– Alex, voi fi a ta. Dar numai dacă slăbeşti.

Propunerea m-a tulburat. Mi-a tremurat mâna cu care scriam critică literară. Pentru o clipă, edificiul literaturii române s-a clătinat. Fiind însă bărbat, cu o gândire logică, mi-am revenit repede şi am cerut precizări:

– Cât de mult să slăbesc? Dă-mi un reper!

– Modelul tău va fi Alain Delon. Când o să ai talia exact ca a lui, poţi să vii să mă iei şi să faci cu mine ce vrei, nici nu mai e nevoie să-mi explici despre ce e vorba.

Ce condiţie absurdă, de neîndeplinit! Alain Delon era tras ca prin inel, iar eu (vorba lui George Arion, dintr-o epigramă la adresa mea) tras ca prin inelul lui Saturn.

Au trecut de la legământul făcut cu Carolina Ilica cinci sau şase luni. Descurajat, eu nu m-am străduit deloc să slăbesc. Ba chiar, sfidând spectrul înfometării, m-am şi îngrăşat puţin. Într-o bună zi, tânăra poetă mi-a făcut o vizită la redacţia în care lucram şi m-a anunţat, victorioasă:

– Gata, Alex, se apropie momentul când voi fi a ta.

Profund cinstit, eu i-am spus:

– Nu cred, Carolina, n-am reuşit deloc să slăbesc.

– Ştiu, Alex, dar am citit într-un Paris Match că Alain Delon a început să se îngraşe.