Un nou „Oedipe” la Opera Naţională bucureşteană

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Era necesar şi aşteptat. A venit mai repede decât se credea. Anunţul a fost făcut cu doar două luni înainte de premieră, ceea ce a presupus o muncă intensă de concepţie şi realizare. În atari condiţii de urgenţă, cheia s-a crezut a fi alegerea unei regizoare familiarizate cu opusul enescian prin producţii anterioare. Era justificabil, dată fiind complexitatea ideatică a lucrării şi timpul scurt avut la dispoziţie.

Astfel, creatoarei argentiniene Valentina Carrasco, care lucrase la montările recente de la Bruxelles şi Buenos Aires, i-a fost la îndemână – cel puţin în principiu - să pregătească o nouă regie, cu toate pericolele. Mă gândesc la cele provenite din nevoia de tălmăcire rapidă a unui titlu într-o altă versiune, total diferită de celelalte, dar absolut necesară pentru evitarea repetărilor. Carrasco şi-a asumat riscurile, fără să aştepte sedimentările, reflecţiile, „aşezările”, aprofundările. A reuşit oare? Nu cred că „Oedipe” este o operă pentru care să iasă montări pe bandă rulantă din partea aceluiaşi regizor. Şi nu numai „Oedipe”.

Neîmpliniri

Valentina Carrasco a ales o metaforă abstractă, a nemărginirii nisipurilor, a scurgerii timpului măsurat cu clepsidra... clepsidra în care Oedipe este un simplu deţinut, după cum a declarat ea. O viziune desigur originală (putea fi oricare alta), întrucâtva forţată, poate potrivită într-un anume sens dar, în orice caz, unilaterală, limitată, menită să abordeze doar un aspect infim din copleşitoarea personalitate a eroului, aşa cum l-au conceput George Enescu şi libretistul Edmond Fleg. Ne-a rămas datoare cu esenţa tragediei, cu umanismul iradiant, cu convulsiile lui Oedipe, cu serenitatea purificării şi ridicării la ceruri. Până la urmă, nisipul a fost cel care a absorbit personajul principal, îngropându-l ca pe orice muritor, refuzându-i-se transcendenţa.

Regizoarea a mai dorit să sublinieze şi universalitatea tramei (teoretic, fapt meritoriu), a imaginat acţiunea în timpuri contemporane, sesizabile de la liniile electrice din peisajul proiectat pe primul preludiu orchestral şi până la fotografiile cu...  smartphone-uri pe care le fac „atenienii” pe plaja din ultimul act, aruncând în prozaic şi derizoriu finalul solar enescian. Carrasco întăreşte banalul cotidian şi, iată, pe marea învolburată apare  cargoul Laura Ann din St.John’s! Orice gând al ascultătorului, indus de sonurile orchestrale întru adâncire în spirit, se distruge rapid.

Dar punerea în pagină?

A avut momente de remarcat, dar a şi suferit adesea prin amestec al cadrajelor. Se poate aprecia că noul „Oedipe” este în bună măsură un spectacol multimedia şi proiecţiile video (Esterina Zarrillo) au potrivit în general inspirat imaginea cu muzica. Mă gândesc la minunatele dansuri rituale din primul act, frumoase umbre proiectate pe perdelele „palatului” lui Oedipe, din păcate înlocuite rapid cu o banală scenetă, fără rost, desfăşurată în sală şi în loja proscenium, cu scopul nereuşit şi inutil de a prefigura acţiunea ulterioară. Pornire de efect, finalitate ratată.

Cu paşi uriaşi, călătoria filmică a lui Oedipe pe drumul de ţară către răscrucea vieţii (importantul simbol al zeiţei Hecate, cea cu trei feţe, lipseşte din nefericire) a avut o bună imagine.

Scena Sfinxului a debutat cu proiecţia unui nud feminin uriaş, care se mişcă încet şi lasciv, pe atmosfera de mister din orchestră şi se transformă într-o dună de nisip din care apare enigmaticul personaj. Sexualitatea este arma sa, bine subliniată de cântul şi mişcările şerpuitoare ale mezzosopranei Sorana Negrea, ameninţătoare nu prin voce „neagră”, ci prin inflexiuni subtile. O opţiune posibilă. Muribundă, Ekhidna este cea care manevrează clepsidra şi i-o dăruie, ca avertisment, eroului învingător, după care se disipează. Episodul a fost interesant gândit şi realizat.

După cum, intens a fost redată şi atmosfera actului al III-lea, în care filmele proiectate pe şlaiere prezintă vieţi distruse şi nisipul (!?!) invadator al rămăşiţelor Tebei. Duna Sfinxului, pe ale cărei culmi Oedipe îşi începe exilul, este la locul ei. Scena este puternic populată, Valentina Carrasco manevrând bine platoul. Generic vorbind, regizoarea are mână bună în lucrul cu marile ansambluri, iar secvenţele cu Iocasta, Păstorul, Tiresias au avut consistenţă dramatică, în clipe deseori condamnate la statism... oratorial. 

Decorurile au fost semnate de Blanca Añón. Stilizate, simple, construite pe două planuri deschise, etajate (ideea lui Jean-Pierre Ponnelle dintr-o celebră montare cu „Cenuşăreasa” rossiniană, care a făcut epocă), „palatele” din Teba şi Corint seamănă între ele. Separaţia între secvenţe s-a făcut prin perdele albe. Sunt decoruri funcţionale. În rest, duna Sfinxului şi plaja din ultimul act n-au reprezentat probleme.

Costumele (Barbara Del Piano) sunt câteodată atemporale, câteodată fixate în contemporan (Meropa poartă pantofi cu toc), alteori amintesc de vestimentaţii exotice sau ale unor nomazi. Amestecat.

Luminile lui Peter Van Praet au susţinut potrivit mizanscena.

image

În rolul titular, un interpret valabil

          După spectacolul din Festivalul Enescu, în montarea anterioară, Davide Damiani a fost din nou Oedipe. Poate că lunile trecute l-au rodat, i-au consolidat „punerea în glas” sau poate noua premieră l-a stimulat. Cert este că baritonul italian s-a apropiat mult de dezideratele de vocalitate ale rolului. A îmbinat liricul cu dramaticul, declamaţia a funcţionat, fără să aibă însă – funciarmente – tragismul în timbralitate. Este şi foarte greu de găsit un artist a cărui voce să emane din propria-i structură o stare, o tensiune interioară, un destin de erou antic.

          Echipa parteneră a avut puţine modificări faţă de distribuirile obişnuite ale Operei Naţionale din Capitală. În afară de Sorana Negrea, au mai fost două debuturi. Bune. Cunoscuta soprană Ala Cheptini (Antigona) şi promiţătoarea mezzosoprană Antoaneta Bucur (Meropa) sunt numele.

          În rest, celelalte prezenţe de pe afiş s-au mobilizat ca pentru... premieră. Să propun o ordine: Horia Sandu (Tiresias stâncos), Dan Indricău (Creon bine impostat), Liviu Indricău (incisiv Păstor), Sidonia Nica (Iocasta sexy, care după incestul susţinut de un film erotic găseşte în patul nupţial... o grămăjoară de nisip!!!), Lucian Corchiş (Laios), Vicenţiu Ţăranu (Tezeu, „rege” pe post de... fotograf amator cu aparatură modernă), Florin Simionca (Phorbas), Zoica Şohterus (O femeie tebană). Concentrarea de sunet ar trebui urmărită de Marius Boloş, Marele Preot. Păcat că interpretul Paznicului, Mihnea Lamatic, a fost pus de regizoare să cânte din „off”, în detrimentul sonorităţii.

          La pupitru, Adrian Morar a condus cu aplecare către dimensiunea epică a opusului. Au rămas de aprofundat detalii, de sporire a concentrării instrumentiştilor spre o lectură fără hopuri de acurateţe şi incertitudini.

          Stelian Olariu a dus şi acum Corul Operei Naţionale Bucureşti la înaltă performanţă. Câteodată mă gândesc ce şansă unică pentru prima scenă lirică a ţării să aibă în staff-ul artistic un asemenea mare maestru!

          Dirijoarea Corului de copii de bună pregătire a fost Smaranda Morgovan.

          Şi-a dat concursul Ansamblul de Balet al Operei, asistent coregraf Răzvan Marinescu.

În loc de încheiere

          După o meritată şedere indestructibilă, de aproape 35 de ani pe afişul Operei bucureştene, în montarea legendară a lui Jean Rânzescu, „Oedipe”-ul enescian a cunoscut după 1989, în două decenii şi jumătate, nu mai puţin de cinci versiuni: Cătălina Buzoianu, Andrei Şerban, Petrika Ionescu, Nicolas Joel (în coproducţie cu Théâtre du Capitole din Toulouse), Anda Tăbăcaru-Hogea. Este montarea Valentinei Carrasco cea definitivă? Nicidecum. În niciun caz. Dar, oare, este nevoie de aşa ceva? Nu cred. Esenţele din capodoperă trebuie să fie traduse în continuare prin cât mai multe viziuni. Aşa încât, să aşteptăm încrezători viitorul, după ce noua producţie îşi va face stagiul pe care îl va hotărî publicul.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite