Am parcurs povestea scriitorului Hisham Matar care, în 2012, se întoarce în Libia, pentru a-şi căuta tatăl, unul dintre liderii opoziţiei regimului Gaddafi, răpit în 1990 şi întemniţat în puşcăriile dictatorului. Povestea nu se încheie cu happy-end. Dimpotrivă, Hisham Matar nu găseşte nicio urmă a tatălui său. Am aflat din carte că, pe 29 iunie 1996, într-o zi de sâmbătă, 1.270 de deţinuţi politici, întemniţaţi la Abu Salim, una din cele mai cumplite închisori ale dictaturii Gaddafi, au fost împuşcaţi. Într-o singură zi. Cadavrele au fost lăsate o vreme să putrezească în curţile închisorii, apoi îngropate în gropi comune acolo unde erau, iar peste câteva luni, au fost exhumate, şi oasele au fost măcinate şi pulberea a fost aruncată în mare.

Am încercat şi eu să mă „întorc“: să-mi amintesc ce făceam în acea sâmbătă, pe 29 iunie 1996, cetăţean al României, la mii de kilometri depărtare de acel masacru. Imposibil să-mi amintesc. Probabil că-mi vedeam de viaţa mea ca alte milioane de oameni de pe această planetă.

Stând aşa, cu cartea lui Hisham Matar, închisă în poală, mi-am amintit cât de superficial am fost pe vremea războiului din fosta Iugoslavie. De abia când am citit, anul trecut, romanul lui Radu Pavel Gheo, „Disco Titanic“, foarte bun romanul!, am avut revelaţia grozăviilor care s-au întâmplat foarte aproape de viaţa mea. Cum s-au măcelărit sârbii, croaţii şi bosniacii. Doar fusesem contemporan cu acele grozăvii şi n-am ştiut. De ce n-am ştiut? Ce făceam eu când americanii bombardau Belgradul, în conflictul din Kosovo, încercând să facă ordine în neputincioasa Europă. Ce făceam? Mi-am amintit vag că mă certam cu colegii din redacţia săptămânalului economic în care lucram, că de ce americanii se bagă peste fraţii noştri sârbi? Şi tot ne certam ca chiorii, ceartă românească, unii ţineau cu sârbii, alţii – cu americanii, de parcă ar fi jucat Steaua cu Dinamo. Ignoranţă şi superficialitate – asta am trăit şi atunci! 

„Întoarcerea“ lui Hisham Matar m-a întors mult mai departe, în Ajunul Crăciunului din ’79, când în casa bunicilor, aşteptându-l sau prefăcându-mă că-l aştept pe Moş Gerilă, bunicul mi-a spus: „Au intrat ruşii în Afganistan“. Aflase de invazia ruşilor de la „Europa Liberă“. Vocea bunicului apăsată de o ură neîmpăcată mi-a rămas întipărită în minte. N-am putut realiza atunci „consecinţele geopolitice“, dar acea ură m-a marcat, pentru că venea din glasul unui om care suferea.

Aşezând „Întoarcerea“ lui Matar pe raftul bibliotecii m-am gândit ce-ar fi să mă „întorc“ la istoria cu care am fost contemporan? Să-mi fac o listă cu marile evenimente din ultimii 50 de ani şi să mă apuc să citesc cărţile care fac referire la acestea. Ca să ştiu ce s-a întâmplat în toţi aceşti ani cât am trăit. Ca să recuperez, ca să retrăiesc, ca să nu trăiesc cu regretul că am trăit degeaba, ca un indolent, ca un fraier, ca să ştiu ce-a fost pe lumea asta cât am trăit eu pe această lume! Ca să mă întorc în viaţa mea.

* „Întoarcerea“, Hisham Matar, Editura Polirom, 2018, traducere de Ona Frantz.