpânul secretelor lui Ceauşescu. I se spunea Machiavelli, carte semnată de Lavinia Betea şi apărută în 2011 la aceeaşi editură. Volumul din 2011, un lung şi complex interviu cu una dintre cele mai fascinante personalităţi ale regimului comunist din România, personalitate atipică fie şi numai prin anvergură intelectuală, prin lecturi şi prin atitudini ori prin detaliul că se afla în posesia unei diplome universitare încă înainte de a i se propune să intre în rândul activiştilor de partid, era unul mai deschis spre dezvăluiri. Uneori chiar spre senzaţionalism. Era, după cum scriam în recenzia apărută în nr. 2/2012 al revistei Familia, o carte anti-Pacepa, prin aceea că, adesea, fostul ministru de Externe al României polemiza cu fostul general de securitate şi fost şef al spionajului românesc care cheltuise, la rându-i, multă cerneală neagră spre a-l încondeia pe Ştefan Andrei, prezentat adesea în ipostaze descalificante, ba chiar groteşti. Unde mai pui că în volumul din anul 2011 Ştefan Andrei profita de întrebările Laviniei Betea spre  a-i “împunge”, fie şi numai retroactiv şi pasager pe câţiva alţi foşti lideri comunişti socotiţi a fi fost puţin altfel şi mă gândesc la Ion Gheorghe Maurer, la Corneliu Mănescu, la George Macovescu sau la Paul Niculescu-Mizil.

Nici foarte anti-Ceauşescu nu este Ştefan Andrei în cartea sa de acum. Nu în sensul că ar încerca o reabilitare, oricum sortită eşecului, a fostului dictator. Ex- ministrul de Externe al României doreşte doar să opereze distincţii, altminteri nu tocmai noi, între diversele etape din viaţa şi activitatea celui ce i-a fost şef, punând derapajele vizibile, comportamentele de-a dreptul ubueşti ale acestuia pe de-o parte pe seama înaintării în  vârstă şi a feluritelor boli acumulate şi prost tratate, pe de altă parte, găsind-o vinovată pe Elena Ceauşescu, capul tuturor relelor, a cărei influenţă malefică i-a fost fatală dictatorului. Se înţelege, din cele scrise de Ştefan Andrei, că şi comunismului românesc. Ba chiar şi autorului cărţii. A se vedea fie şi numai capitolul intitulat Cum am rămas fără televizorul color primit cadou de la Jivkov coroborat, bunăoară, cu cele imediat următoare intitulate Ceauşescu, mediator între Carrillo şi regele Juan Carlos, respectiv, De la Cadrele hotărăşte totul la Cabinetul 1 bis.   

Ştefan Andrei este, pe mai departe, un nedezminţit om de stânga, un om care crede şi acum în ‘’idealul comunist’’. Nu face niciun secret din asta, tot la fel cum nu pare deloc convins de puritatea şi spontaneitatea evenimentelor din decembrie 1989, evenimente pe care le defineşte în felurite chipuri în cartea lui numai ‘’revoluţie’’ nu. Ştefan Andrei a fost şi a rămas un adversar înverşunat al Europei libere în limba română, principalii “beneficiari” ai adversităţilor sale fiind Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca (cf. Cioran a refuzat să ne întâlnim de frica Monică Lovinescu). Al Europei libere şi nu numai.

din frac de zeghe

În chip omeneşte explicabil, Ştefan Andrei e încredinţat la modul absolut că cei aproape 50 de ani de comunism românesc, comunism căruia nu îi neagă continuele dominante staliniste, au avut şi părţile lor bune. Părţi ce se confundă, în primul rând, cu ce altceva decât cu zonele în care a activat el însuşi. Mai exact cu politica externă. Dl. Andrei aduce numeroase argumente şi exemple în consecinţă. Fostul şef, vreme de aproape opt ani al diplomaţiei româneşti, admite că a existat un vârf al prestigiului poziţiei internaţionale a României, vârf urmat de o perioadă de decădere accentuată, ba chiar de un blocaj absolut. Acest blocaj absolut e explicat de Ştefan Andrei şi prin încăpăţânările şi atitudinea tot mai radical anti-occidentală şi izolaţionistă a lui Nicolae Ceauşescu (şi aici vina principală cade asupra Elenei Ceauşescu), dar şi prin unele atitudini inamicale, cum ar fi fost cea a fostului preşedinte francez Mitterrand ale cărui sfaturi s-ar fi aflat, bunăoară, la originea amânării vizitei Suveranului spaniol la Bucureşti. Vizita a avut în cele din urmă loc în luna mai a anului 1985.

Andrei se prezintă pe sine ca un personaj nu doar cu trecere, ci şi cu influenţă prin marile cancelarii occidentale, apreciat de feluriţii arhitecţi ai politicii externe europene, americane (cf. O personalitate de excepţie: W. Averell Harriman) ori asiatice (cf. Deng Xiaoping sau prietenul la nevoie se cunoaşte). Ca un om respectat de factori de decizie, chiar şi atunci când vremea bunăvoinţei faţă de România trecuse. A se vedea în context istorioara întâlnirii de ultimul moment cu fostul secretar de stat american George Shultz inserată de autorul cărţii în Ultimul cuvânt al lui Ştefan Andrei la recursul procesului membrilor CePex. Vechi diplomaţi precum Gheorghe Tinca ori chiar foşti titulari ai portofoliului Externelor după 1989, precum Teodor Meleşcanu sau Adrian Cioroianu, confirmă, în bună măsură, prin mărturiile lor inserate în volum cele scrise de Ştefan Andrei.

Cartea Din frac în zeghe. Istoriile mele dintr-un pătrar de veac poate fi citită în întregime şi ca un al doilea recurs la procesul în urma căruia Ştefan Andrei, dar şi ceilalţi membri CePex au fost condamnaţi la închisoare. Nu doar ceea ce a făcut Ştefan Andrei în calitate de funcţionar de partid cu înalte însărcinări în politica externă a României, nu numai autoproclamata neimplicare în sângeroasele zile ale lui decembrie 1989 ar fi argumente în favoarea faptului că fostului lider i-a fost aplicată o pedeapsă nedreaptă. Ci şi faptele sale cotidiene, diversele intersectări ale lui Ştefan Andrei cu feluriţi oameni de cultură (cf. secvenţa Lecturi paralele) ar fi de partea celor susţinute de fostul lider.

Din  frac în zeghe e, la urma urmei, un exerciţiu de autoapărare. Încă o demonstraţie tincturată în subiectivism a faptului că a fost condamnat pe nedrept. În esenţă, Ştefan Andrei vrea să mai spună o dată că a fost doar un tehnician, unul de înaltă calificare, recunoscut ca atare. Un intelectual tolerat în nomenclatură. Cineva care nu a depăşit niciodată statutul de membru supleant al C. C. al PCR. Lucru simţit ca o nedreptate. Ştefan Andrei a fost un om ce a cunoscut marginalizarea şi care i-a diagnosticat şi cauzele. E neclar de ce a acceptat-o şi de ce a rămas pe mai departe şi în serviciul sistemului, şi în cel al lui Nicolae Ceauşescu. Andrei se slujeşte de carte spre a se înfăţişa pe sine drept un sacrificat. Crezând pe mai departe, chiar şi azi, în comunism, fostul demnitar pare a nu prea înţelege inutilitatea sacrificiului său, atăt cât a fost.

Amestec de mică şi mare istorie, cartea de acum a lui Ştefan Andrei merită, fără doar şi poate, să fie citită. Cu condiţia ca cele scrise în ea să nu fie percepute drept adevăruri absolute. Spun aceasta nu fiindcă l-aş acuza pe Ştefan Andrei de mauvaise conscience. Ci pentru simplul motiv că nu întotdeauna adevărurile unui om sunt adevăruri la scara istoriei.

Ştefan Andrei- Din frac în zeghe; Istoriile mele dintr-un pătrar de veac românesc;

Editura Adevărul, Bucureşti, 2013   

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite