„Veşnica pomenire“ pe Croazetă! Corespondenţă de la Eugenia Vodă despre „Sieranevada“, noul film al lui Cristi Puiu, prezentat la Cannes

„Veşnica pomenire“ pe Croazetă! Corespondenţă de la Eugenia Vodă despre „Sieranevada“, noul film al lui Cristi Puiu, prezentat la Cannes

Regizorul Cristi Puiu, dezinteresat de asaltul paparazzilor cannezi   FOTOGRAFII: Getty Images

REUŞITĂ Cu toate că ţine aproape trei ore şi a fost proiectat la miezul nopţii, toată lumea e de acord că noul film al regizorului român Cristi Puiu, „Sieranevada“, „nu te plictiseşte“ şi e posibil să fie filmul lui cu cel mai mare succes de public de până acum.

Corespondenţă de la Festivalul de la Cannes de EUGENIA VODĂ

Singurul lucru pe care l-am auzit, înainte de Cannes, acasă, despre filmul lui Cristi Puiu, „Sieranevada“, a fost că „tot filmul se petrece la un parastas!“ Un parastas de trei ore fără şapte minute, în epoca vitezei – ce provocare...?! Recunosc că mi s-a făcut teamă de un atât de lung parastas, teamă de riscul aşa-numitului „gen plicticos“... Am văzut „Sieranevada“ la festival, la o proiecţie de presă aproape de miezul nopţii, cu o sală plină: de obicei, conform tradiţiei, când filmele încep să patineze previzibil – încep să se trântească şi scaunele. Lumea nu are timp de pierdut la Cannes, unde criza de somn e mare! Ei bine, nici măcar un singur spectator nu a plecat, acest „cel mai lung film din competiţie“ ţine sala atentă, concentrată, degajă un efect cvasihipnotic...

Mai e mult până departe!

Până şi cei cărora nu le-a plăcut filmul au recunoscut că „nu te plictiseşte“! Presa (mai ales cea anglo-saxonă) a fost una foarte favorabilă, iar punctajele din diferite clasamente plasează filmul pe primul sau pe al doilea loc în preferinţele criticilor. Dar există şi cronicari cărora nu le-a plăcut, şi e normal să fie aşa! De pildă unul, francez, a scris (în „Nice-Matin“) că filmul e o „mămăligă – polenta românească – lungă“... Spun asta într-o încercare – ştiu, inutilă – de a contrabalansa, câtuşi de puţin, fanfarele triumfaliste şi chiuiturile de victorie care apar în presa autohtonă, când e vorba de un asemenea eveniment. S-ar deduce că totul e roz şi că am dat lovitura! Nu interesează fundalul realist, nu interesează chinul cu care se strâng banii pentru un film (la Cristi Puiu a durat doi ani, a spus-o la conferinţa de presă), nu interesează infernul distribuţiei şi al difuzării (fiind vorba de filme făcute într-o limbă care nu e de circulaţie, în plus – filme ne-iubite de marele public de acasă, care nu se înghesuie să le vadă – ce e drept nici n-ar prea avea unde: în ’89 aveam în jur de 500 de săli de cinema, iar acum avem sub 100, există în ţară şi oraşe fără niciun cinematograf – a spus, la conferinţa de presă, Cristi Puiu).



Apropo de conferinţa de presă: a fost densă, interesantă, Cristi Puiu vorbeşte o franceză desăvârşită şi are, cum se spune, discursul la el; dar sala era mai mult goală decât plină, în timp ce afară, la intrare, se formaseră deja cozi uriaşe, cu îmbrânceli, pentru că urma conferinţa cu Julia Roberts şi George Clooney, la „Money Monster“, de Jodie Foster! Acest adevăr nu e menit să umbrească performanţa filmului de a fi selectat în competiţie, ci e menit să „ne“ aducă înapoi cu picioarele pe pământ: mai e mult până departe! Acum patru ani, la Cannes, două actriţe din România câştigau, împreună, Premiul de interpretare feminină. Mai ştie cineva (marele public, adică) ce fac ele? Unde şi ce joacă? La noi nu numai că nu funcţionează un „star-sistem“, dar mai e cale lungă şi până la normalitate!

„Familii, mă fascinaţi!“

Să ne întoarcem la parastas: într-un apartament de bloc din Capitală, un parastas de 40 de zile (după capul familiei). Aşteptând să vină preotul, care întârzie, toată lumea se pregăteşte de masă; nevastă, cumnată, copii, nepoţi – în spaţii strâmte, în înghesuială, în bucătărie, pe hol, în jurul unei mese întinse... Spre deosebire de Gide, cu faimosul „Familii, vă urăsc!“, Cristi Puiu ar putea spune „Familii, mă fascinaţi!“ Iar fascinaţia creatorului se transmite şi privitorului. Uşile se deschid şi se închid, lumina la fel, personajele trec dintr-un spaţiu în altul, dialogurile la fel; într-o cameră, pe un pat, se zăreşte întins un costum negru, nou (obicei din Dolj), care se va da pomană unui nepot, care trebuie să-l îmbrace la masă, deşi e cu câteva numere prea mare; lumea discută vrute şi nevrute, polemizează pe subiecte majore, gen avantajele comunismului sau 11 septembrie, se pătează cu mâncare, spală rufe foarte murdare în familie, un copil nu trebuie trezit în camera de alături, o „prietenă de la Zagreb“, musafiră nepoftită, beată moartă, vomită în altă cameră – iar din toate aceste nuclee pulverizate, de imagini şi de vorbe, filmul recompune, magic, un amalgam de adevăr, de luciditate, de emoţie şi de umor: stilul Cristi Puiu.

Mimi Brănescu, Cătălina Moga, Dana Dogaru, Ana Ciontea, Sorin Medeleni, Marian Râlea, Tatiana Iekel şi toţi ceilalţi actori sunt impecabili în realizarea „portretului de grup la parastas“. Valer Dellakeza îi conferă un timbru memorabil unei schiţe de personaj (dar toate personajele sunt „schiţe“!), preotul care relatează dialogul „teologic“ cu un taximetrist... Când familia reunită în sufragerie cântă „Veşnica pomenire“, prin cadru trece un frison răvăşitor... Din spaţiul închis se evadează într-o singură secvenţă, care e un scurtmetraj în sine, cearta dintr-o parcare, înjurăturile şi scandalul pentru un loc ocupat, şi momentul de adevăr din maşină, cu un bărbat puternic, care plânge, filmat numai din spate. „Dar emoţia e acolo. Aţi repetat momentul sau nu?“, a fost întrebat la conferinţa de presă Mimi Brănescu. – „A lot!“, a sunat răspunsul, confirmând precizia milimetrică, obsesivă, a „naturaleţii“ create de Cristi Puiu.

Între bucătărie şi Parusia

O idee regizorală a fost ca aparatul de filmat (imaginea – Barbu Bălăşoiu) să reprezinte „punctul de vedere al mortului“... Ca şi când sufletul mortului, care, după 40 de zile, pleacă pentru totdeauna, îi priveşte pentru ultima oară – dezorientat, sincopat, fix, de multe ori din spate – pe cei (încă) vii, urmărindu-le coregrafia... Muşuroiul uman se agită, între bucătăria unui parastas şi a doua venire a lui Isus, iar deasupra întregii poveşti pluteşte, enigmatic, aceeaşi întrebare: cine suntem şi de ce trăim?...

Parastasul se încheie cu sarmale şi mămăliguţă. Filmul se încheie cu un enorm hohot de râs.

Am auzit un jurnalist de pe alt continent decât Europa şi de o altă religie decât cea ortodoxă spunând că în familia lui e „exact ca în filmul lui Cristi Puiu“! O probă în plus că, şi în materie de cinema, naţionalul e calea cea mai sigură spre universal.

Cristi Puiu, „le jeune papa“ al noului cinema românesc

Cristi Puiu se află la al patrulea film, după „Marfa şi banii“, „Moartea domnului Lăzărescu“ şi „Aurora“. „Sieranevada“ (un titlu pe principiul „nimic despre elefanţi“, fără nicio legătură cu Sierra Nevada, un titlu absurd, un joc, zice regizorul) s-ar putea să devină filmul său cu cel mai mare număr de spectatori.

În lume, mai mult decât acasă, Cristi Puiu e perceput, implicit şi explicit, drept naşul, „the godfather“, al Noului Val, drept „jeune papa“ al noului cinema românesc (mai exact ar fi „jeune papa angoissé“!).

Competiţia n-a ajuns încă nici la jumătate, aşa că e prematur să vorbim despre configuraţia unui posibil palmares. Important este că filmul s-a bucurat, la Cannes, de o expunere fantastică, pe care o merita din plin!
 

citeste totul despre: