VIDEO Fayard şi Harold Nicholas, dansatorii care au transformat jazzul

Au jucat în peste 40 de musicaluri la Hollywood şi au impresionat de fiecare dată publicul cu mişcările lor de dans executate perfect. Au uimit cei mai renumiţi balerini ai anilor ’40 cu paşii lor de step şi cu acrobaţii care sfidează gravitaţia. Au primit o stea pe bulevardul Hollywood şi au scris istorie în film şi în dans. Fraţii Fayard şi Harold Nicholas au fost cei mai mari dansatori ai tuturor timpurilor. Cel puţin aşa spune Fred Astaire.

Viola şi Ulysses Nicholas şi-au trimis copiii în lumea spectacolului de când aceştia abia învăţaseră să meargă. Cei doi, muzicieni şcoliţi, erau angajaţi la Standard Theatre din Carolina de Nord: ea era o pianistă desăvârşită, iar Ulysses – toboşar talentat şi om de spectacol. Fiul lor cel mare, Fayard, s-a îndrăgostit de scenă încă de la vârsta de 3 ani. Se aşeza în primul rând la spectacolele părinţilor lui, iar până la vârsta de 10 ani văzuse toate numerele de ministrel de la toate teatrele din oraş. Cel mai impresionat era de cei mai buni dansatori ai vremii: Alice Whitman, Willie Bryant şi Bill Robinson.

Fayard încerca să-şi imite perfect idolii. Aşa a ajuns să înveţe singur mai mulţi paşi de step şi acrobaţie. Apoi a-nceput să-şi înveţe şi fraţii mai mici: Dorothy şi Harold. Sora lui a renunţat repede, dar Harold a continuat să danseze alături de Fayard. Cei doi au devenit imediat cea mai mare atracţie a cartierului lor din Carolina de Nord, iar vestea despre talentul lor înnăscut s-a dus repede până în Philadelphia. Copiii au primit mai multe roluri în teatrele din oraş şi chiar au fost angajaţi la o emisiune de radio locală.

Fayard şi Harold Nicholas s-au remarcat în anii ’20, în perioada Harlem Renaissance, o mişcare culturală şi artistică a afro-americanilor din Statele Unite. Renaşterea artiştilor de culoare din zonele urbane ale Americii a fost o adevărată şansă pentru tinerii talentaţi din cartiere, dansatorii fiind încurajaţi în comunitate să se exprime liber şi creativ.

60 de ani de carieră au adunat fraţii Nicholas, ani în care au apărut în peste 40 de filme.

Pe când aveau doar 18, respectiv 11 ani, fraţii Nicholas jucau într-un spectacol ministrel la Teatrul Pearl din Philadelphia. Prestaţia lor a fost remarcată imediat de managerul producţiei LaFayette, o piesă de succes a vremii, iar acesta le-a oferit un număr de dans pentru celebra piesă de jazz Bugle Rag Call în LaFayette. Numărul a şocat audienţa oricum numeroasă. Combinaţia de paşi de step executaţi foarte rapid, elementele de gimnastică şi piruetele graţioase păreau desprinse din altă lume. Fraţii Nicholas făceau noua atracţie a iubitorilor de spectacol. Erau singurii actori de culoare care puteau sta la masă cu producătorii, într-o perioadă nu tocmai comodă pentru comuintatea lor.

Numerele de dans, executate cu o precizie incredibilă, i-au adus apoi la Cotton Club din New York, unde au lucrat cu cele mai mari orchestre de jazz ale perioadei, conduse de Cab Calloway, Duke Ellington şi Lucky Millinder. Publicul venea în număr din ce în ce mai mare doar ca să-i vadă pe noii dansatori senzaţionali de la club. Oricât de scurt ar fi fost momentul lor, dansul-hibrid realizat de fraţii Nicholas, o îmbinare spectaculoasă între step şi acrobaţie, devenise atracţia serii.

Vestea despre geniul tinerilor le-a adus şi primul rol de film: în scurtmetrajul „Pie Pie Blakbird“ (1932). În 1934, erau invitaţi în primul film de la Hollywood: „Kid Millions“. Producătorul Samuel Goldwyn îi văzuse la Cotton Club şi se hotărâse să-i facă vedete. Cei doi dansatori au început să apară din ce în ce mai des în filme. De pildă, „Ziefgeld Fillies“ (1936) şi „Babes in Armes“ (1937) au fost adevărat blockbustere ale Americii interbelice.

Aşa i-a cunoscut coregragul George Balanchine, balerin american consacrat. Omului nu-i venea să creadă că Fayard şi Harold nu făcuseră niciun curs de balet, aşa că i-a ajutat să înveţe o mulţime de acrobaţii noi şi de tehnici de exprimare corporală. Numerele de dans executate de cei doi fraţi deveniseră atât de impresionante încât inclusiv vedeta de film Fred Astaire îi urmărea îndeaproape – chiar spunea că, după părerea lui, erau cei mai mari dansatori din toate timpurile. Nu e de mirare că artistul a fost puternic influenţat de mişcările lor.

Pentru că erau de culoare, fraţii Nicholas apăreau de obicei în scene rupte de subiectul principal al filmelor, multe dintre scenele cu ei fiind chiar tăiate la montaj. Cu toate acestea, cu doar câte o apariţie episodică în fiecare musical şi fără să se fi bucurat de şansele oferite colegilor de platou, fraţii Nicholas reuşeau să-i eclipseze pe toţi ceilalţi actori. Un exemplu e momentul de dans din filmul „Stormy Weather“ (1943), unul dintre cele mai bune musicaluri din istoria Hollywoodului. Filmul prezenta povestea unui tânăr dansator talentat care încerca să-şi facă o carieră artistică imediat după ce se întorsese de pe frontul Primului Război Mondial. Succesul producţiei a fost incontestabil, chiar dacă era unul dintre puţinele filme în care apăreau actori şi dansatori afro-americani. Scena de dans a lui Fayard şi Harold Nicholas e considerată şi azi cel mai bun moment de dans executat vreodată într-un film: cei doi dansează în sincron pe un pian, punctând în dans acordurile albumului de jazz „Jumpin’ Five“ al lui Pikey Butler şi orchestra lui Cab Calloway.

Fraţii folosesc în film două dintre mişcările lor semnătură, care au rămas în istorie. Una dintre ele este „saltul broaştei“, o acrobaţie în care dansatorii sar pe fiecare treaptă a unui şir lung de scări, terminând fiecare pas cu un şpagat perfect. O altă mişcare pe care doar ei puteau s-o facă este ridicarea din şpagat fără ajutorul mâinilor. Celebrul coregraf Gregory Hines spune că această scenă nu va mai putea fi reprodusă niciodată, pentru că nimeni nu va putea învăţa coregrafia. Nici măcar dacă e vorba de un film biografic despre fraţii Nicholas.

În următorul deceniu, fraţii Nicholas au apărut într-o mulţime de musicaluri. Erau vedete de anvergură. Autoarea Constance Valis Hill povesteşte despre cei doi în volumul „Brotherhood in Rhythm“(n.r. – „Frăţia Ritmului“) numindu-i legende ale epocii jazz. Ea demonstrează conexiunea dintre geniul dansatorilor şi evoluţia muzicii jazz, argumentând că cei doi nu foloseau metode tradiţionale de împărţire a coregrafiei în măsuri, ci cântau în timp ce dansau de fiecare dată. De asemenea, mişcările lor perfecte au provocat mai multe orchestre să aducă un plus de complexitate în partituri, pentru a egala performanţele dansatorilor.

În anii ’50 şi ’60, fraţii Nicholas au susţinut mai multe turnee în Europa, Africa şi America de Sud. Au predat la Universitatea Harvard şi au primit diplome onorifice de doctorat. Filmul documentar „We Sing We Dance“ (1992) e un adevărat elogiu al carierelor celor doi. În anul 1998, Fayard şi Harold au primit premiul „Samuel H Scripps“ pentru întreaga carieră, la Festivalul de Premii pentru Dans din America, cel mai prestigios festival de profil, şi premiul DEA, cel mai important titlu al Academiei de Educatori în Dans din America. Printre elevii lor s-au numărat Debbie Allen, Michael Jackson şi Janet Jackson.

Fraţii Nicholas au inovat stilul de dans charleston, influenţând generaţii întregi de dansatori din toată lumea. Stelele gravate cu numele lor strălucesc pe Bulevardul Celebrităţilor de la Hollywood şi pe peretele de onoare al prestigiosului teatru „Apollo“ din New York şi Londra. Pe parcursul carierei, cei doi au dansat pentru nouă preşedinţi americani şi pentru regele George al VI-lea al Marii Britanii. În 1981, la festivitatea premiilor Oscar, după proiecţia unui material despre întreaga lor carieră, prezentatorii au convins audienţa că performanţele celor doi sunt un etalon pentru stilul de film musical. Fayard şi Harold au murit în anii 2000. Inovaţiile lor acrobatice au rămas în istoria cinematografiei şi au schimbat pentru totdeauna atât industria de film din Statele Unite, cât şi era muzicii jazz.

Această rubrică apare săptămânal cu sprijinul şcolii de dans Artizthick Dance Studios (www.artizthick.com).